sâmbătă, aprilie 21, 2018

Bacău Fest Monodrame - zilele a cincea şi a şasea


JOI, 19.04.2018
· 18.00 – Sala Petru Valter: Ilinca Istrate, – Râzi paiață, spectacol de Ilinca Istrate, producție independentă, Iași
Multaşteptata (de către connaisseurs) Ilinca Istrate a venit la Bacău Fest cu un spectacol plin de promisiuni şi de multe obiecte de decor care s-o ajute să convingă juriul şi publicul că merită să urce pe podium. Din păcate, cu toate eforturile ei, înscenarea melodrămuţei cu paiaţa care vrea să stăpânească Timpul, a dovedit că nu întotdeauna un actor poate avea succes şi ca scenarist, şi ca regizor. Din păcate, am mai asistat la ratări asemănătoare, generate de ambiţia interpreţilor de a se erija în propriul lor zeu, asumându-şi rolul de deux ex machina.
Impresionant în primele secvenţe, când exprimă frumos profesiunea de credinţă “Eu nu joc, eu sunt!”, scenariul se diluează mult pe parcursul evoluţiei. Îmi pot imagina pasiunea şi efortul de a mânui o păpuşă de lemn prin intermediul unor fire care, culmea se mai şi încurcă. Dar măiestria acestei meserii tocmai în asta constă: să faci veridice mişcările şi atitudinile paiaţei de lemn din balansul crucii şi trăgând exact de firele care trebuie. Este o opraţiune aproape chirurgicală pe care Ilinca o scapă prea des din mâini. Cu toate că firele care-l însufleţesc pe  Pogany ar trebui să unească - cum spune autoarea - “printr-un cordon ombilical crucea din interiorul trupului” interpretei cu extremităţile mobile ale păpuşii, acest lucru se întâmplă neconvingător, de cele mai multe ori.  
     
· 20.00 – Sala Mare: George Albert Costea – Dorian, spectacol de dans contemporan de Oana Răsuceanu, Asociația Culturală Control N, București
Sfârşitul lumii vine, asta-i clar, odată şi-o dată. Poate nu chiar precis la ora 8. Ne-a convins de asta şi George Albert Costea care, într-o explozie de savante jocuri de lumini şi proiecţii în 3D, juxtapuse pe un fond muzical deseori apocaliptic, îşi pune în valoare calităţile de dansator de expresie contemporană.
Dorian este un spectacol complex, minuţios pus la punct de echipa tehnică, încărcat de semnificaţii nu întotdeauna facil de descifrat, dar, incontestabil, tulburătoare, pozat într-o formulă scenică insolită, concepută de Dana Răsuceanu, pe muzica lui Mihai Dobre şi light-design-ul semnat de Alin Popa,   î  
Expresivitatea coregrafiei, mobilitatea interpretului şi o anumită armonie a mişcărilor transmit angoasele, singurătatea şi obsesiile existenţiale ale unei fiinţe umane care-şi trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima.
Cam ca fiecare dintre noi.

VINERI, 20.04.2018
· 16.30 – Sala Mare: Concurs – Isabela Neamțu – Grounded, de George Brand, regia Ligia Ciornei, Asociația Culturală Doctor’s Studio, București
Grounded este un spectacol laborios, echilibrat şi, pe alocuri, emoţionant, care-şi propune să dezbată condiţia femeii aflată în confruntarea dintre spiritul războinic, inoculat de instrucţia militară, şi instinctul matern. Un text bine scris, pus în scenă de Ligia Ciornei, în interpretarea actoricească a Isabelei Neamţu.  
Intenţia emoţională şi clar reflexivă a scenariului este însă pusă neaşteptat de deficitar în valoare, Isabela Neamţu preferând o interpretare şablonardă, afectată, dominată de un fals entuziasm, departe de a fi convingător. Reflexia emotivă este ratată după primele minute ale spectacolului, (la baza căruia presupunem o de loc nesemnificativă cantitate de transpiraţie) când interpreta intră în pielea personajului utilizând mijloace artistice impropii: un dicteu vocal ciudat, nefiresc, sacadat, cu repetate urcări şi coborâri de tonuri, ritm şi intensităţi sonore care grevează semnificativ percepţia ideilor formulate de personaj. Cu o elocinţă nestăpânită, cu o mişcare scenică liniară (într-un du-te vino repetitiv şi obositor de la rampă la fundal) cu o poziţie unică de relexie (cu mâinile puse-n şold sau pe faţă, peste care se suprapune un soi de pseudo entuziasm infantil, spectacolul, deşi deţine elementele primordiale de a trece rampa, pare însăilat, atonal, fără “acel ceva” care l-ar putea face memorabil.
Şi-apoi, să rosteşti de două ori “doispreze ore” în juma de oră, asta nu mai e o simplă greşeală şi te-apropie mai degrabă de politicienii agramaţi decât de creatorul unui act de cultură.
Scuzaţi curajul.  

· 18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Edith Alibec – De ce fierbe copilul în mămăligă?, după Aglaia Veterany, regia Dana Paraschiv, București
Fumând, m-am sprijinit de zidul Templului şi am umblat zile întregi cu haina plină de pete strălucitoare de teatru. Emoţii, metafore, impresii, lacrimi strivite la colţul pleoapeleor, vânare de vânt şi de dragoste, praf de speranţă, otrava deziluziei, hohote de râs, uitare de vremuri şi de nevoi.
De ce fierbe copilul în mămăligă? Păi, pentru că Edith Alibec este un omuleţ nostim care se joacă cu sufletele noastre folosindu-şi trupul, vocea şi inima cu un firesc debordant, cu drăgălăşenie şi mobilitate afectivă. Un text mustind de nuanţe emotive, ilustrat cu delicateţe şi inocenţă, ca într-o joacă, de o fetiţă deşteaptă ce mimează naivitatea, ţine sala în atitudinea aceea de beatitudine pe care şi-ar dori-o orice actor.
Fiecare secundă este o surpriză imprevizibilă în sine prin varietatea mijloacelor de exprimare ale artistei, de la pantomimă la jongleul cu inepuizabilele sale nuanţe vocale, cântec, tăceri, mişcare. Totul sub vălul unui umor trist, cu fineţe şi rigoare de bijutier.
Încărcat de imaginaţie şi inventivitate, acest recital este expresia pură a modului ideal prin care un actor inteligent transformă propria sa bucurie a ludicului în nestemate clipe de înălţare estetică dăruite spectatorului.  
Parcă se-aud gândurile spectatorilor:  Numai de-ar da Dumnezeu să nu se mai termine!    
Te iubesc poate fi spus în multe feluri. Edith Alibec ne-a spus-o în felul ei.

· 20.30 – Sala Mare: Andreea Bibiri – O femeie singură, de Dario Fo și Franca Rame, regia Daniel Grigore Simion, Teatrul de Artă București
Andreea Bibiri umple scena cu o nestăvilită bucurie a jocului, susţinută de un redutabil arsenal personal de mijloace interpretative, într-un recital dramatic de substanţă, pe un scenariu foarte cunoscut - şi, de aceea, cu mult mai curajos de abordat (pe care l-am văzut şi în interpretarea excepţională a Elizei Judeu şi regia lui Geo Balint, cu câţiva ani în urmă) într-o nouă viziune.

Târându-şi trecutul, temerile şi dramele metaforizate printr-o pereche de clăpari monstruoşi, protagonista domină cu nonşalanţă spaţiul scenic, conturând un conflict din ce în ce mai acut cu personaje invizibile pentru spectatori, dar pregnant prezente în spectacol prin replicile eroinei, şi metaforizate prin eşarfe colorate.

Când candidă, când vehementă, cu o interpretare încărcată de nuanţe, Andreea Bibiri face un recital exemplar, de o sinceritate obiectivată, cu, ici-colo- accente de râs într-o dungă, invitaţie la o reflecţie profundă asupra condiţiei de femeie-obiect. Actriţa transmite experienţele sale cu fiecare atitudine, gest, cuvânt, într-o interpetare sensibilă şi cuceritoare, încărcată de sensuri subtile şi inteligentă, care creează un erou credibil şi te aşează în empatie cu setul lui de valori.  

Schimbând registrele afective cu o uşurinţă demnă de invidii, ea reuşeşte o transpoziţie impecabilă în pielea unui personaj dezabuzat, evoluând firesc de la condiţia asumată a victimei, până când sângele ei, de prizonieră a propriilor alegeri, umilit de toţi bărbaţii care-o înconjoară (cu excepţia unuia care reprezină o iubire imposibilă) se revoltă şi dă în clocot.

O femeie singură este un spectacol modern, bine făcut, cu o artistă dotată cu o energie inepuizabilă, care reuşeşte din priviri să subjuge publicul, construind o punte de emoţii către efemerul şi atât de greu de cucerit tărâm al comunicării perfecte. 

Tot meditând la ce-am văzut pe scenă, constat că şi caisul pe care-l credeam uscat s-a umplut noaptea trecută de flori.