RECVIEM PENTRU MARIA TESLARU

Am aflat cu mâhnire că a stat inima  frumos grăitoare a Mariei Teslaru, actriţă a Teatrului Naţional I.L. Caragiale a cărei carieră a pornit fulminant de la clasele de teatru ale lui maître Ion Ghelu Destelnica şi regizorului Paul Sireteanu, cândva, în prima jumătate a anilor şaptezeci secolul trecut, în Bacău, unde Maria a şi debutat ca artist corp-ansamblu la Teatrul Municipal Bacovia.

  

Luna iulie 1974, Bucureşti, o zi până la proba eliminatorie la actorie, Institutul de Artă Dramatică şi Cinematografie. Puzderie de candidaţi, cam 25 pe unul din cele opt locuri. Spre seară, ca să mai înmoaie frisoanele emoţiei, Paul Sireteanu ne scoate în oraş, să vedem la ce oră suntem programaţi pentru examen. Când şi-a văzut numele pe listă, Maria a izbucnit în plâns. I se zbătea rochia (albă, scurtă şi înflorată), cumpărată cu bani puţini de la magazinul universal din Buhuşi, pe trupul de divă hollywood-iană, în spasme nestăpânite. Atac clasic de panică. Bocea ca la mort şi-abia am putut desluşi printre hohote că nu mai voia să se prezinte a doua zi la examen.  

Doamne, era atât de frumoasă, cu ochii ei imens de negri, tiviţi de gene care mişcau aerul la fiecare clipire, sub fruntea cât un hectar de gânduri, gura cu buze desenate de un maestru divin...Până şi femeile întorceau capul după ea să-i admire silueta cochetă şi graţioasă, mersul şerpuitor şi gleznele fine unde i se terminau picioarele cât bulevardul Magheru. Ne-au trebuit minute bune s-o domolim şi aproape am dus-o pe sus după colţul clădirii Institutului, la celebrul bar Cireşica, locul de popas al studenţilor iatecişti, la doi paşi de Studioul Teatrului Casandra. 

Ne-am aşezat la o măsuţă şi-am cerut câte un coniac. De care? Păi să luăm ceva din Moldovioara noastră - a zis Maria, ştergându-şi urmele lacrimilor cu dosul palmei. Cred că era Milcov. Sau Vrancea, naiba mai ştie. Am ciocnit şi ne-am aprins ţigări. Am înjurat Institutul, unic în ţară la timpul acela, că scoate atât de puţine locuri pentru actorie, când toate teatrele aveau nevoie de serioase infuzii de actori tineri. Auzi, patru locuri la fete şi două sute de candidate, care mai de care mai cu pile. Dar, Paul, care avea la activ câteva zeci de studente şi actriţe care făcuseră pregătire cu el şi reuşiseră cu brio, era de părere că Maria e una dintre cele mai talentate şi că n-are cum să rateze. Instant, alt şuvoi de lacrimi a ţâşnit din ochii Mariei, şi, printre sughiţuri, dă-i, ba că ea n-o să aibă noroc, ba că ea n-are relaţii cum au celelalte şi că n-are tupeul lor de bucureştence, ba că-i moldoveancă proastă că s-a luat după alţii c-ar avea talent, ba blestemându-şi soarta, şi tot aşa, de se-ntorseseră oamenii de la mese să vadă ce se-ntâmplă.

Îi spun că m-am plictisit de miorlăiala ei, că lamentaţia distruge naţia şi, aruncându-mi privirea prin fumul barului, îi văd la o masă, pitiţi undeva-ntr-un colţ, pe Octavian Cotescu şi pe Marin Moraru, despre care se ştia că sunt cei mai drastic de pretenţioşi membri din comisia de admitere, pe lângă Sanda Manu şi Dem Rădulescu. Mario, dacă ai curaj să te duci la masa lor, înseamnă că meriţi să intri. Ce să fac? Da ce, îs nebună? Păi, tocmai aia e, dacă dai la teatru, tre să ai vreo doagă lipsă, altfel, pierzi vremea aiurea.

Maria trage o înjurătură ca la Buhuşi şi numai ce-o vedem că se ridică şi, păşind printre mese, se duce şi se-aşează netam-nesam la masa celor doi uriaşi ai scenei. Şi-i vedem pe cei doi zâmbind, a dracului muiere, nu se ştie ce le-o fi spus de râd cu gura pân-la urechi şi se-aude şi râsul Mariei şi se-ncinge o discuţie de vreo oră, întreruptă de hohote, până când barmanul închide lumina, semn că programul s-a terminat.

Ce-ai vorbit cu ei, ce le-ai zis, Mario, de nu mai terminau de hilizit? Mai nimic, le-am  zis c-am plâns până atunci, de frica lor. Nu ştiu de ce, lor li s-a părut o poantă bună şi s-au prăpădit de râs. După aia, le-am servit bancuri cu radio Erevan, şi-au început şi ei. Îs mişto tipii şi-n realitate, nu numai pe ecran.

A doua zi, Maria a ieşit din sala de examen radiind de fericire şi cu buzunarele rochiţei ei ieftine atârnând de monede de un leu şi de trei lei. Trăsese un bilet în care tema era să improvizeze o scenă care să aibă ca punct de plecare cuvintele floare, pălărie şi nuntă. Ea n-a stat mult pe gânduri, s-a dus la masa juriului, a luat un trandafir pe care şi l-a pus în părul negru care-i acoperea spatele până dincolo de mijloc, şi a-nceput să cânte, cu vocea ei profundă şi expresivă şi nuanţată, Mi-am pus busuioc în păr, celebrul cântec al Mariei Tănase, cu care şi semăna, de altfel. Când a terminat de cântat şi de dansat, Maria a luat din cuier pălăria maestrului Cotescu şi s-a dus la fiecare membru al Comisiei, cerându-le cu nonşalanţă bani pentru prestaţia ei, c-aşa se obişnuieşte la nuntă. Monştrii sacri a teatrului românesc nu numai că şi-au golit buzunarele de mărunţiş, dar au şi admis-o în Institut pentru talentul, imaginaţia şi fermecătoarea inspiraţie a momentului imaginat de cea care urma să devină, doar peste câţiva ani, actriţă a Teatrului Naţional.

În cei aproape patruzeci şi cinci de ani de la această întâmplare, vreme în care ne-a trecut şi tinereţea şi viaţa, am mai întâlnit-o pe Maria de vreo trei ori, ultima dată anul trecut, în vară, la cafeneaua Esperanto, a lui Dan Chişu, undeva aproape de piaţa Lahovary. În aşteptare, mă aşezasem la o masă aflată într-un cotlon al localului, dar Maria m-a tras lângă o fereastră prin care se vedea grădina cochetei case boiereşti cu decoraţiuni art deco. Val, să stăm la lumină, că eternitatea ne-aşteaptă la întuneric, ori ce-am face - a glumit ea.  

Mi-a fost foarte dragă această fiinţă de o energie molipsitoare, cuceritoare şi pe scenă, şi în viaţa de zi cu zi, care părea să nu se mai sature să trăiască intens şi sincer fiecare clipă, înfruntând cu seninătate provocările unei existenţe tumultuoase.

Să-i fie drumul luminat şi plin cu flori, aşa cum merită o fiinţă minunată cum a fost ea!