marți, decembrie 01, 2015

SCRISOARE CĂTRE IUBITA MEA DINTOTDEAUNA


STIMATĂ DOAMNĂ,
Nu ţi-am mai spus de multă vreme, Doamnă, că te iubesc. M-am luat cu viaţa, cu cititul, cu scrisul, cu serviciul, cu grijile, şi, uite, au trecut ani de zile de cînd nu ţi-am mai spus că te iubesc. Dar trebuie să ştii că, demult, cînd fugeam de-acasă cu sîngele clocotind de pasiune, numai pe tine te căutam. Ţi-aminteşti? Veneam la tine pe jos, cu bicicleta, cu autostopul, cu trenul, cu orice, numai să te văd. Într-o zi, m-am lăsat de fumat şi-am închiriat un avion ca să mă bucur de frumuseţea ta uluitoare cîteva clipe.
Mistuitor te iubeam. Ţi-aminteşti cum îţi scriam zilnic cîte un bileţel cu două trei versuri acolo, cîte flori ţi-am trimis  şi cum te slăveam la fiecare aniversare cu vin făcut de taică-meu şi cîntări? Visul meu era să te fac să te mîndreşti cu mine. De aceea, m-am străduit să-mi fac datoria de bărbat, aşa cum m-au învăţat ai mei. Am plantat pomi, am săpat fîntîni, am făcut o casă, am crescut un copil, am scris cărţi şi cîte n-am mai făcut ca să las o urmă pe pămînt, ca să pot sta cu fruntea sus în faţa ta şi tu să te bucuri.
Numai cu tine în gînd am purtat toate războaiele din viaţa asta…. Dar numai pentru victorii m-am bătut cu pumnul în piept, în timp ce înfrîngerile au fost doar ale tale.
În timp ce tu erai mereu generoasă şi, înţelegătoare şi înţeleaptă, treceai peste rătăcirile mele, eu, cu un egoism fără margini, mă risipeam în cele lumeşti, mă uitam după altele, mă înstrăinam pe meleaguri de-aiurea şi mă încurcam cu iubiri de o zi, căutînd o fericire utopică. Dar reveneam mereu la nurii tăi, de fiecare dată mai uimit de cît eşti de minunată şi ţi-am dedicat şi poeme de dragoste. Mi s-a părut mereu că mi se cuvine să am, fără nici o plată, statornicia şi frumuseţea ta.
Cînd îmi era bine nu ţi-am spus mulţumesc, dar dacă mi-a fost sete şi foame şi frig lîngă tine, numai pe tine te-am învinovăţit. Uneori, cînd ai tăi te defăimau şi spuneau că eşti cea mai rea şi mai proastă, cînd te-aşezau pe ultimul loc, parcă mă bucuram că nu eu eram vinovat pentru răul pe care-l trăiam împreună.
De ce-aş fi fost vinovat? Că mă născusem la zece ani după război, că eram a nu ştiu cîta generaţie de sacrificiu, că m-au făcut pionier, utecist şi, mai tîrziu, membru de partid, că am crescut cu marmeladă şi mămăligă? Că mă zbăteam să sparg conformismul, că mă străduiam să iubesc altfel decît mă-nvăţau ăia la şcoală să iubesc portretele? Păi nu-i ăsta rostul omului, să schimbe lumea în bine?
Mi se părea prea puţin cît mi-ai dat: sărăcie şi umilinţă şi căluş în gură şi iluzia unui viitor care nu mai vine. Pentru asta, tu erai vinovată! Eram convins că tot ce era bun în viaţă, mi se datora şi că tu, ca o maşteră a răului, atrăgeai toate nenorocirile şi îl condamnai şi pe fiuţul meu să fie o altă generaţie de sacrificiu.
Într-o zi, într-un decembrie, te-am privit direct în ochi şi ţi-am strigat că aşa nu se mai poate. Că trebuie să te schimbi, să faci ceva ca suferinţele să înceteze. Să putem spune adevărul. Să nu mai fie sărăcie. Să fie lumină şi căldură şi hrană în casă. Libertate sau moarte, aşa am strigat şi-am pornit-o uşurel spre un viitor pe care îl credeam mai bun. Unii i-au zis Revoluţie. Te ţineam de mînă, Doamna mea, şi te iubeam mai mult ca oricînd. Eram desculţi, săraci şi visători amîndoi pe un drum necunoscut, dar cîtă speranţă…Şi-ai început să te schimbi, dar, după o vreme, paşii tăi erau tot mai mici şi mai rari, erai ciudat de fără vlagă, parcă nu mai aveai repere morale şi de valoare. De fapt, lumea se întorsese cu fundu-n sus, iar mie mi se părea că semăn cu slăbănogul de Don Quijotte. Tu nu mai vroiai să mergi înainte. Iar eu nu mai aveam chef să te cînt şi să-ţi cînt. Nu ştiu nici acum care din noi obosise primul să mai iubească. Tempus edax rerum, ce vrei?!
Am trecut prin vesela apocalipsă a tranziţiei înjurîndu-te încruntat de fiecare dată cînd te împiedicai, la fiecare inundaţie, la fiecare mineriadă, la fiecare molimă, la fiecare scumpire. Te-am înjurat de un milion de ori, pentru fiecare securist pe care-l lăsai să se caţere pe grumajii tăi. Pentru fiecare fost comunist care te sodomiza şi-ţi fura bogăţiiile, te-am înjurat. Mi-am afurisit viaţa şi te-am blestemat aprig oridecîteori întîrzia autobuzul, cînd curgea apă neagră la robinet, sau dacă rămîneam fără bani de pîine şi de ţigări.
Eram turbat de furie, dar stăteam pe margine fără să fac nimic, cînd propriii tăi fii îşi băteau joc de beteşugurile tale în fel şi chip şi te jefuiau fără milă. Vedeam cum se omoară între ei pentru averile tale, cum îţi sorb toată vlaga, cum te violează, şi nu-nţelegeam de ce nu te ridici să împarţi dreptatea, dînd cu ei de pămînt. Mă enervează şi acum tăcerea ta şi umilinţa cu care încasezi toate loviturile. Te-au vîndut, te-au manelizat, te-au umplut de aviară şi de securită, te-au ameţit cu manele şi fotbal, te-au imbecalizat, te-au fardat cu minciuni şi inflaţie, te-au vîndut, iubito. Pe toate drumurile te poreclesc Românica, Ţara lui Papură-Vodă, uitînd că ai fost ţara lor de glorii, ţara lor de vis, aşa cum eu însumi aproape c-am uitat.Asta meriţi, îmi spuneam cu ochii înroşiţi de ciudă, aşa ne-ai crescut!
Am fost orb şi surd la nevoile tale şi n-am băgat de seamă, decît foarte tîrziu, că niciodată nu mi-ai cerut nimic.
Azi dimineaţă, m-am trezit bătrîn, obosit şi mîhnit că n-am putut face mai mult pentru tine în viaţa asta. Tu m-ai iertat mereu, dar eu nu m-am iertat. În ultimii ani, am uitat pînă şi cînd e ziua ta. Bolnavă şi tristă cum eşti, meriţi măcar nişte flori.
Mă ruşinez de toate nedreptăţile pe care ţi le-am făcut, Doamna mea, România…

(Publicat de , miercuri 30 noiembrie 2011)