Nu-mi pare rău că te iubesc ca pe o pasăre
care nici în paradis nu există
Şi tu nu eşti decât o lumânare de levănţică
Mimând o ceremonie romantică
La care n-am fost invitat decât o dată
(ce timpuri ce flăcări ce singurătate)
Chiar în Clipa când scrumul cădea
pe tastatura
La care-ncercam să scriu numele tău de dantelă
copiat din jurnalul afrodiziac de virgină
mă-ndemni fără alte detalii
să plec
La un ceai cu viaţa altcuiva
Într-o cârciumă de cartier
dădusem peste viaţa ta întâmplător
ca pe-o pepită de suflet în glodul galactic
O găsisem în lift şi din ombilic îţi izvorau lacrimi
De parcă nu mai ştiai să plângi Pertinent
ca toate femeile care-şi plătesc greşelile
dacă trece şi noaptea asta
mă pot părăsi de tine
Am să comand o sticlă de votcă
Şi-am să vând postmodernism poeţilor la Kilogram
fără autorizaţie de vagabond prin cosmosul mare
Când pe-o stea
Când pe alta
înţeles numai de connaisseurs
dacă vrei poţi să mă alungi
Căci tu n-ai teamă de moarte
Dar trimite-mi un selfie cu ombilicul tău
Din care picură lacrimi
Să nu uit
că Nu ţi-am furat viaţa
am găsit-o
O poezie ce mi s-a-nfipt în inimă
RăspundețiȘtergereToți cei care mă cunosc îndeaproape, știu că sunt o adoratoare a scrierilor lui Val Mănescu. Ca atare nu am rezistat tentației de a recita una din poeziile sale despre care în afara interpretării a modo mio, voi scrie și câteva rânduri.
În poezia Fata care plânge prin ombilic, întâlnim tema dragostei pentru neasemuita-i iubită, temă regăsită printre altele și în Răspuns, din volumul de poeme Efectul Placebo(2013) : „cine e femeia aia ciudată/ am întrebat/ nicăieri lumină/ nimeni să răspundă/ nimic/ nimeni ca tine.” sau în Ultima dană albă, din volumul de poezii O zi dinaintea sfârșitului lumii(2003) : „Nu mă pot urî. Nu pot/ să mă scârbesc de trupul meu./ Pentru că tu locuiești în mine./ Mă las doborât de dragoste,/ Mă las tîlhărit de gura ta, mă las furat/ de tot ce am:oase, carne iluzii, nervi,/ așa cum tu te abandonezi în val.”
Versurile din Fata care plânge prin ombilic, surprind tandrețea autorului care-și dorește prezența ființei iubite, cu felul ei diferit de a plânge, atât de unică, de specială pentru el încât nici în paradis nu există: „Nu-mi pare rău că te iubesc ca pe o pasăre/ care nici în paradis nu există.” Dezamăgit și singur, petrece încă o noapte, o ultimă noapte în așteptarea iubitei, o pasăre rară sau o pepită de suflet căreia poetul i-a dat viață, căci dacă Fata care plânge prin ombilic poate trăi fără el: „dacă vrei poți să mă alungi/ Căci tu n-ai teamă de moarte.” pentru autor însă lipsa acesteia, înseamnă condamnarea la moarte: „dacă trece și noapte asta/ mă pot părăsi de tine/ Am să comand o sticlă de votcă/ Și-am să vând postmodernism poeților/ la kilogram/ fără autorizație de vagabond prin/ cosmosul mare/ Când pe-o stea/ Când pe alta/ înțeles numai de connaisseurs.”
DIDI