Bacău Fest Monodrame - zilele a cincea şi a şasea

JOI, 19.04.2018

· 18.00 – Sala Petru Valter: Ilinca Istrate, – Râzi paiață, spectacol de Ilinca Istrate, producție independentă, Iași

Multaşteptata (de către connaisseurs) Ilinca Istrate a venit la Bacău Fest cu un spectacol plin de promisiuni şi de multe obiecte de decor care s-o ajute să convingă juriul şi publicul că merită să urce pe podium. Din păcate, cu toate eforturile ei, înscenarea melodrămuţei cu paiaţa care vrea să stăpânească Timpul, a dovedit că nu întotdeauna un actor poate avea succes şi ca scenarist, şi ca regizor. Din păcate, am mai asistat la ratări asemănătoare, generate de ambiţia interpreţilor de a se erija în propriul lor zeu, asumându-şi rolul de deux ex machina.

Impresionant în primele secvenţe, când exprimă frumos profesiunea de credinţă “Eu nu joc, eu sunt!”, scenariul se diluează mult pe parcursul evoluţiei. Îmi pot imagina pasiunea şi efortul de a mânui o păpuşă de lemn prin intermediul unor fire care, culmea se mai şi încurcă. Dar măiestria acestei meserii tocmai în asta constă: să faci veridice mişcările şi atitudinile paiaţei de lemn din balansul crucii şi trăgând exact de firele care trebuie. Este o opraţiune aproape chirurgicală pe care Ilinca o scapă prea des din mâini. Cu toate că firele care-l însufleţesc pe  Pogany ar trebui să unească - cum spune autoarea - “printr-un cordon ombilical crucea din interiorul trupului” interpretei cu extremităţile mobile ale păpuşii, acest lucru se întâmplă neconvingător, de cele mai multe ori.  

     

· 20.00 – Sala Mare: George Albert Costea – Dorian, spectacol de dans contemporan de Oana Răsuceanu, Asociația Culturală Control N, București

Sfârşitul lumii vine, asta-i clar, odată şi-o dată. Poate nu chiar precis la ora 8. Ne-a convins de asta şi George Albert Costea care, într-o explozie de savante jocuri de lumini şi proiecţii în 3D, juxtapuse pe un fond muzical deseori apocaliptic, îşi pune în valoare calităţile de dansator de expresie contemporană.

Dorian este un spectacol complex, minuţios pus la punct de echipa tehnică, încărcat de semnificaţii nu întotdeauna facil de descifrat, dar, incontestabil, tulburătoare, pozat într-o formulă scenică insolită, concepută de Dana Răsuceanu, pe muzica lui Mihai Dobre şi light-design-ul semnat de Alin Popa,   î  

Expresivitatea coregrafiei, mobilitatea interpretului şi o anumită armonie a mişcărilor transmit angoasele, singurătatea şi obsesiile existenţiale ale unei fiinţe umane care-şi trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima.

Cam ca fiecare dintre noi.

VINERI, 20.04.2018

· 16.30 – Sala Mare: Concurs – Isabela Neamțu – Grounded, de George Brand, regia Ligia Ciornei, Asociația Culturală Doctor’s Studio, București

Grounded este un spectacol laborios, echilibrat şi, pe alocuri, emoţionant, care-şi propune să dezbată condiţia femeii aflată în confruntarea dintre spiritul războinic, inoculat de instrucţia militară, şi instinctul matern. Un text bine scris, pus în scenă de Ligia Ciornei, în interpretarea actoricească a Isabelei Neamţu.  

Intenţia emoţională şi clar reflexivă a scenariului este însă pusă neaşteptat de deficitar în valoare, Isabela Neamţu preferând o interpretare şablonardă, afectată, dominată de un fals entuziasm, departe de a fi convingător. Reflexia emotivă este ratată după primele minute ale spectacolului, (la baza căruia presupunem o de loc nesemnificativă cantitate de transpiraţie) când interpreta intră în pielea personajului utilizând mijloace artistice impropii: un dicteu vocal ciudat, nefiresc, sacadat, cu repetate urcări şi coborâri de tonuri, ritm şi intensităţi sonore care grevează semnificativ percepţia ideilor formulate de personaj. Cu o elocinţă nestăpânită, cu o mişcare scenică liniară (într-un du-te vino repetitiv şi obositor de la rampă la fundal) cu o poziţie unică de relexie (cu mâinile puse-n şold sau pe faţă, peste care se suprapune un soi de pseudo entuziasm infantil, spectacolul, deşi deţine elementele primordiale de a trece rampa, pare însăilat, atonal, fără “acel ceva” care l-ar putea face memorabil.

Şi-apoi, să rosteşti de două ori “doispreze ore” în juma de oră, asta nu mai e o simplă greşeală şi te-apropie mai degrabă de politicienii agramaţi decât de creatorul unui act de cultură.

Scuzaţi curajul.  

· 18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Edith Alibec – De ce fierbe copilul în mămăligă?, după Aglaia Veterany, regia Dana Paraschiv, București

Fumând, m-am sprijinit de zidul Templului şi am umblat zile întregi cu haina plină de pete strălucitoare de teatru. Emoţii, metafore, impresii, lacrimi strivite la colţul pleoapeleor, vânare de vânt şi de dragoste, praf de speranţă, otrava deziluziei, hohote de râs, uitare de vremuri şi de nevoi.

De ce fierbe copilul în mămăligă? Păi, pentru că Edith Alibec este un omuleţ nostim care se joacă cu sufletele noastre folosindu-şi trupul, vocea şi inima cu un firesc debordant, cu drăgălăşenie şi mobilitate afectivă. Un text mustind de nuanţe emotive, ilustrat cu delicateţe şi inocenţă, ca într-o joacă, de o fetiţă deşteaptă ce mimează naivitatea, ţine sala în atitudinea aceea de beatitudine pe care şi-ar dori-o orice actor.

Fiecare secundă este o surpriză imprevizibilă în sine prin varietatea mijloacelor de exprimare ale artistei, de la pantomimă la jongleul cu inepuizabilele sale nuanţe vocale, cântec, tăceri, mişcare. Totul sub vălul unui umor trist, cu fineţe şi rigoare de bijutier.

Încărcat de imaginaţie şi inventivitate, acest recital este expresia pură a modului ideal prin care un actor inteligent transformă propria sa bucurie a ludicului în nestemate clipe de înălţare estetică dăruite spectatorului.  

Parcă se-aud gândurile spectatorilor: “ Numai de-ar da Dumnezeu să nu se mai termine!”    

Te iubesc poate fi spus în multe feluri. Edith Alibec ne-a spus-o în felul ei.

· 20.30 – Sala Mare: Andreea Bibiri – O femeie singură, de Dario Fo și Franca Rame, regia Daniel Grigore Simion, Teatrul de Artă București

Andreea Bibiri umple scena cu o nestăvilită bucurie a jocului, susţinută de un redutabil arsenal personal de mijloace interpretative, într-un recital dramatic de substanţă, pe un scenariu foarte cunoscut - şi, de aceea, cu mult mai curajos de abordat (pe care l-am văzut şi în interpretarea excepţională a Elizei Judeu şi regia lui Geo Balint, cu câţiva ani în urmă) într-o nouă viziune.

Târându-şi trecutul, temerile şi dramele metaforizate printr-o pereche de clăpari monstruoşi, protagonista domină cu nonşalanţă spaţiul scenic, conturând un conflict din ce în ce mai acut cu personaje invizibile pentru spectatori, dar pregnant prezente în spectacol prin replicile eroinei, şi metaforizate prin eşarfe colorate.

Când candidă, când vehementă, cu o interpretare încărcată de nuanţe, Andreea Bibiri face un recital exemplar, de o sinceritate obiectivată, cu, ici-colo- accente de râs într-o dungă, invitaţie la o reflecţie profundă asupra condiţiei de femeie-obiect. Actriţa transmite experienţele sale cu fiecare atitudine, gest, cuvânt, într-o interpetare sensibilă şi cuceritoare, încărcată de sensuri subtile şi inteligentă, care creează un erou credibil şi te aşează în empatie cu setul lui de valori.  

Schimbând registrele afective cu o uşurinţă demnă de invidii, ea reuşeşte o transpoziţie impecabilă în pielea unui personaj dezabuzat, evoluând firesc de la condiţia asumată a victimei, până când sângele ei, de prizonieră a propriilor alegeri, umilit de toţi bărbaţii care-o înconjoară (cu excepţia unuia care reprezină o iubire imposibilă) se revoltă şi dă în clocot.

O femeie singură este un spectacol modern, bine făcut, cu o artistă dotată cu o energie inepuizabilă, care reuşeşte din priviri să subjuge publicul, construind o punte de emoţii către efemerul şi atât de greu de cucerit tărâm al comunicării perfecte. 

Tot meditând la ce-am văzut pe scenă, constat că şi caisul pe care-l credeam uscat s-a umplut noaptea trecută de flori.         

BACĂU FEST MONODRAME - ziua a patra

MIERCURI, 18.04.2018

· Ora 16.00 – Sala Mare: Bastien & Bastienne, după W. A. Mozart, Opera Comică pentru Copii, București

Un excelent spectacol destinat copiilor noştri şi copiilor din noi, o poveste muzicală feerică, rezultat al unui concurs de proiecte câştigat cu felicitări de tinerii Irina Crăiţă Mândra (regia) şi Răzvan Apetrei (conducerea muzicală), ambii de sorginte băcăuană.

O distribuţie excelentă, evoluând într-un decor feeric - realizat de Bianca şi Sabina Veşteman - cucereşte din primul moment atenţia publicului: Daniela Bucşan (Bastienne), cu o voce caldă şi o interpretare expresivă, tenorul Andrei Petre, ireproşabil în rolul lui Bastien şi exuberantul Radu Ion (Colas) - care, cu inspiratele lui giumbuşlucuri, îi vrăjeşte nu doar pe cei doi protagonişti îndrăgostiţi dar şi pe ţâncii fascinaţi de opera magnificului Mozart.  

Un mare bravo pentru această prestaţie fermecătoare, o bijuterie artistică imaginată de Irina Crăiţă Mândra şi excelent susţinută muzical de o trupă de instrumentişti aflată sub bagheta dirijorului Răzvan Apetrei.  

· 18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Andrei Merchea Zapotoțki – Despre femei. One-man show, după Nicolae Esinencu, regia Tudor Tăbăcaru, Teatrul Tineretului, Piatra Neamț

Într-un decor baroc şi inutil, mobilat cu o pereche de coarne de cerb şi cu tablouri de amator,  reprezentând femei goale şi floricele pe câmpii, domnul actor Andrei Merchea Zapotoţki vine să ne arate, gâfâind de zor, cum ar trebui să arate un recital dramatic, dar dramatic rău, într-un festival naţional al potenţei artistice individuale.    

Şi chiar ne-o arată. Dumnealui crede că - pe un text care are niscai calităţi, dintre care, principala este că e lung şi plictisitor - poate convinge, printr-o interpretare scremută, afectată, fără dram de reflexie interioară, apelând la mijloace specifice anilor 50, hai 60, din secolul trecut. Ei, bine, domnule actor, nu. Nu mai poţi, în secolul 21, să-mi vii cu actoriceală fără suport, ori măcar suspensie în sinele tău sensibil, cu trăiri machiate prin gesturi pleonastice, cu spasme mimate şi imitaţii gestuale fără acoperire. Nu te crede nimeni şi nici aplauze nu pupi.

Vă întreb, stimate domnule actor, (ar fi trebuit s-o facă Tudor Tăbăcaru, regizorul) : Aţi fost vreodată la un pictor acasă? Să-l vedeţi la treabă? V-aţi gândit vreodată că gestul este întotdeauna precedat de un gând, şi nu invers?  Înţeleg că vă vine să râdeţi (şi chiar o faceţi mereu, fals şi fără rost) de ce şi de cum rostiţi cuvintele. Fără suport reflexiv. Am priceput şi intenţia disperată a domniei voastre de a vă atrage simpatia publicului, adresându-vă ostentativ spectatorilor din primele rânduri.  

Bun, nici textul nu v-a prea servit. E prolix, tautologic, pe alocuri de-a dreptul stupid şi, la final, neindicat diabeticilor. Prea dulce. Greţos de dulceag. Merge doar cu lămâie. Dar merită să transpiri vizibil timp de 70 de minute, fără ca publicul, în pofida efortului fizic, să reacţioneze în vreun fel, doar ca să-ţi convingi ego-ul că eşti actor? Nu mai degrabă bei o bere undeva unde nu deranjezi?           

20.00 – Sala Mare: Concurs – Andreea Darie – Trei, după Marguerite Yourcenar, regia Octavian Jighirgiu, Teatrul Bacovia, Bacău

Până la fund vrei să goleşti sticla cu distilat de teatru de 90 de grade, să te faci mangă de miracolul poveştii şi de deşteptăciune, când o femeie frumoasă îşi unduieşte cu o graţie de vis trupul şi vorbele, ca în faţa unui ptolemeu antic încojurat de hetaire fără de har, încântându-te cu răsuflarea ei catifelată până aproape de extaz. Doar la evoluţiile campionilor la patinaj artistic am mai avut senzaţia de zbor în infinit şi regretul că sunt un muritor de rând, care nu-i capabil să mulţumească pentru înălţare decât cu aplauze. E trecut de miezul nopţii când scriu şi-mi pare rău că s-a sfârşit ziua de ieri şi că spectacolul Andreei Darie a rămas în mine doar ca o iubire neîmplinită, imposibilă, din adolescenţa prea de demult trecută.

Operaţie pe cord deschis, fiecare secundă a recitalului a fost elaborată cu o fineţe de chirurg, într-o tensiune dramatică savant construită, emanată de compoziţia perfectă a ritualului artistic prin care protagonista ilustrează frământările Clitemnestrei ucigaşe.

Într-un decor mai degrabă auster, actriţa îşi etalează complexele calităţi interpretative, atentă la fiecare pas, gest, respiraţie. Prestaţia ei coagulează într-un tot armonios rostirea impecabilă, gesturile epresive, atitudinea, tăcerile, lucrul cu elementele de decor, integrarea în spaţiu, relaţia cu publicul.

O tulburătoare coregrafie sensuală şi senzuală - ca un dans iniţiatic ce precede o jertfă - compusă din mişcări de o inteligentă plasticitate acrobatică, executate cu o graţie fără cusur, generează emoţii care ating şi fac să vibreze cele mai profunde fibre ale spiritului.  

Efectele scenotehnice adecvate, perfecta sincronizare a elementelor spectacolului (interpret, sunet, lumini, decor) fac din TREI un spectacol absolut memorabil.     

Recitalul Andreei Darie - în excelenta regie a lui Octavian Jighirgiu - marchează, în sfârşit, un eveniment: prima prestaţie din Bacău Fest care întruneşte, într-o proporţie covârşitoare, sufragiile tuturor celor care au mai văzut (făcut) teatru. Dar, pardon, să mă exprim în numele meu, căci, cine ştie, or mai fi şi excepţii. Într-o ţară liberă, oricine are dreptul să aibă păreri.

Bacău Fest Monodrame - ziua a treia

MARŢI, 17 aprilie 2018

16.30 –Sala Petru Valter: Concurs – Alexandra Cheroiu – Psihoză 4.48 A.M., după Sarah Kane, regia Cristian Grosu, proiect independent, Cluj

Un schizofrenic text clasic, pus în scenă de tot felul de regizori cu probleme la bibilică (spun asta cu o uriaşă invidie!) care dau de câte o fătucă dornică de afirmare de care abuzează. Doar că, la Bacău Fest Monodrame, nu contează prea mult regizorul, ci interpretul şi ce face el acolo. Carevasăzică, o fiinţă umană de sex feminin, cu un trup departe de optimul 90 60 90, dar cu reale capacităţi interpretative (voce, atitudine, energie emotivă) demonstrează cum, sub bagheta unui regizor afectat de patima celebrităţii cu orice chip, e capabilă să schingiuiască urechile, timpanele şi minţile spectatorilor. Un recital şocant, obositor, paranoic, redundant, dominat de un erotism deseori vulgar, în care clujanca urlă, stă în cap, îşi arată pubisul, se cacă, vomită, recită, simulează sinuciderea, - totul de un realism bulversant care frizează bunul gust şi, deopotrivă bunul simţ.  

Într-un delir chinuit, cu susţinearea unui arsenal tehnic de invidiat (proiecţii video, stroboscoape, o coloană sonoră dominată de frecvenţe grave în ritmuri schizoide şi la nivel sonor insuportabil), Alexandra Cheroiu a delirat psihedelic, afectat şi cabotin, frazând anormal, într-un frivol şi chinuitor experiment contra naturii, departe de a avea vreo tangenţă cu estetica teatrală. Exemplar pentru impecabila ilustrare a comportamentului unui bolnav psihic cu grave tulburări de personalitate, din recitalul “Psihoză” se reţine un adevăr: “În vremuri greşite, nu există greşeală!” (!!!)  
    

Ora 18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Sebastian Lupu – Groparul, după Mihaela Mihai, un spectacol de Sebastian Lupu, Teatrul Art Emotion, Oradea

Un text cuminte şi previzibil, în tonalitatea unei tragicomedii contemporane, sub imperiul râsu-plânsului românesc. Bref, un fost inginer îşi găseşte libertatea sufletească în simplitatea muncii de gropar. Tot construind “locuinţe” pentru lumea cealaltă, săpătorul de gropi îşi clamează, fără lamentaţii şi regrete, singurătatea şi frustrările omului care nu şi-a găsit locul în societatea căreia îi era destinat. Într-un ritm susţinut, orădeanul destăinuieşte firesc şi cât se poate de natural morţilor din cimitir întâmplări din propria viaţă şi bârfe ale satului. Dotat cu autentice calităţi de povestitor, actorul Sebastian Lupu cucereşte repede atenţia şi simpatia publicului într-un monolog lipsit de mişcări dramatice de substanţă, dar cu motive serioase de meditaţie asupra existenţei umane.  

20.30 – Sala Mare: Marius Manole și Șerban Pavlu în Demnitate, text și regie Ignasi Vidal, Teatrul Avangardia, București

Sală dând pe-afară de mulţimea spectatorilor avizi să-i vadă pe ce doi monştri sacri a actoriei româneşti, într-un spectacol cu subiect politic calchiat parcă după modelul democraţiei noastre, pe care o credeam unică.

Demnitate este o analiză şfichiuitoare a profilului moral de politician din toate vremurile. Deşi, după numele personajelor, presupunem că acţiunea se întâmplă într-o ţară în care se vorbeşte limba spaniolă, metehnele celor ce conduc popoare, neschimbate decând în antichitate s-a inventat democraţia, sunt tulburător de valabile şi pentru societatea românească de azi. Cei doi actori ilustrează cu vigoarea incontestabilă a talentului jocurile de culise, dominate de ambiţii, trădări, corupţie şi interese din interiorul partidelor.      

Din păcate, o mare parte a replicilor lui Marius Manole a fost greu, dacă nu imposibil de auzit. În intenţia de a accentua calmul imperturbabil al personajului său, actorul a optat, de cele mai multe ori, la rostirea exagerat de şoptită a textului, ceea ce a diminuat capacitatea de receptare a nuanţelor dar, finalmente, nu şi plăcerea publicului de a asista la evoluţia celor două vedete pe scena Bacău Fest Monodrame.