MI-AM SCHIMBAT DOMICILIUL

Notaţi această zi în agendă: 26 iulie 2011. E o zi istorică, o zi măreaţă, o zi de neuitat.
După ce-am divorţat de Facebook, o nouă schimbare s-a produs în viaţa mea: m-am mutat. Noile mele oordonate, în cazul în care mă mai caută cineva, sunt:
http://www.val-manescu.ro/
Trecerea pe wordpress a fost posibilă cu ajutorul lui Andrei Muit, căruia-i mulţumesc mult pentru abnegaţia cu care s-a ocupat de schimbarea la faţă a varanusului. Vă aştept comentariile direct la noua adresă.

Clic pe comentaţi! (imediat sub titlul articolului, în dreapta). Avem şi RSS Feed în josul profund din stînga paginii, dacă vreţi abonament gratis la noul Varanus.

Poftiţi!

http://www.val-manescu.ro/

REVOLUŢIE DIN CULPĂ

Ani şi iar ani.

Prea multe sufocante negaţii, nu vreau, nu pot, n-am înţeles.

Laşitatea lui aşteaptă, mai ai răbdare, mai stai.

Va fi mai bine mîine, dar mîinele mereu e poimîine şi poimîinele răspoimîne.

Dar hai să dormim liniştiţi, vine ea fericirea cînd nu te aştepţi.

În toiul nopţii, cînd luna pe cer e senină şi clară,

Atunci va răsări soarele.

Parcă văd cum, trezit brusc din visul erotic în care tocmai urma să îmbrăţişezi în secret glezna iubitei, vei arunca plapuma pe podea,

Orbit de lumina incandescentă a soarelui în miezul de noapte.

Parcă te văd cum o să bîjbîi înfrigurat după ciorapi şi ochelari,

Parcă te văd căutîndu-ţi bricheta şi basca de revoluţionar.

Sculaţi, sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii, a venit fericirea, aşa vor suna semeseurile

Pe care le vei trimite celor 367 de nume din agenda nokiei tale.

Ai să te precipiţi în debara să cauţi şampania păstrată pentru clipa aceea astrală,

Şi-ai s-o împarţi în pahare de plastic alb cetăţenilor ce aleargă pe calea romanului,

Spre prefectură, simbolul victoriei. Chiuind ca la nuntă vor alearga şi vor arunca petarde. Şi vor flutura tricoloruri.

Nici n-o să-ţi pese de cratiţele ciobite, de borcanele sparte, de sifoanele goale din debara, de vraiştea provocată de tumultul lor patriotic.

Căci, mai presus de toate, stă dragostea ta pentru ţară, pentru binele ei.

Oricît de departe ar fi viitorul de aur, vor fi artificii şi măreţe fanfare.

Vor fi poduri de flori şi salve de tun.

Televiziunile lumii vor transmite-n direct, pe no comment, noua, măreaţa desvirginare a României.

Vor fi eroi cu patalama şi pensii pe viaţă cei ce vor pune mîna pe microfon şi vor striga primii:

Ne-am trezit, oameni buni. Ne-am deşteptat, naţiune.

Imnul acesta e obsolet, să-l schimbăm. Ura. Ura. Ura.

Se rostogoleşte şoapta adio, rotundă ca un final mut şi se face bulgăre mare:

Lăsaţi aleşii să lucreze în linişte.

(Dintr-un volum fără titlu, care cine ştie dacă va apărea.)

PIATRA DE BACĂU

Festivalul "Vacanţe muzicale" de la Piatra Neamţ a ajuns, cu voia sau fără voia anumitor cîrcotaşi, la cea de-a patruzecea ediţie. O performanţă pe care nici un festival din Bacău n-a atins-o. Cea mai longevivă manifestare artistică din urbea noastră a fost "Toamna Muzicală Băcăuană" care s-a stins prin anii 90 pe la a douăzecea ediţie. Îşi mai amintesc de ea doar cîţiva
cîntăreţi care şi-au început cariera cu prestigiosul trofeu: Loredana Groza, Maria Dragomiroiu, Carmen Rădulescu, Maria Şalaru, Cătălin Maximiuc, Miki şi alţii pe care nu mi-i amintesc aşa la prima mînă. Toamna băcăuană era organizată de Consiliul Judeţean al sindicatelor, dar greul îl ducea Casa de cultură. Cît am fost, vreo cinşpe ani, regizorul manifestării care ţinea şase zile în care sala dădea pe-afară de spectatori, i-am avut directori pe Cornel Cepariu, Mircea Dorneanu şi Vasile Iacob, ultimul fiind unul dintre iniţiatorii Toamnei, pe cînd era instructor cultural la sindicate.
Scriu cu oarecare ciudă şi invidie pe vecinii noştri nemţeni, care au reuşit să depăşească, din 1971 încoace, lipsa permanent acută de parale, dar şi toate piedicile, gîlcevile inerente, bîrfele şi închipuirile celor ce de regulă stau pe bordură şi fluieră cînd nu scuipă coji de seminţe.
Melomanii nemţeni, aud că sunt spectatori cu miile, se bucură şi de astă dată de prezenţa unor nume de vază din muzica românească: Felicia Filip, Ansamblul de percuţie condus de Grigore Pop, Mike Godoroja&The Blue Spirit, Balkanic Zeppelin, Marius Mihalache, Trupa K1.
Festivalul, dedicat studenţilor de la facultăţile de muzică din ţară, a început de o săptămînă şi este organizat de Centrul cultural "Carmen Saeculare", condus de mai bine de un an de Dana Macsim, binecunoscută băcăuanilor ca om de televiziune - TV Satba, Prima TV, Televiziunea Kripton, Naţional TV - şi ca profesor la Liceul Letea.
Sîmbătă e zi de folclor cu Gelu Voicu şi Cristian Pomohaci, iar ultima zi, duminică, se încheie cu recitalul Feliciei Filip alături de formaţia K1.
Ca să nu ne sinucidem de oftică, să remarcăm fără falsă modestie că şi Bacăul are o contribuţie la reuşita proiectului nemţean: Orchestra simfonică a Filarmonicii „Mihail Jora” Bacău este principala protagonistă, asigurînd şi backround-ul soliştilor de muzică clasică. Cunoscutul Doru Sascău, fost component al trupei KATHARSIS din Bacău, profesor la Facultatea de muzică nemţeană, a fost solicitat să-şi pună expertiza în slujba organizatorilor, iar inginerul Florin Lupancu a obţinut contractul de sonorizare al întregii manifestări.
Peste tot şi peste toate, Dana Macsim, adoptată cîndva de Bacău cu atîta simpatie şi preţuire, se zbate să mulţumească pe toată lumea.
Sine qua non Bacăul nostru, ce mai.

Foto: http://1doi3.ro

AM DIVORŢAAAAAT!

M-am dat jos de pe facebook. Aveam 435 de friends. Majoritatea, necunoscuţi. Habar n-am cum de s-au înmulţit în halul ăsta. Într-un an de zile, am pierdut sute de ore holbîndu-mă la fotografiile lor din vacanţe şi excursii. Deşi unele erau mişto, n-am comentat şi n-am dat like-uri. Cu atît mai mult n-am dat like-uri la pozele tip autoportret în oglindă, chefuri, beţivăneli, distracţii, asfinţit cu mare printre labele picioarelor, mîini cu unghii multicolore, fiinţă pe capotă de BMW, gambă cu tatuaj (grifoni, floricol, japonez, etc.). M-am satistit atît de tare de zîmbetul din faţa turnului Eiffel şi de român(că) în şlapi cu şvarovski şi bermuzi cu Palazzo dei Doggi în planul secund, că era cît p-aci să postez şi eu două poze din locurile alea, ba chiar şi una în care am Matterhornul pe chelie şi soarele-n palmă. Dar n-am dorit să găsesc sub ele vreun comment inteligent din cele cinci tipuri ce predomină feisbucul:

- Wow ce tare. Vreau şi eu.

- Nebunule, ai plecat fără mine. Ruşineeeee!

- Fericitule, ce baftă ai. Pooop.

- Te mai întorci?

- Cît mai e berea la Paris?

EXISTENŢIALE

Îmi urăsc ziua de naştere.
18 iulie, de mult.
Totdeauna am urît-o.Deşi, de regulă, e o zi frumoasă de vară, caldă, solară.

Anul ăsta a picat într-o luni, dar sărbătorirea a demarat încă de sîmbătă.

Am motive să-mi urăsc ziua de naştere. Chiar înainte cu vreo săptămînă de eveniment, mă năpădesc întrebările. Dacă trece criza? Dacă nu vine apocalipsa? Dacă dă peste noi cutremurul cel mare? Sau asteroidul ? Dacă fac mîine accident? Dacă iau toţi picaţii bacalaureatul în toamnă? Dacă nu-l iau? Dacă-mi pocneşte operaţia? Dacă moare Putin? Dacă totuşi vorbeşte Scripăţ franţuzeşte fără de translator? Dacă obţine Bacăul trei sute de milioane de parai şi face Stava pod cu şase benzi peste Bistriţă? Dacă Băse ajunge premier?

Toate frămîntările mele au dispărut însă cînd am văzut coada de la evidenţa populaţiei. Şi cîte acte tre să duc. Că mai am cîteva zile şi tre să-mi iau ultima carte de identitate din viaţa asta. Le-am adunat totuşi într-un plic şi-a înfruntat stoic căldura din sala de aşteptare. Funcţionarul le verifică minuţios hîrtiile şi mă întreabă ce termen de valabilitate să treacă pe noua carte de identitate.

- Cum adică? - zic. Eu hotărăsc?

- Păi aşa-i ultima oară. Puneţi cîţi ani vreţi. Unii pun şi-o sută.

L-am lăsat pe el să decidă cît să mai trăiesc. M-a măsurat atent şi a stabilit: valabil pînă în 2061!!!

CANICULĂ

Se prelinge silfidic pe trotuarul încins. Sunt vreo mie de grade, iar domnişoara are pînă-n douăjde ani.
De sub breton, ochii ei ca laserul albastru ne spintecă. Iar de sub palma de fustiţă cresc două picioare de doi kilometri făcute meşter la strung. Glezne subţiri şi sîni portocăloşi. Stă soarele din evoluţia lui diurnă şi se uită la ea ca prostu de ne ia cu transpiraţii multiple. Şi parcă şi oxigenul s-a rarefiat de la părul ei de cărbune la sac de 120 de lei . Vine unduios şi ochii ni se bulbucă, dar şi circulaţia este perturbată. Şi chiar viaţa socială din sectorul urban respectiv.Un taxi intră în alt taxi, un bicilist scapă din mînă mobilul la care vorbea cu maică-sa, iar un muncitor în salopetă portocalie lipeşte polistirenul pe un termopan. În fine, o ploaie de fructe cade apocaliptic din corcoduşul de peste drum.
Văzînd toate aceste semne divine şi promiţătoare, prietenul care mă-nsoţeşte, trage aer în piept:
- Sărut măna, donşoară, nu vă supăraţi, cum ajung la Râmnicu-Vâlcea?
Fiinţa încetineşte pasul. Irişii ei senini ne aruncă în iadul deznădejdii, dar, generoasă, ne lasă pentru o secundă efemeră să-i admirăm bronzul de sub tricou.
- Habar n-am, zice. Şi-şi vede de drum.

Ne mai uităm după ea. A naibii muiere. O fi urmat ceva curs de catwalk.
La ce i-ar folosi să ştie cum se ajunge la Râmnicu-Vâlcea, cu aşa zonă poplitee?

BANCURI, DILEME ŞI MINUNI, PE VREMURI

Inspirat de un banc străvechi trimis de un prieten mai tînăr, mi-au venit în memorie "Cele şapte minuni ale comunismului", aşa cum circulau, subversiv, prin anii 80:

Deşi toţi sunt în cîmpul muncii, nimeni nu munceşte.
Deşi nimeni nu munceşte, planul se face.
Deşi planul se face, magazinele sunt goale.
Deşi nimic nu se găseşte, toată lumea are.
Deşi frigiderele-s pline, oamenii-s nemulţumiţi.
Deşi lumea e nemulţumită, strigă trăiască.
Deşi strigă trăiască, totuşi înjură.

Pe vremea aceea, erau şapte minuni în lumea închisă a românilor. În timp, geniul popular a intervenit, ca-n orice creaţie orală, şi a adăugat ceea ce, pe atunci, nimeni nici nu voia să ştie: că toţi furau. Aşa că bancul actual are trei adagii foarte adevărate pentru vremea aia, întregindu-se la 10 minuni:

Desi nu gaseai nimic de cumparat, toata lumea avea de toate.
Desi toata lumea avea de toate, toti furau.
Desi toti furau, niciodata nu lipsea nimic.

Mai era o butadă periculoasă : Dilema mileniului doi, apropo de propaganda anticapitalistă promovată cu obstinaţie în media şi pe toate zidurile:

Dacă la ei e atît de rău, iar la noi atît de bine, de ce pizda mă-sii la noi e atît de rău şi la ei atît de bine?

Şi, în fine, o zicere a naibii de acidă, pe care, cu tupeu obraznic am transformat-o în poem şi o recitam prin spectacole, şoptit, cu lumina stinsă:

Nu gîndi. Dacă totuşi gîndeşti, nu vorbi. Dacă totuşi vorbeşti, nu scrie. Dacă totuşi scrii, nu semna. Dacă totuşi semnezi, nu te mira!

După cîte-o ispravă de-asta, îţi dai seama că mă simţeam salvatorul naţiunii, căci încă nu ştiam ce-i aia dizident:)))))))
Nimeni nu mai respira în sală, iar la Oneşti, 800 de spectatori au început să scandeze CEA-U-ŞES-CU PE CER E!, de-am jurat că mă bagă ăia la răcoare de nu mai văd lumina zilei.
Numai că securistul care m-a luat la întrebări n-a putut dovedi că nu se strigase consacrata formulă de lins CEAUŞESCU - PCR, aşa cum, cu vehemenţă am susţinut.
În schimb, după aia, ne-au obligat să înregistrăm pe bandă toate spectacolele.
Benzile au stat la mine-n birou pînă în 1993 cînd am plecat de la Casa de Cultură. Nu mai contează decît ca istorie, totuşi, întreb şi eu: or fi la ei?

CIRCUITUL DEGETULUI ÎN NATURĂ

Fumam, aşa, pe terasă şi mă uitam cum s-au înălţat pomii anul ăsta de nu mai văd cerul.

Ascultam Radio Iaşi, cu un program de dedicaţii muzicale unde sunau tot felul de moldoveni care-şi cereau scuze că au emoţii. Şi voiau melodii diverse pentru iubite, soţi, cuscri, copii, părinţi în Italia, etc. Unul a vrut Bach, că şi Bach e popular, nu? Dar, pe lîngă naivitate şi exprimări hazliu de sincere, aveau tonuri calde şi suflet bun. Dulcea Moldovă, de.

Mă uitam la felul în care ţin afurisita de ţigară. Elegant, între arătător şi mijlociu, între falangele inferioare. Ce minunată creaţie, mîna. Cum poţi s-o suceşti, s-o întorci, s-o duci la gură, la picior, să apuci, să te scarpini, să loveşti, ce mai, o creaţie inginerească divină.

Eram cam la jumătatea ţigării cînd un deget, inelarul, s-a desprins şi-a căzut pe gresie.

Nu m-a durut, n-a curs sînge.

A venit cîinele şi l-a luat la ronţăit.

Asta n-ar fi nimic, dar cînd deschid tembelizorul, cîţiva îşi dau cu părerea că ce-o să păţească Borbely de la temutul DNA. Printre ei, omniprezentul, omniscientul şi omnivorul de unguri, Aurelianus Pavelescu. El, cică mortăciunea de PNŢCD o să intre-n parlament. Io zic să-şi bage deştu-n cur să nu i-l pape vreun cîne.

CARE DAI CU FOTOŞOPU-N TALIE?

VODAFONE ARE GIGEII LUI - DANIEL ŞI IULIAN

Nu-ş ce are vodafonele meu, sinequanonul existenţei mele profesionale şi sociale, că-l apucă pandaliile brusc şi nu mai pot apela neam. Pot primi apeluri, dar nu pot forma. O madamă îmi repetă la nesfîrşit că am o eroare tehnică şi că să mă adresez serviciului de relaţii clienţi pentru remedierea defecţiunii. Bineînţeles, eroarea tehnică apare sîmbăta sau, oricum, după ora opt seara. De trei ori în ultimele două săptămîni.
Sar pe internet şi văd un număr de la experţi. 555, chipurile asistenţă on line. Sună de pe un orange, şi nimic. Dau peste alt număr. Uite-l, dar să nu-l formaţi vreodată dacă n-aveţi calmante la îndemînă: 0372 02 22 22. Sună cam trei minute. Apăs 1 pentru limba română. Apoi, Andreea cică mă ajută să rezolv orice. Apoi îmi pune oleacă de muzică. După aia, cică să apăs 2 pentru nuşce, 3, pentru altceva şi, în fine, 4, dacă vreau să deblochez un telefon. Şi dă-i zbîr, zbîîîîr. După iar vreun minut, Andreea cică mulţumesc că aţi apelat, bla bla şi că, în cîteva momente, un operator va prelua apelul şi-mi va rezolva problema. Trece cam un sfert de oră de muzică demenţială întreruptă de mulţumirile Andreei şi de îndemnul de a sta în hold ca să nu pierd rîndul. Cînd să-mi aprind a treia ţigară, hopa, o voce stenică şi optimistă de mascul zice că e gata să-mi asculte păsul. Este domnul Daniel cel căruia-i povestesc cum serviciul vodafone mi-a tăiat piuitul de nu mai pot vorbi cu nimeni. După ce-şi notează tot şi-l aud clămpănind la tastatură, verifică omul, deh, mă roagă să aştept un moment. Momentul ţine vreo cinci minute. După care, Daniel îşi cere scuze şi mă pasează la alt operator, mai de specialitate decît el. Iar ascult muzica lor aleasă special ca să te trimită la balamuc şi, după vreo alte trei minute, aud: Sunt Iulian, operator la serviciul clienţi, vă ascult. Îi zic bună seara în loc de-o înjurătură. Îi spun numărul meu de telefon, mă prezint şi-l aud cum tastează conştiincios. Şi ce problemă aveţi? mai apuc să-l aud pe electricianul Iulian, după care, ghici ce?
Legătură se întrerupe.
Faza se repetă de două ori, identic, cu alţi Danieli şi Iuliani, operatorii pulii.

Peste noapte am visat cum îmi băgam picioarele în măreţul serviciu vodafone, în găurile reprezentate de specialiştii lor în relaţii cu clienţii, iar dimineaţa m-am deplasat la un centru de-al lor. Altă coadă, alţi nervi, altă oră pierdută.
Dar, sunt mîndru, căci sunt client vodafone. Pe banii mei.

BAGĂ-L ÎN MĂ-SA

Rupe-i anusul şi dantura lui caisă care nu-i în stare să facă un giratoriu la benzinăria din Şerbăneşti. Care-acu aud că-i a unui bijutier.

Ştiţi care benzinărie. Aia din botul lui E85 unde stau proştii care vin din toate punctele cardinale şi se roagă să le dea şi lor voie cineva să treacă.

NU-L BUTE NIMENI PE BUTE ?

Bute şi iar Bute. Bute-n sus şi Bute-n jos. Bute cu Udrea, Bute salvatorul turismului român. Bute fără Udrea, n-ar fi fost Bute. Udrea fără Bute, da. Şampionul absolut, şampioana supremă. Brava.

Cît ne-a costat? Doar două milioane? De euro? Nica toată. 10 cenţi de căciulă. Măcar pentru bucuria lu ţaţa Floarea din Pechea, făcea toţi banii. Puciliştii şi pucilizdele au triumfat. Românaşul a fost trendy: l-a butut pe Mendy.

Încă un prilej de chef şi urlete pe străzi. Mai uităm de scumpiri, de caniculă, de autostrăzi.

Vivat the carpathian bute!

ZAMFIR

Zamfir zice că naiul e cel mai vechi instrument de pe pămînt. Că fluierul a apărut cînd omul a fost în stare să folosească unealta ca să-i facă găuri, iar alea cu coarde s-au inventat după ce s-a putut trage fir din metal. Logic.

Dar naiul a fost creat chiar din sinea naturii. Zic aşa: numai ce s-a aşezat vreo pasăre pe o trestie şi trestia s-a rupt. Păsărea s-a speriat. Şi-a găsit un alt loc de odihnă. Bătea vîntul, iar trestia ruptă scotea un sunet de jale. Apoi a venit o furtună. Mii de trestii s-au rupt. Vîntul sufla în buza trestiilor. Se-auzeau mii de fluierături. Mai acute, de durere. Mai grave, de meditaţie, Mai dulci, de iubire. Mai amare, de dor.

Cică zeul Pan ar fi inventat cîntul la nai.

Dar eu cred că Zamfir, în prima lui viaţă, era chiar acolo.

CUM SE FACE UN DRUM

Fac alei printre pomi. Din piatră le fac, să reziste. Am o obsesie prostească să fac alei, de cînd am aflat că un drum făcut de romani spre Sarmizegetusa este şi acum perfect practicabil. Fac, deci, alei prin grădină. Azi am făcut una de trei metri lungime. Nu-i uşor. Săpi, pui balast, baţi cu maiul, aşterni un strat de nisip, baţi cu maiul, pui piatra, o potriveşti, o ridici, mai adaugi sau mai scoţi umplutura de sub ea, ca să fie la nivel cu celelalte. Să nu se-mpiedice cine-o merge pe ea. Să nu se dezechilibreze şi să cadă. Să se lovească. V-am spus. Nu-i uşor. Curge transpiraţia ca dracu, pe frunte, spinare. Îţi intră în ochi şi în ochi ustură, habar n-am de ce.
Apoi, cînd mături nisipul, vezi că-i mai sus, sau mai jos. O iei de la capăt, tot aşa, pînă iese cum vrei. Cum trebuie, adică.
N-ar trebui să fac efortul ăsta. Dacă alfă dom doctor, nu mă mai primeşte în veci în spital. E cam aiurea ceea ce fac taman acum cînd valorile s-au dat peste cap.
Dar eu pietruiesc alei. Aşa am făcut mereu, am făcut alei, cum m-am priceput. Să rămînă cuiva. Să-i fie bine.

IDIOŢI DIN TOATE ŢĂRILE, UNIŢI-VĂ!

Fragment de ştire din "Gândul" de ieri: Un kilometru "normal" de autostradă, respectiv într-o zonă cu un relief relativ plat şi fără lucrări "artistice", cum ar fi viaductele, costă circa 7.000 de euro în România, după cum rezultă din contractul

atribuit recent de către stat pentru construcţia unui tronson de 24 de kilometri pe ruta Orăştie-Sibiu, proiect cu o valoare estimată la 166 de milioane de euro.

Ca să vezi hal de ziarist profi!