TUTUROR

Cu ocazia Crăciunului şi a celorlalte sărbători de iarnă vă urez să fiţi!
Totodată, reţineţi că vă iubesc şi fără defecte!

Atunci când aprinzi ultima ţigară de la filtru...

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE MINISTERUL CULTURII

Pentru modul superficial de concepere şi redactare, pentru lipsa argumentelor realiste şi pentru erorile gramaticale flagrante, pentru exagerările şi neadevărurile susţinute în spriinul acceptării candidaturii, precum şi pentru lipsa totală de transparenţă şi de comunicare cu propriii cetăţeni, solicităm retragerea dosarului prezentat de Primăria Municipiului Bacău. Vezi şi http://www.aghiuta.com/dupa-ce-bacaul-s-a-infratit-cu.../ , http://zdbc.ro/bacaul-vrea-sa-devina-capitala-culturala.../, http://varanus-varanus.blogspot.ro/.../12/popescu-minte.html

Val Mănescu - scriitor, Gheorghe Iorga - scriitor, profesor, Nicoleta Bichescu - comunicator, Auraş Chiscop - ziarist, Ionuţ Tomescu - fost ziarist, Gheorghe Geo Popa - actor, Florin Popescu - ziarist, Dan Petruşcă, scriitor, profesor. Niki Vrânceanu - trainer

UPGRADE: După publicarea materialului "Popescu Minte" şi după afişarea Scrisorii deschise, am primit nenumărate apeluri telefonice, multe din partea unor oameni necunoscuţi, prin care mi s-a confirmat încă odată interesul băcăuanilor pentru fenomenul cultural local, atât cât e. Totodată, oamenii care m-au sunat şi-au exprimat revolta şi mâhnirea că un demers oficial, deşi lipsit de şanse reale, a fost tratat cu o superficialitate condamnabilă care afectează profund imaginea şi aşa destul de şifonată a urbei noastre. Bacăul a ajuns bătaia de joc a posturilor de radio naţionale, iar animatorii emisiunilor matinale ridiculizează formulările nefericite şi cacofoniile din textul proiectului de pe saitul Ministerului Culturii, în hazul întregii Românii.
Cred că, ruşinaţi, concetăţenii mei s-au refugiat la căldură şi se gândesc la ce-i de făcut.
Luaţi atitudine! Nu daţi like-uri, că n-am nevoie de trafic! Comentaţi! Distribuiţi pe FB Scrisoarea deschisă! Arătaţi că vă pasă!
Dacă nu, NU! 

FLORIN POPESCU MINTE

Corect era să scriu „Popescu, minte luminată” -  c-aşa văd că-i la modă, să (nu) pui virgule dacă nu ţi-ai luat pastilele - aruncă pe piaţa gazetărească, prin mijloace mârşave, specifice unui free lancer, bomba anului în materie de agramatisme. În speţă, ziaristul fără portofoliu, cunoscut şi sub porecla de „ Popescul cu colţi de argint”, dă publicităţii un document pe care onor Primăria ar fi trebuit măcar să-l arate băcăuanilor, dacă nu să-l şi dezbată cu aceştia, înainte de a-l susţine în faţa comisiei desemnate să decidă care din cele 14 oraşe canditate are şanse să capete pentru 2021 onoranta calitate de „Capitală culturală Europeană”.

Trec peste, sau las pe altădată, analiza oportunităţii ca dragul, sărmanul, ghinionistul meu Bacău, să aspire la o asemenea ambiţie, deşi, de cum am auzit gogonata idee, m-am şi imaginat solicitând la bancă un credit ca să-mi cumpăr o insulă cu vilă şi yahtuleţ undeva prin Baleare. Deh, că s-a urcat scroafa-n copac, s-a mai auzit, că, dacă nu era, nu se povestea.

Să revenim. Dl. Popescu pune pe saitul Ziarului de Bacău un pdf, preluat de pe http://zdbc.ro/wp-content/uploads/2015/12/bacau-2021-romana.pdf (aici găsiţi textul integral) şi nesemnat care reproduce, chipurile, tel quel, dosarul susţinut luni în faţa Comisiei Europene, în numele cetăţenilor din Municipiul Bacău, de către o delegaţie reprezentativă alcătuită din Romeo Stavarache, Anca Sigartău, Dragoş Pandele, Ionuţ Avram, Mădălina Rotaru, Cristian Călin (Corporate PR Manager la Agricola Internaţional). E un document oficial, conceput şi redactat fără respectarea celor mai elementare norme de gramatică, ca să nu mai vorbesc de precaritatea argumentelor şi de nulitatea demersului ce decurge din ambiguităţi, cacofonii şi exprimări cel puţin confuze, într-un îngrozitor limbaj de lemn. Pare o glumă proastă, foarte proastă, făcută de cineva rău intenţionat cu scopul de a demonstra că Bacăul e un teritoriu populat de tâmpiţi analfabeţi, fără nicio tradiţie intelectuală, cu doar trei instituţii culturale, şi unde nu se întâmplă nimic, exceptând Theaterstock-ul din vară. Ca să convingă Comisia de cât de sărăntoci sunt băcăuanii, autorii documentului eludează varietatea, multitudinea şi calitatea manifestărilor culturale de nivel naţional şi internaţional organizate de ani de zile la Filarmonica „Mihail Jora” Bacău, la Centrul de Cultură George Apostu, de Ansamblul folcloric „Busuiocul”, de Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, de Filiala Uniunii Artiştilor Plastici sau de Revista „Ateneu”. Este revoltătoare abundenţa exagerărilor în minus, dar şi minciunelele strecurate abil, ici-colo, cum că sunt în funcţiune încă trei festivaluri (aflate doar în proiect) sub egida Teatrului Bacovia sau că Proiectul, despre care vorbim şi pe care băcăuanii l-au văzut abia azi, are consensul tuturor cetăţenilor!

Eu încă mai sper că postarea cu pricina e doar o făcătură răutăcistă aparţinând colţatului argintat, o răzbunare cu bătaie politică. Nu pot să cred că o primărie din România mileniului trei, Primăria Oraşului Meu - sprijinită de o instituţie de cultură, de un bloger de temut prin virulenţa şi aciditatea lui, de o fostă ziaristă şi, the last, but not least, de un manager de proiecte de mare succes - îşi poate asuma un asemenea text halucinant care pare o creaţie de nota doi a unui elev repetent de clasă primară.

Aştept o explicaţie pertinentă de la oricare dintre membrii delegaţiei (mai toţi mi-s prieteni şi nu înţeleg de ce mi-au vărsat în faţa porţii cisterna plină cu fecale gramaticale şi englezisme ca să ne dăm deştepţi, umplându-mi curtea cu mirosul fetid al ruşinii că sunt un nenorocit de băcăuan care preţuieşte limba română, logica şi adevărul).

Preiau, aşadar, de pe http://zdbc.ro/bacaul-vrea-sa-devina-capitala-culturala-europeana-cu-un-proiect-plin-de-greseli-gramaticale/ imaginile presupuse a avea legătură cu Dosarul de candidatură la titlul de Capitală Culturală Europeană 2021. Faceţi clik pe ele ca să le vedeţi mai bine.
Update: Pentru cei interesaţi să vadă cu ochii lor, să analizeze şi să compare, pe http://www.capitalaculturala2021.ro/noutati_doc_22_dosarele-oraselor-ale-caror-candidaturi-au-fost-acceptate_pg_0.htm sunt publicate toate dosarele oraşelor candidate. Eu, unul, recunosc că am rămas bouche bee după ce am parcurs câteva aparţinând unora de talia Bacăului: Sfântu-Gheorghe, Suceava, Târgu-Mureş sau Craiova. 

EU ROMÂNIA 

nu contează că scrie la pagina-ntîia că sunt pe primul loc

la toate testele pentru bătăliile lumii

pentru cucerirea frumoaselor femei şi a neantului

pentru creşterea celor mai puternici fii

sau la concursurile de inteligenţă şi îndemânare

realitatea e alta când prima pasăre îşi ia zborul

speriată de leneşa explozie a sângelui de românia

când frumoasele fete şi frumoşii bărbaţi

cei mai deştepţi şi mai puternici copii ai inimii mele

se duc aiurea ca şi când n-ar fi fost românia

şi ţara mea devine cu timpul ea însăşi glorios neant

mai ales noaptea când sunt adâncit în românia mea

văd unduind viruşi stupizi pe ecran pe linoleum

în păduri şi câmpii în computer în tramvaiele goale

în ceaşca de cafea în rugina locomotivelor

din inerţie împinse la vale de vagoanele goale

dimineaţa la prânz şi seara mă doare că românia

se mişcă în jocul de gleznă al continentului

cu privirea ei de animal rănit care se târăşte mut

să-şi dea sfârşitul la uşa stăpânului

pe care atât de mult dedemult l-a iubit

de aceea eu cer ţigara din urmă şi în lumina luceafărului

fumul creează efectul de tricolor

efectul placebo pentru dezamăgire

 

să las măcar adâncă şi mirositoare urmă de om

privind oblic spre nori

definitiv condamnat la românia mea

atât de aproape de dureroasa tragere pe roata istoriei

când urmează să i se presare pe răni sarea din fundul munţilor ei

iar lamentaţia e drog pentru prevenirea uitării

în războiul cu mine se-ntâmplă lucruri teribile noaptea

când sunt adâncit în românia mea care naufragiază

cu o pungă pe faţă în genunea zilei de mâine

şi casa mea se scufundă în fosa cea mai adâncă

trasă-n uitare de greutatea fabuloasei comori românia 

 

caut înţelesuri nebănuite în această sinucidere

aşteptând fără teamă pe calea romanului

să se oprească inima mea

până să se consume lumina

din secţia de neurologie politică românia

Şi strivesc ţigara de adio

numai că îngerul meu păzitor deodată zice Nu

nu acum Nu N-ai să mori înainte să mărturiseşti tuturor

de ce rana din ochii tăi românia nu se mai vindecă

de ce rana de sub tâmpla ta românia nu se mai vindecă

de ce rana din dedesubtul adânc al inimii tale românia

sângerează mereu sânge de românia

SCRISOARE CĂTRE IUBITA MEA DINTOTDEAUNA

STIMATĂ DOAMNĂ,
Nu ţi-am mai spus de multă vreme, Doamnă, că te iubesc. M-am luat cu viaţa, cu cititul, cu scrisul, cu serviciul, cu grijile, şi, uite, au trecut ani de zile de cînd nu ţi-am mai spus că te iubesc. Dar trebuie să ştii că, demult, cînd fugeam de-acasă cu sîngele clocotind de pasiune, numai pe tine te căutam. Ţi-aminteşti? Veneam la tine pe jos, cu bicicleta, cu autostopul, cu trenul, cu orice, numai să te văd. Într-o zi, m-am lăsat de fumat şi-am închiriat un avion ca să mă bucur de frumuseţea ta uluitoare cîteva clipe.
Mistuitor te iubeam. Ţi-aminteşti cum îţi scriam zilnic cîte un bileţel cu două trei versuri acolo, cîte flori ţi-am trimis  şi cum te slăveam la fiecare aniversare cu vin făcut de taică-meu şi cîntări? Visul meu era să te fac să te mîndreşti cu mine. De aceea, m-am străduit să-mi fac datoria de bărbat, aşa cum m-au învăţat ai mei. Am plantat pomi, am săpat fîntîni, am făcut o casă, am crescut un copil, am scris cărţi şi cîte n-am mai făcut ca să las o urmă pe pămînt, ca să pot sta cu fruntea sus în faţa ta şi tu să te bucuri.
Numai cu tine în gînd am purtat toate războaiele din viaţa asta…. Dar numai pentru victorii m-am bătut cu pumnul în piept, în timp ce înfrîngerile au fost doar ale tale.
În timp ce tu erai mereu generoasă şi, înţelegătoare şi înţeleaptă, treceai peste rătăcirile mele, eu, cu un egoism fără margini, mă risipeam în cele lumeşti, mă uitam după altele, mă înstrăinam pe meleaguri de-aiurea şi mă încurcam cu iubiri de o zi, căutînd o fericire utopică. Dar reveneam mereu la nurii tăi, de fiecare dată mai uimit de cît eşti de minunată şi ţi-am dedicat şi poeme de dragoste. Mi s-a părut mereu că mi se cuvine să am, fără nici o plată, statornicia şi frumuseţea ta.
Cînd îmi era bine nu ţi-am spus mulţumesc, dar dacă mi-a fost sete şi foame şi frig lîngă tine, numai pe tine te-am învinovăţit. Uneori, cînd ai tăi te defăimau şi spuneau că eşti cea mai rea şi mai proastă, cînd te-aşezau pe ultimul loc, parcă mă bucuram că nu eu eram vinovat pentru răul pe care-l trăiam împreună.
De ce-aş fi fost vinovat? Că mă născusem la zece ani după război, că eram a nu ştiu cîta generaţie de sacrificiu, că m-au făcut pionier, utecist şi, mai tîrziu, membru de partid, că am crescut cu marmeladă şi mămăligă? Că mă zbăteam să sparg conformismul, că mă străduiam să iubesc altfel decît mă-nvăţau ăia la şcoală să iubesc portretele? Păi nu-i ăsta rostul omului, să schimbe lumea în bine?
Mi se părea prea puţin cît mi-ai dat: sărăcie şi umilinţă şi căluş în gură şi iluzia unui viitor care nu mai vine. Pentru asta, tu erai vinovată! Eram convins că tot ce era bun în viaţă, mi se datora şi că tu, ca o maşteră a răului, atrăgeai toate nenorocirile şi îl condamnai şi pe fiuţul meu să fie o altă generaţie de sacrificiu.
Într-o zi, într-un decembrie, te-am privit direct în ochi şi ţi-am strigat că aşa nu se mai poate. Că trebuie să te schimbi, să faci ceva ca suferinţele să înceteze. Să putem spune adevărul. Să nu mai fie sărăcie. Să fie lumină şi căldură şi hrană în casă. Libertate sau moarte, aşa am strigat şi-am pornit-o uşurel spre un viitor pe care îl credeam mai bun. Unii i-au zis Revoluţie. Te ţineam de mînă, Doamna mea, şi te iubeam mai mult ca oricînd. Eram desculţi, săraci şi visători amîndoi pe un drum necunoscut, dar cîtă speranţă…Şi-ai început să te schimbi, dar, după o vreme, paşii tăi erau tot mai mici şi mai rari, erai ciudat de fără vlagă, parcă nu mai aveai repere morale şi de valoare. De fapt, lumea se întorsese cu fundu-n sus, iar mie mi se părea că semăn cu slăbănogul de Don Quijotte. Tu nu mai vroiai să mergi înainte. Iar eu nu mai aveam chef să te cînt şi să-ţi cînt. Nu ştiu nici acum care din noi obosise primul să mai iubească. Tempus edax rerum, ce vrei?!
Am trecut prin vesela apocalipsă a tranziţiei înjurîndu-te încruntat de fiecare dată cînd te împiedicai, la fiecare inundaţie, la fiecare mineriadă, la fiecare molimă, la fiecare scumpire. Te-am înjurat de un milion de ori, pentru fiecare securist pe care-l lăsai să se caţere pe grumajii tăi. Pentru fiecare fost comunist care te sodomiza şi-ţi fura bogăţiiile, te-am înjurat. Mi-am afurisit viaţa şi te-am blestemat aprig oridecîteori întîrzia autobuzul, cînd curgea apă neagră la robinet, sau dacă rămîneam fără bani de pîine şi de ţigări.
Eram turbat de furie, dar stăteam pe margine fără să fac nimic, cînd propriii tăi fii îşi băteau joc de beteşugurile tale în fel şi chip şi te jefuiau fără milă. Vedeam cum se omoară între ei pentru averile tale, cum îţi sorb toată vlaga, cum te violează, şi nu-nţelegeam de ce nu te ridici să împarţi dreptatea, dînd cu ei de pămînt. Mă enervează şi acum tăcerea ta şi umilinţa cu care încasezi toate loviturile. Te-au vîndut, te-au manelizat, te-au umplut de aviară şi de securită, te-au ameţit cu manele şi fotbal, te-au imbecalizat, te-au fardat cu minciuni şi inflaţie, te-au vîndut, iubito. Pe toate drumurile te poreclesc Românica, Ţara lui Papură-Vodă, uitînd că ai fost ţara lor de glorii, ţara lor de vis, aşa cum eu însumi aproape c-am uitat.Asta meriţi, îmi spuneam cu ochii înroşiţi de ciudă, aşa ne-ai crescut!
Am fost orb şi surd la nevoile tale şi n-am băgat de seamă, decît foarte tîrziu, că niciodată nu mi-ai cerut nimic.
Azi dimineaţă, m-am trezit bătrîn, obosit şi mîhnit că n-am putut face mai mult pentru tine în viaţa asta. Tu m-ai iertat mereu, dar eu nu m-am iertat. În ultimii ani, am uitat pînă şi cînd e ziua ta. Bolnavă şi tristă cum eşti, meriţi măcar nişte flori.
Mă ruşinez de toate nedreptăţile pe care ţi le-am făcut, Doamna mea, România…

(Publicat de Varanus , miercuri 30 noiembrie 2011)

ŢÂŞPICUL ŞI BUTONELUL

Prietenul meu din Germania, pe care nu-l cunosc, dar despre care ştiu că e poet, Dan Dănilă, mi-a adresat, drept comentariu la un promo despre "Dimitrie rupe tăcerea", următoarea întrebare: Dragă Val, te rog să-mi spui și mie ce e un țâșpic și ce e un butonel la un motor de mașină ? Mulțumiri anticipate ! 
Da ce-ţi veni, poete ?  - m-am mirat pentru prima oară anul acesta, deoarece, după cum ştiţi, pe mine nu mă mai miră nimic. 
Cu mirarea forfotind în mine ca lava dintr-un vulcan în erupţie, m-am apucat să caut explicaţii la cele două cuvinte prin dicţionarele din bibliotecă, prilej bun să le mai scutur de praf. De când cu gugălu, n-am prea mai umblat prin ele, prin dicţionare, adică. Ei bine, în cărţi, n-am găsit nimic. 

Tânără în căutarea unui ţâşpic

L-am sunat pe  domnul Cocostârc, mecanicul care are grijă de maşina mea. Îl cheamă Cocostârc, deşi, sau tocmai pentru că, nu e mai înalt de un metru şaizeci, asta cînd poartă adidaşii ăia albaştri cu talpă dublă. Domnul respectiv mi-a comunicat că tocmai dormea şi că, deşi mă ştie drept un tip glumeţ, totuşi, atitudinea mea de a-l trezi la miezul nopţii ca să-l fac să râdă, i se pare cam nepotrivită. Bun, totuşi, dacă întrebarea e serioasă, tot serios mi-a comunicat că, în tehnologia reparaţiilor auto, termenii ţâşpic şi butonel, nu există. 
Mi-am cerut scuze şi i-am urat noapte bună şi el mi-a zis că la fel. 
Afară începuse să ningă, dar, nu se ştie de unde o lumină lăptoasă, ca de lună plină făcea ca ramurile caisului din faţa ferestrei mele să pară transparente.  Să nu credeţi că mă holbam ca prostul la baletul minunat al fulgilor de nea, deşi aşa pare. Nu, chiar de loc. În mintea mea vuia un uragan în plină desfăşurare. Aveam un puternic sentiment de insatisfacţie cauzat nu numai de vremea de-afară şi de perspectiva facturilor la gaz ce urmau să vină ci, mai ales, de faptul că, în lunga mea viaţă auzisem de câteva ori cele două cuvinte, ba le şi folosisem, şi uite că nu puteam să le explic. Pur şi simplu pentru că, de fiecare dată mi se păruseră total nesemnificative. Dar, încet-încet, din cotloanele memoriei cufundate în ceaţa uitării, au început să-mi parvină informaţii pe care habar n-aveam că le găzduiesc în coaşca cutiei craniene. 
Ei bine, mi-am amintit că am avut cândva un automobil Oltcit, fabricat la Craiova. Prima mea maşină, pe care am iubit-o mai mult decât ar fi meritat o catastrofă ca ea. Dacă am suferit vreo dată de sindromul Stockholm, apoi atunci a fost. Nu trecea zi să nu se defecteze ceva la ea. Cu cât se strica mai des şi mai profund, cu atât eram mai îndrăgostit de ea. Mecanicii de la service intrau în panică dacă nu mă vedeau două zile la rând prin hală. Dar mi-a prins bine, am căpătat ceva
cunoştinţe de mecanică, şi iată că acum, cu puţin efort de concentrare, mi-am amintit şi ce înseamnă atât ţâşpic, cât şi butonel.
Ţâşpic e ceva mic, poate fi orice. Şi copiilor li se spune aşa, în semn de alint. Altminteri, în auto, când e vorba de-o piesă mică (o şaibă, un grover, o tijă la la carburatoarele medievale, un jigler, orice chestie în aparenţă nesemnifictivă) zici: Unde mă-sa a sărit ( a căzut, s-a ascuns etc.) ţâşpicul ăla? Caracteristic ţâşpicului este extraordinara lui calitate de a se face nevăzut. După o vreme, când nu-ţi mai trebuie şi nu te-aştepţi, îl găseşti în uleiul adunat pe scut. Asta, după ce-ai schimbat piesa de la care a dipărut şi care costă jumate din maşină. 
Butonelul e cu totul altceva. De regulă, e rotund sau pătrat, are sau n-are un semn convenţional pe el şi e plasat pe bord, în compartimentul motorului sau oriunde altundeva. Modelele ruseşti de maşini îl pot avea chiar şi într-o ascunzătoare specială, în portbagaj sau pe bara din faţă. Specific butonelului este un arculeţ care-l ţine tensionat în lăcaşul lui şi care, când sare, poţi să-ţi iei adio de la motor, de la ambreiaj sau chiar de la cutia de viteze, fie ea şi în cinci trepte. Problema e că, la fel ca în cazul ţâşpicului, nu se poate prevedea ce element esenţial al maşinii va trebui să înlocuieşti dacă ţi-a dispărut butonelul. Este recomandabil ca, încă de la achiziţia maşinii să elimini cu un cleşte bot de raţă resortul respectiv, pentru a preveni incidentele ulterioare însoţite de cheltuieli considerabile, mai mult decât posibile.
E de notat că atât ţâşpicul cât şi butonelul sunt confecţionate din materiale ezoterice în combinaţie cu aliaje secrete din metale rare şi celuloză şi este de preferat să ai toată consideraţia faţă de ele, chiar dacă nu ai cunoştinţă de existenţa lor. Mai ales atunci. Pe motiv că viaţa nu se trăieşte decât o singură dată.

DIMTRIE RUPE TĂCEREA LA MOINEŞTI

O mică parte din marea asistenţă

La evenimentul DESANT CULTURAL petrecut  vineri la Biblioteca Municipală " „Ştefan Luchian” din Moineşti au participat absolut toţi care trebuiau să fie. 
Am mărturisit public că nu-mi sunt pe plac adunările de genul celor în care doi-trei vorbitori trag cu temenele despre o carte, relevându-i calităţile şi scoţând în evidenţă sensuri şi subtilităţi care nici nu i-au trecut prin minte autorelui. 
Dar n-a fost să fie aşa. 

Celebrul Geo Popa

Gheorghe Geo Popa, locvace prin natura-i actoricească, în pofida apetenţei sale de a vorbi fără să respire ore întregi, a rostit pilde înţelepte şi corect articulate, sistemic şi la obiect, dar şi judecăţi de valoare care susţin ideea de cultură adevărată în care pulsează sânge de România. 

Adrian Jicu

Nu mai puţin angajat în  susţinerea valorică a volumului "Dimitrie rupe tăcerea", criticul Adrian Jicu a expus, cu totul altfel decât a mai făcut-o cu alte prilejuri, dar la fel de cuceritor, sinteza momentelor semnificative din carte, asezonându-şi dinamica aserţiune cu scheme lingvistice care au făcut deliciul asistenţei.

Dan Petruşcă

Dan Petruşcă, a fost, la rându-i, surprinzător şi chiar a recunoscut că, la Moineşti, a reuşit să facă cea mai scurtă paranteză la paranteză la paranteză din viaţa lui. Şi, culmea, în mai bine de şase din cele zece minute în care a vorbit, s-a referit exact la subiectul întâlnirii, descoperind că personajul Dimitrie are comportamente şi rezonuri profunde în propriul său ego şi al oricărui vieţuitor contemporan. 

Autorele, un om bătrân

Eu n-am prea avut dreptul să vorbesc, conform principiului că autorul a spus tot ce avea de spus în carte. Totuşi, mi s-a permis să povestesc cum s-a născut absolut divin coperta cărţii şi, la o întrebare venită din asistenţă, să mărturisesc că "Dimitrie rupe tăcerea" s-a ivit din câteva crochiuri postate pe http://varanus-varanus.blogspot.ro/ prin 2007, când am descoperit existenţa ciudată a mai multor sfinţi care poartă numele de Dimitrie, sărbătoriţi de Sfânta Biserică. Am avut revelaţia că suntem o naţiune de Dimitrie, toţi sfinţi, izvoditori de mir, mari mucenici, deştepţi şi tămăduitori. Încă nu sunt convins, dar mă străduiesc.
Am avut o asistenţă selectă la Moineşti care a aspirat inteligent sugestiile vorbitorilor, dvedind că în târgurile în care, în aparenţă nu se întâmplă nimic, există diamante anonime de spirit care dau valoarea acestei naţii.   

Comunicat de presă

Centrul Internaţional de Cultură şi Arte „George Apostu” din Bacău continuă seria de manifestări dedicate diseminării informaţiei culturale, sub genericul DESANT CULTURAL vineri, 20 noiembrie 2015, ora 14.30, la Biblioteca Municipală „Ştefan Luchian”, Moineşti.

Întâlnirea de la Moineşti este dedicată noii apariţii editoriale a lui Val Mănescu, „Dimitrie rupe tăcerea”, care a avut lansarea oficială la Centrul de Cultură „George Apostu” din Bacău, în cadrul evenimentului aniversar „Zilele Centrului Apostu-25 de ani de la înfiinţare”, din luna octombrie.

Cu acest prilej, directorul Centrului Apostu, Gheorghe Geo Popa, va face o prezentare a proiectelor şi programelor Centrului, care au marcat un sfert de veac de existenţă, va distribui celor prezenţi revista Vitraliu nr. 44, un consistent număr care abordează o temă provocatoare şi interogativă „Ce s-a întâmplat în spiritul şi cultura românească în ultimul sfert de veac?”, la care au răspuns nume sonore din spaţiul culturii, ştiinţei şi artelor atât din ţară, cât şi din străinătate.

Parteneri ai acestei manifestări sunt Primăria Municipiului Moineşti şi Biblioteca Municipală „Ştefan Luchian”, Moineşti, care va fi gazda dezbaterii volumului „Dimitrie rupe tăcerea”, în compania lect.univ.dr. Adrian Jicu, a poetului Dan Petruşcă şi, desigur, în prezenţa autorului Val Mănescu care va oferi autografe. Întâlnirea va fi moderată de Gheorghe Geo Popa.

         „Dimitrie rupe tăcerea” tratează o temă de actualitate din viaţa de zi cu zi a românilor, cea a aspiraţiilor neîmplinite.

Volumul cuprinde 82 de proze scurte având ca personaj principal pe Dimitrie Grămescu, un bărbat aflat în pragul trecerii spre vârsta a treia, tipul cetăţeanului român cu educaţie medie care se confruntă cu problemele obişnuite ale vieţii din post-tranziţia contemporană şi care se străduieşte să-şi depăşească condiţia socială, apăsat de insatisfacţii şi insuccese. „Dimitrie rupe tăcerea” este un manual din care se poate învăţa cum să (nu) trăim în ţara lucrului (ne)bine făcut.

 

 

Biroul de presă

Centrul Internaţional de Cultură şi Arte „George Apostu” din Bacău

PĂREREA LUI VAL MĂNESCU DESPRE "DIMITRIE RUPE TĂCEREA"

          Dimitrie rupe tăcerea tratează o temă de actualitate din viaţa de zi cu zi a românilor, cea a aspiraţiilor neîmplinite.

      Volumul cuprinde 83 de proze scurte având ca personaj principal pe Dimitrie Grămescu, un bărbat aflat în pragul trecerii spre vârsta a treia, tipul cetăţeanului român cu educaţie medie, care se confruntă cu problemele obişnuite ale vieţii din post- tranziţia contemporană şi care se străduieşte să-şi depăşească condiţia socială, apăsat de insatisfacţii şi insuccese. Întâmplările se petrec într-un bloc aflat într-un cartier cum sunt cu sutele în oraşele româneşti, unde îşi duce viaţa o comunitate ale cărei aspiraţii sunt, deocamdată vise greu de realizat.

            În cel mai mare secret, Dimitrie scrie pe ascuns o carte cu un subiect misterios, în speranţa ca apariţia ei să-l facă  celebru şi bogat. În aşteptarea acestui moment, Dimitrie se confruntă cu ironiile şi reproşurile doamnei Catrina cu care este căsătorit. Cu aceasta e într-o o relaţie de suportabilitate reciprocă. Fiul lor,  Bartolomeu, deşi are peste treizeci de ani, trăieşte din combinaţii dubioase şi îi creează lui Dimitrie motive suplimentare de depresie prin comportamentul lui infantil şi iresponsabil. Pe lângă încercările cu care se confruntă la slujba lui de funcţionar hărţuit de şefi, şi dincolo de problemele iscate de sărăcia endemică a familiei sale, Dimitrie trebuie să facă faţă şi unei iubiri târzii neîmplinite şi devoratoare pentru domnişoara Clarisa, o vecină cochetă şi apetisantă, dar de moravuri uşoare.

            Deşi afişează mai tot timpul o mină tristă şi aparent dezinteresată de cele lumeşti, Dimitrie este atent la viaţa publică şi are o poziţie critică faţă de imoralitate, faţă de haosul din politica românească sau faţă de asaltul presei tabloide. Mereu dezamăgit, grav şi moralizator, Dimitrie eşuează în lungi momente de reflecţie în care emite fraze ce lui i se par memorabile, pline de cinism şi dezamăgire, dar care, prin naivitatea şi ridicolul lor îi evdenţiază educaţia superficială. Închipuindu-se artist, eroul se pierde deseori în ipostaza de visător, imaginându-şi scene suprarealiste. În încercarea lui de a face faţă unei realități agasante, unor probleme urgente din concretul imediat, seriozitatea lui exagerată, felul în care vede rezolvarea anumitor lucruri, creează imagini  întristător de comice. Pentru că viaţa de zi cu zi şi relaţiile pe care le are cu cei apropiaţi nu-l pot mulţumi, Dimitrie se refugiază în vise şi fantasme în care trăieşte o altă realitate. De altfel, el este convins că această viaţă este doar una din multele pe care le-a mai trăit cândva.   

           Finalizarea cărţii lui Dimitrie corespunde cu moartea lui subită, iar manuscrisul are o soartă neaşteptat de nedreaptă.

   

           Povestirile, deşi independente ca subiect, sunt legate între ele prin unitatea de loc şi prin interacţiunea permanentă între personajele cu tipologii diverse, animate de interese şi pasiuni diferite. Între acestea se disting cârciumarul Gegeceu, în barul căruia Dimitrie se relaxează şi discută chestiuni politice actuale, Teodosia Pelinel, patroană de butic sau domnul Calapod, şeful de scară.

           În paginile volumului Dimitrie rupe tăcerea, există o doză semnificativă de ironie fină, de umor subtil, generat de atitudinea, punctele de vedere şi exprimarea deseori ridicole pe care le au personajele, puse în situaţia de a reacţiona în faţa provocărilor la care-i supune perioada în care trăim. Cu toate acestea, personajele sunt tratate cu o mare doză de duioşie, portretele lor fiind creionate cu deosebită simpatie.

PĂREREA LUI GELU BĂLŢĂTESCU DESPRE "DIMITRIE RUPE TĂCEREA"

Val Mănescu rupe tăcerea. 

Cronica cronicii unui roman care va avea succes

Poetul Val Manescu imi spunea cu ceva ani in urma, chiar inainte de publicarea volumului de poezii Efectul Placebo, ca lucreaza la un roman, primul lui roman. Va fi un roman de analiza, psihologic, de moravuri, un protest!
Romanul a iesit pe piata, a si fost lansat public, intr-o seara, Centrul de Cultura “George Apostu”, se numeste Dimitrie rupe tacerea, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2015. Au comentat-prezentat romanul scriitorul Petru Cimpoesu si criticul Adrian Jicu. Primul s-a axat mai mult pe structura, pe fraza, pe actiune si scriitura.
E sau nu roman, a lansat scriitorul Cimpoesu intrebarea asupra selectei asistente. Adrian Jicu, de meserie critic, a transat dilema: este roman, si inca unul foarte bun. A avut si argumente. A citit, a subliniat, a intors romanul pe toate partile. Ambii au fost de acord ca romanul trebuie citit, va fi unul de succes. Scris cu umor, ironie, sensibilitate, atent la viata cartierului de unde isi trage seva romanul (dialogurile sunt savuroase), folosind inteligent comicul de situatie, Val Manescu reuseste sa-l duca pe Dimitrie – un alergator de cursa lunga care nu câstiga niciodata nimic – prin haosul bacauan cotidian, acolo unde se prefigureaza inca din primele pagini: la destramare si prabusire interioara, producând si o anomalie climatica, atunci când se hotaraste sa rupa tacerea si s-o arunce pe apa Slanicului, pe timpul când Dumnezeu lasase lucrurile in voia lor.“Val Manescu îsi traieste provincia cu o dragoste suferinda”, scria Ovidiu Genaru, la debutul lui Val Manescu cu “Delict de memorie”.
Recidiveaza si in proza, aceeasi provincie pitoreasca o regasim si in “Dimitrie rupe tacerea”, un roman inedit prin constructie, limbaj si actiune, cu dese incursiuni in memorie, astfel, personajul principal Dimitrie poarta pe umeri intreaga istorie postdecembrista, personajele din jurul lui nu fac decât sa-si urmeze destinele prestabilite, in mica lor lume dintr-un oras de provincie, pe timpul când lucrurile stricate se reparau nu se aruncau. Ce sa mai lungim vorba, n-o sa va povestesc eu romanul, nici nu o sa-l comentez, activati emisfera dreapta a creierului (cercetatorii englezi au descoperit ca aceasta parte se ocupa de informatii vizuale si conceptuale), faceti rost de ceva bani si dati buzna in Libraria Glisando.

(Articol apărut în "Deşteptarea din 9 nov. 2015)

AUTODENUNŢ

Rrrrecunosc de bună voie că eu am furat r-ul de la Garrett de pe afiş, cu scopul ascuns de a-l determina pe marele jazzman Kenny Garrett să revină în oraşul nostru, măcar pentru a-şi recupera litera lipsă de pe afiş. După câteva nopţi în care am meditat profund la fapta mea, înduioşat de reacţia promptă, dar şi viguroasă a vânătorilor de greşeli care niciodată n-au greşit, am simţit groaznice remuşcări şi am hotărât să mă dau în vileag: litera r care lipseşte din numele celebrului laureat cu Grammy, e la mine pe tastatură. Doar că, saxofonistul cotat al doilea în lume după Charlie Parker, s-a făcut că nu observă şi cine ştie când naiba o să-i mai ascultăm live, în Bacău, măiastra lui solistică. 

Sorin Zlat jr.

Asta a fost în prima zi a Festivalului de Jazz organizat de Teatrul Bacovia, după ce, în primul spectacol al serii, am asistat la o prodigioasă reprezentaţie de gen, susţinută de trupa pianistului Sorin Zlat, fiul saxofonistului Sorin Zlat. Despre junior ştiam doar că face performanţă artistică de vârf prin cele străinătăţuri, ba pe la Montreux, ba pe la Monaco, şi uite-l acum şi în oraşul natal unde şi-a început cariera. Cu seniorul am făcut o sumă de spectacole JOCUL, prin anii ’80, când el făcea parte din memorabilă trupă EOLIC – GROUP, o adevărată emblemă muzicală a Bacăului, (https://www.youtube.com/watch?v=AzAyyGlZnCU) alături de legendarii Florin Epureanu, Florin Enea, Doru Sascău şi Gigi Pruteanu, după plecarea lui Genu Cambos.

Trupa lui Sorin Zlat, singurul neamerican care a obţinut Marele premiu la Jacksonville Jazz Piano Competition 2015, a încântat asistenţa cu un program strălucit de jazz clasic, latino, post-bop şi cool jazz.

Emil Bâzgă

A doua zi de festival a oferit celor câteva sute de spectatori un regal de dixieland şi de jazz modern, cu care celebrul trompetist Emil Bâzgă, alături de virtuozii lui colegi de (în)cântări Benito Gonzalez, Mark Whitfield JR şi Noah Jackson, şi-a demonstrat originalitatea şi celebritatea. A fost un jam session de excepţie, . 

Al di Meola

Apoi, de la ora 21, urma să urce pe scenă capul de afiş al evenimentului, magicianul grifului de chitară, Al di Meola, avându-i alături pe Peo Alfonsi și Peter Kaszas. Din păcate, o bâlbă organizatorică legată de lentoarea birocratică a viramentelor financiare dintre Primărie şi Teatru, dublată de pretenţiile insolite ale invitatului, ale cărui hachiţe sunt deja de poveste, a făcut ca spectacolul să înceapă cu o întârziere de mai bine de o oră şi jumătate. Mi-a displăcut profund lipsa de fair play a solistului care, în loc să-şi prezinte scuze publicului pe bună dreptate iritat, a aruncat toată răspunderea pe organizatori. Care, desigur, au partea lor de vină.  Prestaţia vedetei, marcată probabil şi de neplăcuta întâmplare, nu a avut strălucirea pe care o aşteptau spectatorii avizaţi, câţi or fi fost ei în sală. Totuşi, prezenţa în Bacău a unei celebrităţi de talia lui di Meola, rămâne un eveniment memorabil, mai ales pentru împătimiţii care-i ascultă cu pioşenie, de peste treizeci de ani, producţiunile şi aşteptau să se întâmple minunea de a-i vedea pe viu demonstraţiile de măiestrie şi tehnica instrumentală aproape de perfecţiune.

A treia zi. Revelaţia aceste primei ediţii a Festivalului de Jazz a fost, fără îndoială, fabulosul concert al unei trupe de tineri muzicieni, rezultat al proiectului muzical “Sarea Pământului”, pus la cale de  Cezar şi Anatol Căzănoi. Cei cinci valoroşi instrumentişti au demonstrat ce minuni sonore pot rezulta din dialogul dintre o chitară Fender Stratocaster şi flaut. Sau din săltăreţele note ale unui ţambal şi ritmul nebunesc al unei baterii de tobe Tama. Ce sunete de duioşie, de alarmă, de singurătate pot ieşi dintr-o trompetă oxidată care pare scoasă dintr-un muzeu al instrumentelor de suflat dinaintea primului război mondial.

Am asistat la demonstraţii de măiestrie interpretativă colectivă, în armonizare şi sincronizare perfecte, în îmbinări surprinzătoare de elemente muzicale folclorice cu ritmuri specifice jazului modern, puse în valoare de solouri excepţionale.

Am vibrat la aranjamentele muzicale inspirate până la dumnezeire, cu neaşteptate ruperi de ritm, efluvii de sunete nuanţate savant, intense, dar pline de candoare, în care se recunosc pasaje din piese lăutăreşti transpuse în improvizaţii jazzistice. 

Un repertoriu variat, dinamic şi armonios dar, mai ales atitudinea detaşată a protagoniştilor şi siguranţa interpretării, precum şi complicitatea simpatică a grupului de a transmite bucuria muzicii de calitate, toate acestea au alcătuit un produs spectacular îndelung aplaudat.

PS. În mult prea lunga pauză de aşteptare a maestrului di Meola, l-am auzit pe Dragoş Pandele, vinovatul de serviciu pentru acest Festival, spunând cu tristeţe în glas: Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită...

Îmi pare rău că n-am fost suficient de spontan să-l încurajez atunci: mai sunt şi excepţii.

UN OM UTIL OMENIRII

Din întâmplare aflat pe aeroportul din Dublin prin 1999, a salvat în ultima clipă o broască gata să fie strivită de roţile unui Boeing 727 venit să aterizeze în condiţii meteorologice neprielnice. Ploua în draci, dar el şi-a luat avânt, s-a aruncat pe burtă ca la rugby, a prins făptura verde de-o labă şi-a scos-o prin alunecare în afara pistei, cu toată scârba, printre balizele care străluceau nebuneşte. A lăsat-o în iarbă şi şi-a văzut de treabă.

N-a trecut multă vreme şi broasca s-a transformat într-o prinţesă atât de frumoasă c-au dat-o şi la televizor şi s-a măritat cu preşedintele Guatemalei, un cunoscut traficant de tangouri celebre, dar cam vechi. Încă nu se ştie cât au trăit împreună.

Întâmplarea a fost relatată pe larg şi ilustrată cu fotografii de toată presa mondială, inclusiv de cotodianul NewspaperInDirect din Malaezia şi de Cetăţeanul Obiectiv din  Goioasa, aşa că nu există dubii cu privire la veridicitatea ei.

În exclusivitate, din surse autentice pe care nu avem autoritatea de a le face publice,  am aflat că omul util omenirii  s-a spălat cu săpun şi cu detergenţii cei mai tari de-i vezi prin reclame cum fac lună conductele şi robineţii. A turnat pe un colţ al tricoului primit de la scumpa lui verişoară Suzana, după călătoria ei istorică în Creta, un sfert de kil de diluant şi şi-a frecat podul palmelor şi degetele până i-a ieşit sângele prin piele. Degeaba. Mirosul de broască n-a mai ieşit.

Lumea-l poreclise Oakoak şi vecinii de cartier îl cam miştocăreau. Şi, de aceea, cum în România, nimeni nu este apreciat la valoarea lui, omul util omenirii era mai tot timpul trist dar ţinea fruntea sus şi se uita diret în ochii oamenilor. Totuşi, îl apăsa melancolia acelui moment unic în care curajul lui dovedise imensitatea sufletului de român, dragostea lui pentru natură şi pentru elementele care o compun.

 În schimb, urmând calea capitalismului uman, oridecâte ori supraveghetorii din turnul de control al aeroportului din Dublin depistau  vreo amfibie tetrapodă, fără coadă, cu picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sărit, cu gura largă și cu ochii bulbucați, îl chemau de urgenţă pe omul util să-i scoată din belea, chiar dacă ploua cu găleata. Iar el, condus abil de propriile principii, nu putea să refuze onoarea de  salva mici părţi din această omenire. Se urca fără comentarii în supersonicele care aterizau cu dificultate pe pista prea scurtă a aeroportului din Bacău, îşi punea pe el vechiul său fâş care-i permitea să alunece cu maximum de viteză pe pânza de apă, şi, la momentul potrivit, salva la greu batraciene. Totodată, gestul lui evita catastrofele cu pierderi de vieţi despre care s-ar fi vorbit până-n ziua de azi.

Pe crucea de marmură neagră a omului util din cimitirul Sărata, trimisă de cineva anonim cu pachebotul tocmai din America Centrală, unde tocmai a fost ales preşedinte domnul Jimmy Morales, un actor fără niciun fel de calităţi şi considerente politice, e gravată în aur masiv o broască. Iar sub ea, nişte cifre fără noimă: 1953-2015.

Atât.

SABINA FÎNARU DESPRE DIMITRIE RUPE TĂCEREA

Introducând tema „vieţii ca vis”, ca intrigă a destinului individual, aflat pe câmpurile de luptă al supravieţuirii (pentru achitarea facturilor restante la întreţinere) şi al visatului triumf social în „lumea pe dos” din „epoca jaga-jaga” (datorat operei sale), naratorul trece cu dezinvoltură şi umor de la burlesc la tragi-comic şi de la farsă la melodramă. Discursul său vivace şi pitoresc rămâne în permanenţă la suprafaţa lucrurilor, potenţând caracterul lor bizar prin alăturări aleatorii. El creează un univers carnavalesc prin strategii diverse, de la explorarea comicului de situaţie şi de nume (Grămescu, Pelinel, Calapod, Brusturoasa, Băicoi), la utilizarea clişeelor „panseatice” paradoxale ale lui Dimitrie, care cristalizează o filozofie „populară” de viaţă în gloriosul vid românesc. Pentru personaj, derizoriul nu este doar o atitudine relativizantă, ci devine chiar un mod – caricatural – de a fi. (Conf. Univ. Dr. SABINA FÎNARU)

Deşi nu poţi împiedica destinul să-şi facă mendrele, merită să încerci!

Iată faptele:

Aflat în misiune de patrulare pe Calea Romanului, un soldat rus, un simplu soldat anonim pe nume Vania, intervine să salveze o tânără amenințată cu un pistol. Ea se numeşte Margareta, ca să fim înţeleşi şi, nu se ştie de ce, se află la capătul noului pod cu patru benzi care leagă Bacăul de restul Moldovei.  

Agresorul fetei, un puştan de nici 50 de ani, zis Clăpăugul pentru prelungirile şepcii lui de bandit consacrat care i se preling până sub bărbie, apăsă pe trăgaci dar, în timp ce glonţul se deplasa cu viteză spre victimă, un zgomot înspăimântător îl făcu să-şi arunce guma pe care-o mesteca. Era guma de la chiloţi şi nu mai avea niciun gust. Fără să scoată niciun sunet, Margareta îşi acoperi urechile cu palmele şi zâmbi ca proasta.

Cădea noaptea, dar ştiţi cum cădea? Încet, încet, de parcă secundele erau mai lungi decât prevedea legea. Oricum, crepusculul se înegrea tot mai mult. Iar stelele, dimpotrivă, începeau să fie de-a dreptul agasante cu strălucirea lor romantică, deloc potrivită cu situaţia în care ne aflăm.

Pistolarul, un cocălar notoriu în zonă, se prăbuşi pe o stivă de coceni şi adormi, printre căcărezele oilor pe care ciobanul Bazil, cu căştile pe urechi, le păştea printre buruienile de pe malul lacului, în timp ce soldatul rus îşi aprinse o ţigară de contrabandă, pregătit să treacă Siretul pe sub apă. Doine ancestrale aude Bazil de pe empetreiul lui, însă Vania, aflat la o anumită depărtare, nu.

În schimb, când se văzu scoasă din primejdie, fata respiră uşurată şi i se aruncă în braţe. Mulţumesc, spasiba, moi drugoi ruski soldat, şopti ea, mângâindu-i kalaşnikovul. Broaştele din baraj, susurară ca pentru ele şlagărul „Ia liubliu tebia”, adică I love you. Pe malul celălalt, în glodul sclipind sub lumina palidă a lunii, strălucea falnic ca în toţi cei 608 ani de la atestarea documentară, municipiul Bacău, pe nedrept poreclit oraş european.

Dar povestea nu se termină aici. Şoseaua de centură se prăbuşi sub greutatea propriului proiect, în mall-urile din oraş apărură peste noapte piste de biciclete, pasajul CFR deveni club de jazz, iar în cartierul Şerbăneşti apărură ca prin minune, trotuare flauşate. Mergi de nu-ţi vine să te mai opreşti, aşa-i de dulce mângâierea tălpilor. Brava oraş, brava primar, brava consilieri aleşi de popor ai Bacăului!

Animat de fericirea datoriei împlinite, soldatul rus, anonimul acela căruia i se spunea degeaba Vania, se aruncă în apa rece a lacului de acumulare  (să nu uităm că e aproape noiembrie şi, în noiembrie până şi pescăruşii spun pa acestor meleaguri, pe măsură ce coiţele lor se fac tot mai mici din pricina -  aţi ghicit – gerului) şi înotă pe sub apă până la Centrul de Cultură Apostu, pe malul celălalt. Acolo, fu întâmpinat cu ropote de aplauze şi primi pe loc Diploma de prieten al Cărţii şi medalia jubiliară a fumătorilor care se tot lasă de fumat de cincizeci de ani.

Vania află abia la terminarea războiului, cam la doi ani după ce Margareta devenise văduva Clăpăugului şi-i moştenise averea, că i-a scăpat un detaliu: în seara aceea de noiembrie, se filma o scenă din filmul „Dimitrie rupe tăcerea”.

CRITICUL ADRIAN JICU DESPRE DIMITRIE RUPE TĂCEREA

Pentru mine, Dimitrie rupe tăcerea nu e nicio surpriză, nu e niciun debut, şi-aş merge mai departe spunând că nu e nici un roman, şi că, de fapt, am văzut în acest text mai degrabă un poem şi, în acelaşi timp un eseu filosofic, dar pe înţelesul tuturor. Această carte e o confirmare a celorlalte volume de poezii ale lui Val Mănescu pe care, cândva, l-am şi definit ca fiind un cinic sentimental, şi cred că am avut o bună intuiţie. De aceea, m-am mirat că Sabina Fânaru care semnează postfaţa, a luat-o în foarte serios, aplicat, i-a analizat metodic, la modul academic, strategiile narative, tipurile de discurs. Dar acesta nu este un roman, şi nu poantele dau valoare acestei cărţi, nu elementele umoristice definesc codul de lectură al volumului, deşi, sunt de acord că o carte se poate citi, descifra, în multe feluri. Dimitrie rupe tăcerea este mult mai consistentă decât ar părea la o primă lectură. Eu aş depăşi palierul zglobiu, pontos, umoristic şi aş remarca existenţa mai multor straturi de percepţie a naraţiunilor.

Pe de o parte este o radiografie a vieţii contemporane – suntem în epoca Jaga-Jaga pentru că asta e România profundă şi imaginea ei este oglindită în această carte în care se vorbeşte despre aşa-zisa revoluţie, despre programele de privatizare, despre importanţa pupării moaştelor la români, despre încălzirea globală, sau despre influenţa tehnicii asupra moralului femeiesc. Găsim, pe de o parte, la un prim nivel, această realitate cu care ne confruntăm zi de zi, a unei Românii adevărate pe care o întâlnim în egală măsură la Zimnicea, la Bârlad sau în Las Fierbinţi. La alt nivel, cartea transmite avertismente cu privire la starea naţiunii şi este o critică sarcastică a moravurilor, a inculturii, a incompetenţei şi a prostiei din România noastră pe care o iubim aşa cum este, vrem nu vrem. Cu politicienii ei corupţi, cu  profesorii ei închipuiţi ca Mircea Coman de la Universitatea Petre Suciu din Călăraşi, cu preoţi dedaţi la cele lumeşti şi afacerile pe care le fac ei etc.

Privirea demitizantă pe care Val Mănescu o aruncă asupra realităţii, mixează foarte bine registrele trecând cu nonşalanţă de la cinism şi ironie amară, la un tip de sentimentalism aparent ridicol, dar încărcat de poezie. „În anul acela, primăvara veni pe neaşteptate, în mijlocul lunii februarie. Păsărelele ciripeau, zarzării se împodobiră cu delicate flori albe, iar tractoarele duduiau întorcând brazde pe mănoasele ogoare ale judeţului.”

E clar că autorul lucrează la un nivel adânc de semnificaţii.

Am extras câteva fraze din Dimitrie rupe tăcerea,  întocmind un decalog care cuprinde, dincolo de umorul care doar pare involuntar, adevăruri foarte serioase.

Învățăturile lui Dimitrie (Cinicul) către fiul său Bartolomeu

1. Doza cu bere se pune la microunde trei minute și e numai bună de băut. Ca să nu răcim la gât.”
2. „De aia vântură românii varza în balcon. Că nu-s nemți.”
3. „Nu-i nimic definitiv pe lumea asta în afară de țelină…”
4. „Trageți apa ca să trăiți bine!”
5. „Țara asta va ajunge direct în iad, cu miile de biserici în construcție și cu tonele de aghiazmă folosite anual.”
6. „Ceapa este prieten și totodată dușman al fenomenului cultural.”
7. „Femeile cu cei mai mari sâni trăiesc în Botoșani.”
8. „De ce nu a inclus Forbes Bacăul în topul celor mai fericite 5 orașe din lume? Fiindcă îl roade pizma…”
9. „Viața asta a noastră, de rahat așa cum e, nici măcar nu merită s-o povestești cuiva.”
10. „Simt o durere pe care numai speranța o poate pricinui.”

Şi acum, o foarte scurtă paranteză despre băşcălie, pentru că am putea fi tentaţi, dacă ne luăm după asemenea replici, să credem că Val Mănescu face băşcălie, că e un miştocar, cum se zice. Daţi-mi voie să infirm aceste zvonuri care circulă prin târg. Autorul ia o distanţă morală faţă de marasmul cotidian, prin toate aceste secvenţe care sunt, de fapt, forma lui de a-şi exprima nemulţumirea, de a încerca să ne avertizeze că existenţa asta a noastre este, uneori, pardon, de rahat, şi că trebuie să facem ceva s-o schimbăm. În definitiv, gestul lui Dimitrie de a rupe tăcerea - care capătă o dimensiune mitică şi declanşează o catastrofă - este o pledoarie pentru a avea curajul să fim altcineva, să fim capabili să înfruntăm lipsa comunicării şi teama de moarte. Ca şi în Efectul Placebo – ultimul să volum de versuri - scriitura lui Val Mănescu este o formă de a trăi în iluzie, şi, totodată, un mijloc de a se vindeca de angoase, de complexe, de teama de moarte. Cartea aceasta este o anti-utopie, eu am perceput-o în acest registru, ca un avertisment că nu trebuie să rămânem prinşi în mrejele ademenitoare ale iluziilor.

Val Mănescu este un autor mai adânc decât pare şi nu trebuie să ne lăsăm amăgiţi de jocurile lui narative. Dacă mă-ntrebaţi ce-am câştigat citind volumul lui, vă răspund: dacă nu altceva, cel puţin acum sunt pregătit pentru orice soartă.  
(Text reprodus după înregistrarea discursului de la Centrul Internaţional de Cultură şi Arte "George Apostu" - 17 octombrie 2015)

PROZATORUL PETRU CIMPOEŞU DESPRE DIMITRIE RUPE TĂCEREA

Dimitrie rupe tăcerea este un roman incognito şi-i spun aşa deoarece autorul a ales, ca formulă narativă, să pună titluri capitolelor sau secvenţelor care compun naraţiunea. Descriind un personaj provincial, Val Mănescu reuşeşte să plece de la elemente concrete, documentabile, adăugându-le plus-valoare literară.

Plus-valoarea literară vine din modul în care îşi premeditează mişcarea următoare. Literatura de calitate apare în momentul în care povestea se îmbogăţeşte cu o serie de elemente care ţin de spontaneitatea şi de spiritul de observaţie al autorului. El trebuie să fie capabil să aştearnă pe hârtie un flux de imagini care să incite imaginaţia cititorului.

Cartea aceasta este scrisă în modul ironic, cu accente uneori comice. Ironia lui Val Mănescu este una bonomă, binevoitoare şi aceasta se simte mai ales în finalurile de capitol, remarcabile prin echivocul formulelor. El reuşeşte să umple cu un rafinament neaşteptat spaţiile dintre momentele narative care duc la deznodământ, deşi, Dimitrie rupe tăcerea este debutul său în proză.

Autor a trei volume de poezie foarte interesante şi, prin urmare, cunoscând bine valoarea cuvântului, cu o gândire plină de nuanţe, Val Mănescu construieşte un univers cu personaje şi situaţii semnificative.   

(Fragment din alocuţiunea susţinută la lansarea volumului Dimitrie rupe tăcerea, la Centrul Internaţional de Cultură şi Arte George Apostu - 17 octombrie 2015.)

DOMNUL PRICHI, PRIETENUL MEU

Cel mai important spectator la evenimentul de lansare a volumului DIMITRIE RUPE TĂCEREA, 17 oct. 2015, Centrul Internaţional de Cultură şi Arte George Apostu, Bacău.

ZIC ZAC - DE LA AGASARE LA EXTAZ

Despre spectacolul de teatru-dans ZIC ZAC, producţie UNATC Bucureşti, prezentat de Andreea Gavriliu, Ştefan Lupu şi Gabriel Costin în prima seară a festivităţilor care marchează 25 de ani de activitate la Centrul de Cultură şi Arte George Apostu din Bacău, pot să spun: când ZIC, eu nu ZAC!

Nu cumva şi la Teatrul Globe, la reprezentaţiile trupei lui William Shakespeare, se găseau spectatori care râdeau fără motiv, care nu pricepeau nimic din ce se întâmpla pe scenă şi, totuşi, aplaudau ca apucaţii?  Nu cumva şi la Teatrul Globe, la reprezentaţiile trupei lui William Shakespeare, se găseau spectatori care râdeau fără motiv, care nu pricepeau nimic din ce se întâmpla pe scenă şi, totuşi, aplaudau ca apucaţii?  Nu cumva şi la Teatrul Globe, la reprezentaţiile trupei lui William Shakespeare, se găseau spectatori care râdeau fără motiv, care nu pricepeau nimic din ce se întâmpla pe scenă şi, totuşi, aplaudau ca apucaţii?  Nu cumva şi la Teatrul Globe, la reprezentaţiile trupei lui William Shakespeare, se găseau spectatori care râdeau fără motiv, care nu pricepeau nimic din ce se întâmpla pe scenă şi, totuşi, aplaudau ca apucaţii?  Nu cumva şi la Teatrul Globe, la reprezentaţiile trupei lui William Shakespeare, se găseau spectatori care râdeau fără motiv, care nu pricepeau nimic din ce se întâmpla pe scenă şi, totuşi, aplaudau ca apucaţii?  Nu cumva şi la Teatrul Globe, la reprezentaţiile trupei lui William Shakespeare, se găseau spectatori care râdeau fără motiv, care nu pricepeau nimic din ce se întâmpla pe scenă şi, totuşi, aplaudau ca apucaţii?  Nu cumva şi la Teatrul Globe, la reprezentaţiile trupei lui William Shakespeare, se găseau spectatori care râdeau fără motiv, care nu pricepeau nimic din ce se întâmpla pe scenă şi, totuşi, aplaudau ca apucaţii?  
Cum ziceam: când ZIC, eu nu ZAC.