„Ochiul fără pleoape” al poetului care nu cunoaşte frica

Val Mănescu este copilul de trupă al poeziei: s-a născut cu ea în sânge, însă tulburat de „circulaţia printr-un giratoriu fără sens”, a aşteptat ca timpul să se decanteze în clepsidra sinucigaşă…Pentru Val Mănescu a scrie poezie, a scrie în general, face parte, ca şi respiraţia, „din a fi sau a nu fi”. El a ales să fie viu şi atunci când „Conduceam pe nemestecate/ cu pedala-n podea/ spre amurgul orizont/ să se termine repede/ şoseaua şi viaţa/ să ating capătul lumii/ înfrăţit cu marginea iadului/ să fiu mereu deasupra lumânării/ într-un exerciţiu abil/ pentru ziua de naştere.” Vesurile sunt din poezia „Numai eu vedeam cum se dărâmă totul”, din recentul volum „Ochiul fără pleoape”, Editura Junimea, Iaşi, 2018, colecţia Atrium, coordonatori Ioan Holban şi Lucian Vasiliu.

---

PUBLICITATE

---

Val Mănescu este poet, jurnalist, romancier, regizor, critic de teatru, blogger. Postează zilnic pe blogul, cu insinunatul titlu „Varanus-Varanus”. Acolo scrie noaptea când somnul a adormit înaintea lui în fum gros de ţigare. De acolo „culege” poeziile pe care le închide, după ce mai stă o dată de vorbă cu ele, în câte un volum. Iată dovada: „conduceam pe nemestecate/ cu pedala-n podea/ şi chris rea la maxim/ să se termine repede/ şoseaua şi viaţa/ să ating capătul lumii/ capătul iadului/ un exerciţiu pentru viitoarea zi de naştere/ alt sezon de vânătoare” (varanus-varanus, 2013)
„Ochiul fără pleoape” este al treilea volum de poezii (debut editorial în 1993, „Delict de memorie”, Bacău, Editura Plumb), volum care surprinde şi-l aşează ferm şi definitiv pe raftul poeţilor români din prea puţinele biblioteci deschise în după-amiezile când ai chef de citit.
La interval de 10 ani, Val Mănescu publică un nou volum de poezii „O zi dinaintea sfârşitului lumii” (Braşov, Editura AULA, 2003), mai trec alţi 10 ani şi în 2013 dă lovitura cu „Efectul Placebo” (Bacău, Editura Babel). Critica scrie din fotoliul de piele scumpă, Val Mănescu este oprit pe stradă pentru autografe. De altfel, el scrie din stradă, scrie despre iubire, despre revoluţii, crize, războaie locale şi globale, nimicuri, despărţiri şi iubiri pătimaşe, revolte: „Cu partitura tragică bine învăţată ies din nou/ la protest în arenă/ contra nimicului nemuritor/ al vânării de vânt/ şchiopătând în pantalonii de piele indestructibili/ solidari cu tinereţea mea hippy” (Petrecere neagră, pag. 10). Sunt versuri de citit la lumina lunii când lupii mai mănâncă din trupul poetului, în chiar ziua lui de naştere: „Îmi fac o groapă/ şi mă bag în ea la răcoare/ trag pământ peste mine să nu mă ştie nimeni/ nu mai respir/ când se apropie ziua// doar că groparii plătiţi cu monede de sticlă/ votcă ieftină şi gelozie mă dezgroapă din tine/ îmi aranjează garoafa pleoştită de la rever/ şi mă aşază în capul mesei/ urlând la mine să trăiesc la mulţi ani” (Ziua mea de naştere, pag 64). Femeia, iubita năzurită, fuge din calea iubirii ca un cal nărăvaş scăpat din dărlogii prea largi, se întoarce însă şi stă la taifas în concepte adunate sub ochii fără pleoape: „Te-auzeam cu foşneai prin cearceafuri/ lupoaică albă căutând/ norii la care urlam împreună/ în timp ce lupul din mine mă devora pe tăcute// dumnezeu să ne ierte/ ai zis/ înainte să plouă/ într-o duminică// dumnezeu nu există/ te-am contrazis/ urmărind traiectoria lunii/ iubirea mea da// să sperăm dragul meu/ ai şoptit disperat/ să sperăm/ numai tu poţi face vraja asta/ fără să fii pedepsit.” (Duet de licantropi îndrăgostiţi, pag. 27). E joacă eminesciană cu dragostea care n-a ajuns la preaplinul suferinţei, „am admis totuşi că iubirea e/ un sport care face plictisul romantic/ dându-ne seama mult prea târziu/ că doar de un singur cuvânt e nevoie/ (…) mai târziu a venit dimineaţa/ dar tu erai deja o legendă/ atârnată de simeze.” Cochetul volum parfumat din scoarţă în scoarţă cu versuri legate de ventricolul purtător de iubire (de dragoste!) n-are început şi nu are capăt, este deschis şi dispus la completări din partea fiecărui cititor: „am pus în lanţ lupul din mine şi l-am ancorat/ de cabana vânătorului/ să-i facă el felul dacă eu/ cu ochiul meu fără pleoape/ n-am permis să ucid animale.”

„Val Mănescu şi-a asumat răspunderea; acum poezia scrisă de el îi seamănă în întregime; fermecătoare şi insolită, picantă şi ingenioasă, cultă, spontană şi elaborată cu măsură, debordând de fantezie şi invenţie, mereu datoare realului şi însetată de utopia unei libertăţi care, paradoxal, prin exaltare, se autonimiceşte”, scrie, pe ultima copertă şi Ovidiu Genaru, care i-a fost şi îi este naş până astăzi poetului Val Mănescu.
Pofticios la talent şi glorie, Val Mănescu dedică câteva poezii unor simboluri postume şi antume, neinventate ci născute din rădăcinile copacului vieţii, din ramuri şi seva ce curge prin venele astrale: Nichita Stănescu, George Apostu, Mihai Chiuaru, Constantin Volodea Amâiei, Maxim Dumitraş, prieteni şi convivi din această viaţă şi din cea de dincolo. Pare anacronic, dar nu este, mai bine ne-am gândi cum „trenul întârzia mereu cu indiferenţa/ melcului care ştie unde vrea să ajungă/ deşi totul a devenit mai derizoriu decât/ păpădia răsărită din piatră/ nu contrează viteza/ important e să ajungi la ţintă/ în timpul vieţii ăsteia peticite/ cu războaie şi riscuri seismice.”
Poftiţi la ospăţul poeziei fermecătoare şi insolită, picantă şi ingenioasă, cultă, spontană cu măsură…
N.m. M-am dus să mă întâlnesc cu poetul ai căror ochi nu mai au pleoape, să-i spun că aşteptam acest volum, doar că, la fel ca marii visători, a lipsit de la propria lansare. Haos în Univers.

de

Gheorghe Bălțătescu

-

6 februarie 2019 - DESTEPTAREA