marți, octombrie 20, 2015

CRITICUL ADRIAN JICU DESPRE DIMITRIE RUPE TĂCEREA



Pentru mine, Dimitrie rupe tăcerea nu e nicio surpriză, nu e niciun debut, şi-aş merge mai departe spunând că nu e nici un roman, şi că, de fapt, am văzut în acest text mai degrabă un poem şi, în acelaşi timp un eseu filosofic, dar pe înţelesul tuturor. Această carte e o confirmare a celorlalte volume de poezii ale lui Val Mănescu pe care, cândva, l-am şi definit ca fiind un cinic sentimental, şi cred că am avut o bună intuiţie. De aceea, m-am mirat că Sabina Fânaru care semnează postfaţa, a luat-o în foarte serios, aplicat, i-a analizat metodic, la modul academic, strategiile narative, tipurile de discurs. Dar acesta nu este un roman, şi nu poantele dau valoare acestei cărţi, nu elementele umoristice definesc codul de lectură al volumului, deşi, sunt de acord că o carte se poate citi, descifra, în multe feluri. Dimitrie rupe tăcerea este mult mai consistentă decât ar părea la o primă lectură. Eu aş depăşi palierul zglobiu, pontos, umoristic şi aş remarca existenţa mai multor straturi de percepţie a naraţiunilor.
Pe de o parte este o radiografie a vieţii contemporane – suntem în epoca Jaga-Jaga pentru că asta e România profundă şi imaginea ei este oglindită în această carte în care se vorbeşte despre aşa-zisa revoluţie, despre programele de privatizare, despre importanţa pupării moaştelor la români, despre încălzirea globală, sau despre influenţa tehnicii asupra moralului femeiesc. Găsim, pe de o parte, la un prim nivel, această realitate cu care ne confruntăm zi de zi, a unei Românii adevărate pe care o întâlnim în egală măsură la Zimnicea, la Bârlad sau în Las Fierbinţi. La alt nivel, cartea transmite avertismente cu privire la starea naţiunii şi este o critică sarcastică a moravurilor, a inculturii, a incompetenţei şi a prostiei din România noastră pe care o iubim aşa cum este, vrem nu vrem. Cu politicienii ei corupţi, cu  profesorii ei închipuiţi ca Mircea Coman de la Universitatea Petre Suciu din Călăraşi, cu preoţi dedaţi la cele lumeşti şi afacerile pe care le fac ei etc.
Privirea demitizantă pe care Val Mănescu o aruncă asupra realităţii, mixează foarte bine registrele trecând cu nonşalanţă de la cinism şi ironie amară, la un tip de sentimentalism aparent ridicol, dar încărcat de poezie. „În anul acela, primăvara veni pe neaşteptate, în mijlocul lunii februarie. Păsărelele ciripeau, zarzării se împodobiră cu delicate flori albe, iar tractoarele duduiau întorcând brazde pe mănoasele ogoare ale judeţului.”
E clar că autorul lucrează la un nivel adânc de semnificaţii.
Am extras câteva fraze din Dimitrie rupe tăcerea,  întocmind un decalog care cuprinde, dincolo de umorul care doar pare involuntar, adevăruri foarte serioase.
Învățăturile lui Dimitrie (Cinicul) către fiul său Bartolomeu
1. Doza cu bere se pune la microunde trei minute și e numai bună de băut. Ca să nu răcim la gât.”
2. „De aia vântură românii varza în balcon. Că nu-s nemți.”
3. „Nu-i nimic definitiv pe lumea asta în afară de țelină…”
4. „Trageți apa ca să trăiți bine!”
5. „Țara asta va ajunge direct în iad, cu miile de biserici în construcție și cu tonele de aghiazmă folosite anual.”
6. „Ceapa este prieten și totodată dușman al fenomenului cultural.”
7. „Femeile cu cei mai mari sâni trăiesc în Botoșani.”
8. „De ce nu a inclus Forbes Bacăul în topul celor mai fericite 5 orașe din lume? Fiindcă îl roade pizma…”
9. „Viața asta a noastră, de rahat așa cum e, nici măcar nu merită s-o povestești cuiva.”
10. „Simt o durere pe care numai speranța o poate pricinui.”
Şi acum, o foarte scurtă paranteză despre băşcălie, pentru că am putea fi tentaţi, dacă ne luăm după asemenea replici, să credem că Val Mănescu face băşcălie, că e un miştocar, cum se zice. Daţi-mi voie să infirm aceste zvonuri care circulă prin târg. Autorul ia o distanţă morală faţă de marasmul cotidian, prin toate aceste secvenţe care sunt, de fapt, forma lui de a-şi exprima nemulţumirea, de a încerca să ne avertizeze că existenţa asta a noastre este, uneori, pardon, de rahat, şi că trebuie să facem ceva s-o schimbăm. În definitiv, gestul lui Dimitrie de a rupe tăcerea - care capătă o dimensiune mitică şi declanşează o catastrofă - este o pledoarie pentru a avea curajul să fim altcineva, să fim capabili să înfruntăm lipsa comunicării şi teama de moarte. Ca şi în Efectul Placebo – ultimul să volum de versuri - scriitura lui Val Mănescu este o formă de a trăi în iluzie, şi, totodată, un mijloc de a se vindeca de angoase, de complexe, de teama de moarte. Cartea aceasta este o anti-utopie, eu am perceput-o în acest registru, ca un avertisment că nu trebuie să rămânem prinşi în mrejele ademenitoare ale iluziilor.
Val Mănescu este un autor mai adânc decât pare şi nu trebuie să ne lăsăm amăgiţi de jocurile lui narative. Dacă mă-ntrebaţi ce-am câştigat citind volumul lui, vă răspund: dacă nu altceva, cel puţin acum sunt pregătit pentru orice soartă.  
(Text reprodus după înregistrarea discursului de la Centrul Internaţional de Cultură şi Arte "George Apostu" - 17 octombrie 2015)