POPCORN ŞI DIAMANTE

 După ultima ninsoare dispărută acum mai bine de o lună, pe străzile Bacăului au rămas nişte pietricele, nici nisip, nici pietre, un fel de măzăriche care se insinuează în ridurile cauciucurilor şi, când rulezi, se izbesc de caroserie şi produc zgomote ca atunci când faci floricele de porumb. Mie-mi place, abia aştept să mă dau cu maşina prin Bacău, să aud cum pocnesc grăunţele de piatră şi-mi imaginez oraşul plin de floricele albe de porumb. Sau de păpuşoi. Ca să nu zic cucuruz. Foarte frumos. E specificul local al urbei noastre. Cu ce dracu să ne mândrim?

Dac-am mai avea un Bacovia, sigur ar scrie un vers celebru despre asta.

Cum ar fi:

Festival la Teatrul oraşului / Eu la volan ascultând nimicul/ Miraculos pariu / 

Deodată pocnesc sub aripe / Suspine de calcar / Timpul este mai rar / Pasiuni politice imaginează pietrele compromise / În floricele de mestecat poporul / Câştigat gratuit / Forţa vine cu tine./ Investiţie pentru mâinele visat/ Eşti pregătit pentru un viitor / Cu mesaj violet spre negru. / Titlu / Un apus care te iubeşte mai mult / Cohorte de ciori hotărâte / Algocalmin şi Chopin. / Durerea nu încetează / Totuşi spui că se distilează speranţa.

Primele două zile de Bacău Fest Monodrame 

Un efort susţinut, cu remarcabile rezultate, din partea echipei organizatoare. Productele prezente în Fest au avut parte de cele mai bune condiţii de exprimare. Oamenii Teatrului Bacovia, de la primire, tehnic, lumini, sunet şi până la onor direcţiunea fac un team profi pe care şi l-ar dori şi oricare mare instituţie teatrală.

( O scrumieră, două, în faţa intrării Teatrului ar fi totuşi un gest de omenie şi de civilizaţie faţă de comunitatea de puţini vicioşi care, deocamdată, fumează legal în bătaia vântului şi n-au unde depune chiştoacele. Un fleac care ne doboară prin provincialismul pe care-l conţine intrinsec.)

Ce am văzut cu ochii mei

Duminică, 15 aprilie

· 16.30 – Sala Petru Valter: Valentin Braniște – Maidanez, text și regie Valentin Braniște, Teatru de Kartier, Bacău

O evoluţie (muuuult prea) dinamică a actorului Valentin Branişte, un revoltat insaţiabil şi incontrolabil, cu dicţie şi voce excelentă. Sub masca unui câine sociabil, într-un decor simplu care putea foarte bine să nu fie, varsă peste public o cascadă de cuvinte care, probabil, conţin şi mesaje. Dar, atunci când priveşti o cascadă, nu poţi vedea stropii, intenţiile bune se învălmăşesc şi se anulează sub presiunea trăirilor exagerate, a giumbuşlucurilor verbale, a spiritelor de glumă frivole şi a chiaragoslâcurilor de cartier de care abuzează protagonistul. O actoriceală cu exagerate, şi deci false, trăiri care atenuează valoarea tentantei idei că mulţi dintre noi ar prefera condiţia de câine. Un ochi exterior prestaţiei lui Valentin Branişte i-ar fi necesar.   
  

18.00 – Sala Petru Valter: Luminița Bortă: City Break, după P. M. Arsch, regia Ania Cazan, proiect independent, Pitești

Nici mai mult nici mai puţin, suntem nişte gunoaie şi hai să facem un city break la groapa noastră de gunoi. Da, sunt de acord.

Luminiţa ne este ghid şi ne explică ce mişto, de fapt, nasol, e să fii gunoi. Eu însumi sunt un cinic clasic, şi accept fără să protestez că sunt un gunoi. Luminiţa se-apucă de ţipat când nu te-aştepţi, într-o recitare a unui text pe care-l ştie bine. Ştie al naibii de bine textul şi parcă vrea să scape de el cât se poate de repede. Nu mai contează reflectarea. Nu mai contează ce e dedesuptul vorbelor. O frazare ciudată, cu excese sonore, contra naturii, cu sprijinul unor elemente de decor care au miros de improvizaţie, nu mă pot convinge că e mişto o plimbare printre gonaiele din care fac parte.

20.00 – Sala Mare: PREMIERĂ – Dragă Elena Sergheevna, după Ludmila Razumovskaia, regia Mădălin Hîncu, Teatrul Bacovia, Bacău

Despre asta am scris şi-mi menţin părerea: https://varanus-varanus.blogspot.ro/2018/04/draga-elena-sergheevna.html

LUNI, 16.04.2018

· 16.30 – Sala Mare: Tiberiu Gabor-Bitere – Eu i-am îngropat pe Hamneți, eu l-am îngropat pe Gahudius, text și regie Laurențiu Budău, Teatrul Bacovia, Bacău

Despre asta am scris şi-mi menţin părerea: https://varanus-varanus.blogspot.ro/2018/03/ce-ati-avut-cu-hamlet-fratilor.html

· 18.15 – Sala Petru Valter: Alina Neagu – Spovedania unei videochatiste, text și regie Valentin Braniște, Teatru de Kartier, Bacău

O actriţă cu mari posibilităţi de exprimare aartistică pe un text interesant, chiar bun pe alocuri, degradat în acest spectacol de o viziune regizorală fără cap şi fără coadă, cu scopul clar de a şoca.  Nu că falusul ostentativ m-ar fi deranjat, mă întreb dacă gestul de a-l planta în prim-plan are răspunsul la întrebarea “de ce”. Un show ofuscant nu atât prin vulgaritatea impusă, ci prin precaritatea mijloacelor şi prin exagerările voite de interpretare.

20.30 – Sala Mare: Gheorghe Ifrim – Gigel, după Alexandru Popa, regia Vlad Zamfirescu, proiect independent, Bucureşti

Lumea din sală l-a scos la rampă de patru ori: un recital adevărat, pe un text bun şi o interpretare impecabilă. Un omagiu dedicat oamenilor de teatru excepţionali, într-o interpretare memorabilă, cu adevăr şi pasiune. Cu nuanţe şi farmec. Autentic şi pasional. O să mai scriu despre acest Gheorghe Ifrim, un actor formidabil. Aşa cum trebuie să fie artiştii adevăraţi.

DRAGĂ ELENA SERGHEEVNA

Am asistat la avanpremiera spectacolului "Dragă Elena Sergheevna", scris de letona şcolită la Sankt Petersburg, Ludmila Razumovskaia, şi în concepţia regizorală (mă bucur să spun) a băcăuanului Mădălin Hîncu, cea mai recentă producţie a Teatrului Municipal Bacovia. Scriu la cald spre fierbinte câteva impresii de spectator, fără să emit pretenţii concluzive după doar o primă reprezentaţie cu public.

Bazat pe un text dramatic apărut în deceniul opt al secolului trecut într-o Uniune Sovietică aflată în zorii perestroikăi, interzis iniţial şi revalorificat după dispariţia cenzurii, un text jucat în multe ţări şi foarte agreat, după 1990, şi de mulţi regizori români - de la Alexandru Mâzgăreanu (Teatrul de Comedie), Dominic Dembinski (Teatrul „Nottara“), Petru Vutcarău şi Volin Costin (Teatrul Botoşani), Iulia Grigoriu (Teatrul Excelsior), Andrei Măjeri (Teatrul Baia Mare) etc. - , spectacolul de la Bacău pune în discuţie relaţia dintre generaţii, lupta dintre cele două lumi, disjuncţia fatală dintre principii şi idealuri. Dezbaterea se poartă asupra compromisului între convingerile - dovedite cel mai adesea perisabile şi prea puţin productive - ale generaţiei mature şi concepţia tinerei generaţii despre lipsa de scrupule pe care societatea o impune pentru a avea succes într-un sistem social corupt.  

Excepţional de tânărul Mădălin Hîncu are toate datele de a deveni un regizor de mare amplitudine. Îl recomandă distincţiile acordate creaţiilor lui teatrale încă din vremea facultăţii, succesul de public al lucrării sale de diplomă, prezenţa pe afişul Teatrului de Comedie din Bucureşti a spectacolului său „Noaptea ursului” de Ignacio del Moral şi cronicile teatrale mereu pozitive care-i remarcă talentul. Nu contează că a citit cărţi multe, că a văzut, cu ochi analitic, spectacole şi filme uriaşe, cred că important e că are exepţionala calitate - din păcate, din ce în ce mai evanescentă în lumea noastră - anume, de a asculta ce spun alţii. De a înţelege cum stă treaba cu ce vrei să spui tu şi ce înţelege omul care scoate banul pentru bilet. Mădălin dispune acum, după eforturi personale şi investiţii pasionale în amor pentru scândura scenei, de un buton: e Director de scenă. Ce zice el, aia e. Dacă el vrea ca actorul să stea-n cap şi să se dea morţii de râs, asta e ceea ce va vedea spectatorul. Dacă-i trece prin minte că-i important pentru mesajul piesei ca feminina sexy să zacă o săptămână nemişcată după o tentativă de viol, asta e. Sau, dacă cel mai mare elev prost, Vitea, se-mbată, vomează gregar şi apoi zace o eternitate chipurile dormind, treaba lui. Numai că, uneori, dragul meu Mădălin uită că, în sala de teatru, Timpul are alte dimensiuni şi că spectatorul nu are voie să-i simtă dilatarea.

    

Totuşi, butonul lui Mădălin este mai mare decât al altor aspiranţi la panteonul marilor creatori de teatru. El simte momentul determinant al acţiunii şi ştie să apese pe buton cum, când, unde și de ce vrea, ca să declanșeze explozia emoţiilor din sala Teatrului. Tocmai de asta, tânărul domn are enorma responsabilitate de a achita cu emoţii cash clientului de teatru contravaloarea biletului şi, mai mult decât atât, preţul fluxului energetic care pluteşte în sală. Şi o şi face: spectacolul are ritm, dialogurile sunt vii, dinamice, în alternanţă cu tăceri semnificative, mai grăitoare uneori decât cuvintele. Sunt însă câteva lungimi de cadru nejustificate, precum şi mărunte bâlbe în mişcarea din scenă (care trebuie aşezate în lista problemelor cauzate de rodajul spectacolului aflat la început), de altfel, gândită îngrijit, în tablouri armonioase, panotate fără ostentaţie în decorul conceput de Răzvan Bortoş. Un decor inspirat, reprezentând perspectiva distanţei dintre generaţii. (Deşi, tinere domn, mesajul purtat de pantalonii albi ai interpreţilor, a fost prea subtil, ori a lipsit cu desăvârşire, de nu l-am perceput.)     

Nu ştiu dacă echipa artistică este rezultatul unui proces determinat de intuiţie, noroc sau analiză aplicată. Aş zice că e puţin din toate astea, dar, recunosc, decizia a fost a omului cu butonul. Corectă. Vreau să spun că Mădălin Hîncu mânuieşte actorii, între care câţiva debutanţi în teatrul profesionist, cu o măiestrie măsurată, respectând principiile clasice, dar dându-le liber la frâul creaţiei actoriceşti, în măsura în care fiecare dintre interpreţi are capacitatea de a-şi imagina persoana a cărei mască o poartă.  

  Draga Elena Sergheevna, modelul dascălului sever de modă veche, convinsă că doar prin eforturi susţinute vlăstarele umane pot crea un viitor mai bun, este întruchipată impecabill de Firuţa Apetrei care face un rol memorabil, cu multe nuanţe interpretative, întruchipând un personaj credibil pe de-a-ntregul. O Antigonă contemporană, condusă de principii imuabile bazate pe valori morale consacrate, contracarând cu blândeţe, calm şi firesc tentativele perfide de a o corupe ale tinerilor săi elevi, subjugaţi de dorinţe ariviste. Multe tonalităţi în jocul său, un gând continuu care generează acţiunile şi o ardere interioară care dictează ritmul întregului spectacol.

Firuţa Impune un joc curat, fără farafastâcuri psihanalitice, cu o linie dramatică limpede, o frazare impecabilă şi un mesaj emoţional uşor de descifrat, tratat cu seriozitate, înţelepciune şi competenţă. Practic, cadenţa spectacolului este dictată de combustia inepuizabilă a talentului acestei veterane a teatrului băcăuan.

Ştefan Alexiu în rolul lui Volodea, aduce în scenă un cocălar demagog cu ştaif, lipsit de scrupule când vine vorba de a obţine ceea ce vrea. Insidios, ironic şi perfid, joacă cu aplomb un autentic Iago modern care-şi manipulează machiavelic colegii proveniţi din familii situate mai jos pe scara socială. Pentru susţinerea veridică a acestui personaj complex, în tentativa de a specula blândeţea, compasiunea şi empatia incoruptibilei profesoare, actorul ilustrează cu abilitate remarcabilă trăsături de caracter antipatice, de la făţărnicia libidinoasă, la megalomanie şi violenţă.  

La rândul său, Eduard Burghelea susţine con brio rolul lui Vitea, oglindind un personaj care se autocaracterizează drept cel mai prost elev al şcolii, cu un comportament agresiv accentuat de plăcerea alcoolului. Cu unele exagerări ludice în ipostaza de om beat, Eduard Burghelea face din Vitea un personaj hazos pe alocuri, dar încărcat de tragism în profunzimile lui sufleteşti, care evoluează din postura de individ lipsit de discernământ moral şi devine, în final, erou pozitiv.  

Interpretând un literat cinic, admirator al lui Dostoievski şi mare amator de filosofeală ieftină, Tudor Hurmuz construieşte un Paşa teribilist în aparenţă, dar marcat de o sensibilitate generată de sărăcie şi disperare care-i paralizează voinţa şi-l imobilizează chiar şi atunci când iubita lui, Lida, este victima unei tentative de viol. Dezvoltându-şi personajul pe un culoar unic, cel al decenţei şi al prudenţei exagerate, Tudor Hurmuz transfigurează în real imaginea viitorului intelectual ratat, pierdut în hăţişul neantului social.

Minodora Broscoi (Lida) îşi depăşeşte cu mult condiţia de debutantă printr-o interpretare fără reproş, punctată cu momente care generează emoţii autentice. Ea pune în scenă un rol nu foarte generos, pe care îl face însă mai mult decât conştiincios, cu talent şi dăruire, deplin stăpână pe mijloacele actoriceşti, transfigurând sentimentele contradictorii ale personajului în atitudini credibile. 

Un spectacol reuşit, palpitând de viaţă tristă şi adevărată, cu premize de viaţă lungă şi suces la public.

Încă un pas energic şi curajos pe drumul devenirii Teatrului Bacovia.

ACUŞICA ÎNCEPE FESTIVALUL CEL MARE!
/http://teatrulbacovia.ro/program-bacau-fest-monodrame-2018/
 BACĂU FEST – MONODRAME 2018
DUMINICĂ, 15.04.2018

• 16.30 – Sala Petru Valter: Valentin Braniște – Maidanez, text și regie Valentin Braniște, Teatru de Kartier, Bacău
• 18.00 – Sala Petru Valter: Luminița Bortă: City Break, după P. M. Arsch, regia Ania Cazan, proiect independent, Pitești
• 20.00 – Sala Mare: PREMIERĂ – Dragă Elena Sergheevna, după Ludmila Razumovskaia, regia Mădălin Hîncu, Teatrul Bacovia, Bacău

LUNI, 16.04.2018

• 11.00 – Sala Petru Valter: Cartea de teatru-Cartea despre teatru: Prezentarea colecției specializate a Editurii Nemira; Lansare de carte: Teatrul la filtru, de Carmen Mihalache, Ed. Junimea; Ei sunt printre noi (cartea monlogurilor), de Mihai Ignat, Ed. Tracus Arte; Ce dorește domnul?, de Pascal Bruckner, traducerea Doru Mareș, Ed. Trei
• 15.00 – Ateliere
• 16.30 – Sala Mare: Tiberiu Gabor-Bitere – Eu i-am îngropat pe Hamneți, eu l-am îngropat pe Gahudius, text și regie Laurențiu Budău, Teatrul Bacovia, Bacău
• 18.15 – Sala Petru Valter: Alina Neagu – Spovedania unei videochatiste, text și regie Valentin Braniște, Teatru de Kartier, Bacău
• 20.30 – Sala Mare: Gheorghe Ifrim – Gigel, după Alexandru Popa, regia Vlad Zamfirescu, proiect independent, București

MARȚI, 17.04.2018

• 11.00 – GIO PUB: Eu îl rog pe Dumnezeu unele lucruri – spectacol lectură după textul cu același nume de Tincuța Horonceanu-Bernevic, nominalizat la Concursul de Monodramă
• 15.00 – Ateliere
• 16.30 –Sala Petru Valter: Concurs – Alexandra Cheroiu – Psihoză 4.48 A.M., după Sarah Kane, regia Cristian Grosu, proiect independent, Cluj
• 18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Sebastian Lupu – Groparul, după Mihaela Mihai, un spectacol de Sebastian Lupu, Teatrul Art Emotion, Oradea
• 20.30 – Sala Mare: Marius Manole și Șerban Pavlu în Demnitate, text și regie Ignasi Vidal, Teatrul Avangardia, București

MIERCURI, 18.04.2018

• 11.00 – GIO PUB: Iulia, biata de ea – spectacol lectură după textul cu același nume de Gabriel Sandu, nominalizat la Concursul de Monodramă
• 15.00 – Ateliere
• 16.00 – Sala Mare: Bastien & Bastienne, după W. A. Mozart, regia Irina Crăiță, Opera Comică pentru Copii, București
• 18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Andrei Merchea Zapotoțki – Despre femei. One-man show, după Nicolae Esinencu, regia Tudor Tăbăcaru, Teatrul Tineretului, Piatra Neamț
• 20.00 – Sala Mare: Concurs – Andreea Darie – Trei, după Marguerite Yourcenar, regia Octavian Jighirgiu, Teatrul Bacovia, Bacău

JOI, 19.04.2018

• 11.00 – GIO PUB: Jurnalul muribundei – spectacol lectură după textul cu același nume de Laura-Antonia Ionescu, nominalizat la Concursul de Monodramă
• 15.00 – Atelierele
• 18.00 – Sala Petru Valter: Ilinca Istrate, – Râzi paiață, spectacol de Ilinca Istrate, producție independentă, Iași
• 20.00 – Sala Mare: George Albert Costea – Dorian, spectacol de dans contemporan de Oana Răsuceanu, Asociația Culturală Control N, București

VINERI, 20.04.2018

• 11.00 – Sala Petru Valter: Colocviul Fețele Monodramei și lansarea volumului Teatrul la persoana I de Octavian Saiu, în prezența autorului
• 15.00 – Ateliere
• 16.30 – Sala Mare: Concurs – Isabela Neamțu – Grounded, regia Ligia Ciornei, Asociația Culturală Doctor’s Studio, București
• 18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Edith Alibec – De ce fierbe copilul în mămăligă?, după Aglaia Veterany, regia Dana Paraschiv, București
• 20.30 – Sala Mare: Andreea Bibiri – O femeie singură, de Dario Fo și Franca Rame, regia Daniel Grigore Simion, Teatrul de Artă București

SÂMBĂTĂ, 21.04.2018

• 11.00 – Sala Petru Valter: Spectacolul laureaților IDFest 2017, Ana Maria Codiță și Rareș Fota
• 15.00 – Ateliere
• 16.30 – Sala Mare: Concurs – Alexandra Gîtlan – Rhapsody in glue, scenariu după textul lui Lajos Notaros, cu motive din poeziile lui Charles Bukowski și ale Alexandrei Gâtlan, regia Tapastó Ernö, coproducție Teatrul Maszk (Ungaria) și Aradi Kamaraszínház, Arad
• 18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Denisa Nicolae – Tot ce-i minunat în lume, după Duncan Macmillan și Johnny Dahoe, regia Nicolae Constantin Tănase, Vanner Collective, București
• 19.30 – Sala Mare: Coca Bloos – Mărturisiri
• 20.15 – Sala Mare: Cristina Dăscălescu – Foi Deus, concert de muzică Fado

DUMINICĂ, 22.04.2018

• 11.00 – Sala Petru Valter: Atelierul cu Vise
• 12.30 – Sala Petru Valter: Atelierul pentru adolescenți
• 13.30 – Sala Petru Valter: Atelierul pentru adulți
• 18.00 – Sala Petru Valter: Zymberaj Mentor – Actor in the box, spectacol de Zymberaj Mentor, The House Movie Theater Akt, Kosovo
• 19.45 – Sala Mare: Festivitatea de premiere
• 20.30 – Sala Mare: Richard Bovnoczki și Mihai Călin în Schneider și Schuster, după Joshua Sobol, regia Lucian Pavel, ARCUB, București

 

CE-AŢI AVUT CU HAMLET, FRAŢILOR?

Moto: Corectezi un om deştept, el va deveni şi mai deştept. Corectezi un prost, el va deveni duşmanul tău - Albert Einstein

TEXTUL

Textul lui Laurenţiu Budău, (actor la Teatrul de Animaţie din Bacău, cu precare antecedente dramaturgice) e, dacă-l luăm la analizat, o înşiruire de momente din capodopera Hamlet, repovestite cum poate el de un gropar în dialog cu un nevăzut ucenic. Iată ce declară însuşi autorul, în prezentarea spectacolului despre creaţia sa: Cu exact un an în urmă, terminasem de scris o monodramă special destinată mai junelui meu coleg Tiberiu Gabor-Bitere, pe care i-am şi dăruit-o de altfel. Eram mai mult decât convins că şi acest text va avea soarta celorlalte „cadorisiri” şi cumva şi uitasem de el până când, acum vreo câteva luni în urmă, Tiberiu mi-a spus hotărât că vrea să se apuce să-l facă. Nu singur, ci împreună cu mine. L-am avertizat părinteşte şi ferm, încă de la început, că „groparul” îi va testa toate capacităţile de inteligenţă, comunicare, transmisie, emoţie, rezistenţă şi supravieţuire pe scenă (chiar am şi inventat noţiunea de circ-invers); că în acest one-man-show totul este pe muchie de cuţit, că n-are nicidecum şansa să iasă un spectacol călduţ.

Ideea de a trata din perspectiva groparului întâmplările de la castelul Elsinore este interesantă, deşi nu e nouă. Recent am văzut Uciderea lui Gonzago de Nedealko Iordanov, în regia lui Dumitru Lazăr Fulga, un spectacol inteligent şi solid de teatru în teatru, pornit de la transfigurarea aceleiaşi tragedii, Hamlet, într-o viziune al cărei nou mobil e unul de actualitate, anume abdicarea destinului creator în confruntarea cu forţa politică. Subiectul, tratat cu seriozitate şi profesionalism atât de autorul textului, cât şi de către directorul de scenă, este un motiv de meditaţie pentru cei aflaţi în sală.  

Din păcate, Eu i-am îngropat pe Hamneţi, eu l-am îngropat pe Gahudius este un monolog pe o singură notă, presărat cu, le-aş zice, ghiduşii limbistice, ca să păstrez stilul autorelui. Domnia sa recurge, ca să demonstreze că are umor, la acrobaţii verbale de nivelul celor care fac deliciul copiilor de 4-5 ani, sau al celor cu probleme mintale. Hamlet nu e Hamlet, e Hamnet, la plural, Hamneţi. Ha, ha, ce-am mai râs. Nici Ofelia nu-i Ofelia, iar Claudius e, nici mai mult, nici mai puţin... Gahudius. Le atribuie porecle, ca să se râdă spectatorul. Că doar de-aia vine la teatru, ca să se râdă. Stâlcirea numelor arhicunoscute din tragedia lui Shakespeare este marea găselniţă a textierului care, în calitate şi de regizor atotstăpân pe această reprezentaţie, dovedeşte calităţi umoristice care, din nefericire, nu provoacă decât rictusuri de uimire.

Finalul apologetic al textului este de-a dreptul cutremurător. Iscusitul dramaturg pune în gura personajului- gropar invitaţia de ne grăbi să intrăm în cavou, muritori fiind, şi ne adresează o întrebare profundamente filosofică: Ce mai căutaţi aici?

Iaca, domnule, nici noi nu ştim.   

REGIA

Concepţia regizorală pune la grele încercări inteligenţa şi răbdarea spectatorului. Spectacolul debutează cu un foarte lung comunicat în limba engleză, difuzat, chipurile la radio BBC, din care, cu engleza mea schioapă am priceput, dar nu sunt sigur, că e o mare ştire şi anume că, într-un oraş din România la festivalul One man show va fi prezentată o piesă senzaţională! Nu m-am dumirit de ce sunt obligat să vin cu dicţionarul englez-român la teatru ca să înţeleg ce vrea autorul.

La deschiderea cortinei, ni se arată o construcţie interesantă, acoperită cu o pânză care palpită în ritmul unor vorbe greu inteligibile din sală. Când groparul monologhist dezvăluie structura, realizăm că este o criptă funerară, un cavou în care se sapă groapa celui care urmează să fie asasinat. Dar, până atunci, e cale lungă, căci groparul Tiberiu Gabor-Bitere are de povestit, - punând în viaţă intenţiile dirijate ca pe vremuri de instructorii de brigăzi artistice sau montaje literare pentru amatori ale regizorului - dându-se de ceasul morţii, acompaniat în exces de jocuri de lumini, de efecte sonore agresive, cu Incursiuni repetate în sală care bagă publicul în sperieţi.

INTERPRETAREA

Cu tot excesul de zel, one show man-ul are o rezistenţă fizică redutabilă. Vreme de aproape 80 de minute, aleargă în picioarele goale, se zbate, urlă, râde, plânge, se târăşte, se alintă, dă ordine şi transpiră abundent, într-un tur de forţă remarcabil fizic, dar, din păcate nu şi emoţional. Vocea excelentă îi permite să ţipe aproape tot timpul, forţând stentorial nuanţe greu de perceput, într-un ritm infernal care prejudiciază receptarea vorbelor de către public.

Nu prea se poate vorbi despre nuanţare, deoarece actorul pare să aibă probleme cu înţelegerea şi reflectarea textului pe care-l purjează, într-un ritm enervant, preocupat parcă doar de nivelul sonor al cuvintelor, în pofida efectului lor emoţional. Intenţiile de pantomimă, de altminteri lăudabile, sunt deseori lamentabile, cu siguranţă că n-a văzut vreodată un show Marcel Marceau sau măcar Radu Gheorghe, ale căror mişcări, îndelung studiate, au graţie, sens, expresivitate şi valoare emotivă.

Dar, dacă ţinem cont că, domnul Bitere, la rându-i, este şi el actor la teatrul pentru copii, îi înţelegem şi lacunele şi excesele. Dac-ar fi empatic, ar înţelege şi el că Eu i-am îngropat pe Hamneţi, eu l-am îngropat pe Gahudius este un spectacol pentru oameni maturi. 

La spectatorii-copii, ridici tonul ca să-i faci atenţi sau să-i impresionezi.

La oamenii maturi ţipi doar când îi urăşti.    

Spectacolul are însă o calitate indiscutabilă: e lung cât o zi de post.

Valentin Silvestru avea o vorbă: Ce se taie nu se fluieră.

PS. Aud că Eu i-am îngropat... urmează să reprezinte Bacăul la BACĂU FEST MONODRAME, luna viitoare. Mai bine deloc, decât cu versiunea pe care-am văzut-o aseară la Teatrul Municipal Bacovia.

     

Oameni buni, ştiţi cine mai concurează? Cu ce spectacole? Ia vedeţi oleacă. Poate vă vine gândul ăl bun. 
Mai bine spectator, decât concurent.

PASĂREA TUPI

Cu vreo două-trei zile-n urmă, în vreme ce eram ocupat cu un poem, am auzit un foşnet printre cărţile din bibliotecă. M-am dus după zgomot şi, din raftul de sus, unde ţin cărţile mele cele mai dragi, a ţâşnit un ţipăt ca o răsuflare şi, fâlfâind, o umbră care s-a aciuat după boxa de la calculator, pe peretele opus. Mi-am dat seama că e o pasăre, lăsasem geamul deschis să iasă fumul. Am deschis geamul şi, într-o străfulgerare  de-o secundă, am putut s-o văd. Era cât o vrabie, dar neagră, cu o coadă lungă, galbenă.
Mi-am zis, cinic cum sunt, că mi-a trimis cerul vreun semn de chemare, că na, am crescut destul şi sunt numa bun să plec. Zilele următoare, mi-am tot zâmbit, aşteptând ceva. Că, dacă viaţa e o poveste, tot ca-n poveşti trebuie să se întâmple ceva după o întâmplare cu păsări.
În seara asta, am găsit afară, pitită lângă coltul uşii, o zburătoare cam cât o vrabie, neagră, cu coadă galbenă. M-am uitat la ea cu lanterna. Părea moartă, dar când am atins-o, am simţit că se zbate. Cred că-i era frig, poate şi rănită de vreo mâţă din cele care-şi fac veacul prin curtea noastră. Am adus-o-n casă. S-a înviorat şi se tot zbătea să scape.
Am dat fuga la garaj şi-am luat colivia în care Dragoş a ţinut, o vreme, când era puber, doi superbi papagali sau sticleţi care, până la urmă, au dispărut. De câte ori dădeam cu ochii de colivia asta, îmi aminteam de copilăria băiatului ăsta al meu şi de cât de sensibil şi tandru era cândva.
Am curăţat cuşca şi i-am făcut casă păsării ăsteia despre care mi-ar plăcea să ştiu că este aceeaşi cu aripata de luni. Am atârnat-o la geam să aibă lumină, când o fi lumină.

Pe domnişoara am botezat-o Tupi, aşa mi s-a părut că a sunat ciripitul ei. Are apă şi mămăligă. Cred că acum a adormit, toropită de căldură.
Nu ştiu cine e, ce soi de pasăre. Habar n-am ce să fac cu ea. Dar sufleţelul minuscul ivit pe neaşteptate în existenţa asta a mea îmi umple noaptea cu o viaţă colorată stranie de care n-am cum să scap.

UN ALT TREN

Trenul întârzia mereu cu indiferenţa

melcului care ştie unde vrea să ajungă

În fond nici nu contează viteza

Important e să să ai timp să ajungi la ţintă

în timpul vieţii ăsteia plină de petice

de războaie şi riscuri seismice

Îi auzeam de departe huruitul roţilor pe şinele strâmbe

dar nu mai venea deşi clamam asurzitor

că suntem generaţia viitorului

generaţia de aur hotărâtă să iubească România

până la apus când va fi apusul

dragostea asta era un orgasm dureros

crescut aiurea în mine ceva ca o flacără mistuitoare   

cu unica funcţie de a umple cu sânge

umbra naţiei prăbuşită peste umbra mea

aidoma unui organ infam din care se iveşte cancerul

Iarna zăcea exact ca acum în revoluţii neterminate

insinuată printre nervi printre vertebrele mele

cu pântecele ei imponderabil sufocând delicat

epiglota pe aceeaşi orbită de gheaţă

Dragostea aceea era patria mea de final

mi-am schimbat înfăţişarea ca să o apăr

copiii i-am alungat în deşert fără milă

mi-am desenat riduri şi cicatrici roşii

mi-am scos dinţii şi conştiinţa la vedere

mi-am vopsit părul în alb şi-am învăţat să merg

cu paşi rari printre scaieţii de pe marginea drumului

recunoscător patriei care nu făcea nimic pentru nimeni

Numai cât n-am murit ca s-o apăr

în aplauzele mulţimii ironice

atât de mort pe dinafară

atât de viu înlăuntru

M-am trezit într-o gară cu o valiză golită de plecări fără ţintă

în aşteptarea unui alt capitol mai bogat c-o viaţă

Pentru că trebuie să urmeze alt tren

dacă tot am hotărât să primesc fericit

noaptea cu propulsie nucleară

care vine curând

DACĂ E SĂ FIE CEVA BUN ÎN BACĂU, E LA TEATRU

Cea mai proaspătă reprezentaţie a municipalului băcăuan este o poveste despre libertate, curaj şi demnitate, spusă deştept pentru spectatori deştepţi.

Pe scurt, textul lui Nedealko Iordanov, (în traducerea Elvirei Râmbu) imaginează scenele care s-ar fi putut petrece colateral, în desfăşurarea celei mai cunoscute tragedii shakespeariene, la Elsinore.

Ştim: Danemarca e putredă, fratele regelui decedat se însoară cu regina, Hamlet revine din exil, decis să răzbune asasinarea tatălui şi fratricidul urmat de incest. Şi pune la cale să reproducă momentul în care Claudius îşi ucide propriul frate, pentru a-i lua coroana şi nevasta de soţie. O trupă de actori ambulanţi este invitată la castelul regal să-l veselească pe întristatul prinţ Hamlet care furnizează artiştilor un scenariu inspirat dintr-o tragedie

aidoma celei întâmplate la Elsinore.

Până aici, scriptul respectă textul sacrosanct al marelui Will.

Versiunea dramaturgului bulgar propune însă o altă miză, surprinzătoare şi extrem de actuală. Aceea de a fi sau a nu fi demn, liber şi curajos.

Puşi în faţa clasicei dileme de a alege între datorie şi inevitabila pedeapsă, între actori apar disensiuni. Pe de o parte, Charles, liderul trupei - întruchipat de un Ion Goranda, renăscut, nuanţat, cu trăiri expresive, punctând excelent, fără patetisme ieftine, frământările personajului - este decis să respecte textul care-l incrimina pe Claudius.

De cealaltă parte, membrii trupei

se tem să joace scena asasinatului în prezenţa ucigaşului însuşi,

regele atotputernic care-i poate condamna la moarte.  

În pofida ameninţărilor Călăului-Rege, - interpretat de Ştefan Alexiu într-o paletă amplă de reflexii artistice, de la insinuări malefice la ditirambe apocaliptice presărate cu melodramatisme autoironice - transpunerea uciderii lui Gonzago are loc respectând indicaţiile textului şi ale directorului de scenă. După ce, într-o versiune scenică tip teatru în teatru, regele încearcă zadarnic să schimbe cursul adevărat al faptelor, exercitându-şi cu perversitate puterea dictatorială, actorii sunt închişi într-o cuşcă, judecaţi şi obligaţi să abjure de la principiile artei adevărate a cărei menire este reflectarea realului.

În faţa sfârşitului implacabil, măcinat de regrete, chiar şi imuabilul Charles cedează, acceptând să se înjosească rostind “sunt un porc murdar”, capitulând astfel în faţa forţei brute. Este, de fapt, abdicarea destinului creator în confruntarea cu forţa politică. Foarte actual.

Am văzut o trupă viguroasă, cu energii creatoare nebănuite, într-o simfonie încăcată de trăiri, vorbe şi gesturi de multe ori electrizante. Actorii se aud bine, comunică expresiv unii cu alţii şi, mai ales, se văd foarte bine, datorită şi peisajului scenotehnic şi costumelor inspirat imaginate de artista Cristina Ciobanu.

Comunicarea interpersonală a actorilor şi dispunerea personajelor în spaţiul scenic cu efect de grup statuar, dirijate riguros de Dumitru Lazăr Fulga, el însuşi un reloaded educat în cultura principiilor estetice ale artei teatrale clasice, dar branşat serios la curentele artistice contemporane -  conferă spectacolului calitatea unui adevărat restart al colectivului actoricesc. Meritul remarcabil al acestui performance clasic şi modern totodată, este - pe lângă arta de a stopa dulcea tentaţie a cabotinismului - tenacitatea cu care sunt exploatate resursele artistice ale unei distribuţii bine alcătuite, dublată de atenţia acordată celor mai greu de observat amănunte care, de fapt, definesc funciarmente personalitatea eroilor.

Consistenţa semantică şi variatele mijloace de expresie ale membrilor trupei lasă urme în memoria spectatorilor. Ar merita mult mai generoase rânduri rezonanţa seniorială a rostirii lui Ştefan Hagimă ale cărui profunzimi amintesc cunoscătorilor de legendarii Vraca sau Calboreanu, apariţiile Firuţei Apetrei întruchipând, într-o evoluţie emoţionantă, o Elisabeth suavă şi fermă totodată, cu arderi sufleteşti intense, ori impetuosul Valentin Branişte, cazon şi exact, jucând viclenia abjectă a unui Horaţiu manipulator şi profitor. În egală măsură, conecţaţi convingător la ideea regizorală, au contribuţii la reuşita recitalului colectiv cocheta Denis Ababei (în dublul rol Amalia&Regina) cu ondulaţiile ei senzuale, Dumitru Rusu, Sufleurul, cu o prezenţă dorit anonimă, dar concludentă, Ofelia cea candidă, Alina Simionescu, mimând inocenţa, sau Bogdan Matei creionând un Hamlet mai mult decât expresiv în solitudinea lui.  

Cu Uciderea lui Gonzago, esenţial mi s-a părut că, în Teatrul nostru de la Bacău, se materializează un reviriment, şi că, deşi alcătuită din personalităţi artistice remarcabile, trupa băcăuană pare un tot care se adună şi recapătă o forţă de exprimare, un suflu nou şi viu pe care publicul le aştepta de ceva timp.

UCIDEREA LUI GONZAGO

Teatrul Municipal Bacovia

Premiera: 11 martie 2018

DISTRIBUŢIA:

*Polonius - ȘTEFAN HAGIMĂ (revine pe scena băcăuană)

Charles - ION GORANDA

Elisabeth - FIRUȚA APETREI

Ofelia - ALINA SIMIONESCU

Amalia&Regina - DENISE ABABEI

Horațio - VALENTIN BRANIȘTE

**Benvolio - TUDOR HURMUZ (DEBUT)

Henric - BOGDAN BUZDUGAN

Sufleur - DUMITRU RUSU

Călău&Rege - ȘTEFAN ALEXIU

Hamlet - BOGDAN MATEI

Voce Regină - DANIELA VRÂNCEANU

Regie&Decor - DUMITRU LAZĂR FULGA

Costume - CRISTINA CIOBANU

Ambianță sonoră - MIREL VRÂNCEANU

Video - OVIDIU UNGUREANU

Directorul teatrului:

ELIZA NOEMI JUDEU

UN VAGABOND DIN BACĂU A CÂŞTIGAT O EXCURSIE-N HAWAII

Un vagabond din Bacău avea picioarele reci

Şi urechea stângă înfundată cu poezii vechi

De care habar n-avea

Oricât ar fi dansat rock de pe vremuri
în ciorapii de lână de oaie

Cu dragoste împletiţi de mama lui
sweet child in time

Tot îi era frig la picioare

Iar versurile din urechea stângă

Îl împiedicau să audă cum rup cetăţenii tăcerea

Cântându-şi iubirile sau

Adresând cuvinte ce nu se pot reproduce aici

Politicienilor corupţi mincinoşi sau hoţi

Care fireşte nu se aflau prin preajmă

Mai trebuie adăugat că omul nostru pierdea mereu

Trenurile deoarece avea un husky melancolic

Care în loc să latre mieuna cu o tandreţe şoptită

De parc-ar fi fost îndrăgostit

Cu toate astea într-o zi de februarie

vagabondul acesta flotant prin Bacău

a câştigat o excursie-n Hawaii

ALTĂDATĂ

Altădată pe când sufletul era singura monedă de schimb

Care mai valora ceva în gaura asta

Ţi-aş fi spus adevărul în faţă:

Motivul pentru care te sărutam atunci era

Răspunsul la întrebarea de ce mă săruţi

Eu te iubeam tot cu subînţeles printre gene

Murind puţin câte puţin

Sufocat de acidul grămezii de hormoni nucleari

Dar vremurile uceniciei au trecut

Lupul a muşcat noaptea din lup sfâşiindu-se

Ţi-aminteşti cămaşa cu manşete existenţiale

Din care-ai tăiat fâşii şi-ai împletit frânghii

De legat jurăminte sălbatice

Când tălpile tale foşneau pe mochetă

În frumuseţea aceea de haos 

Doamne ce bucurie tristă era iubirea ta

Ca un drapel zdrenţuit de vânturi şi ploi

de la capul bunei speranţe

Mai sus paralel

ceasul meu biologic se zbătea într-o baltă de sânge

Cerşind îndurare şi chiar aşa în urletul fiarei

Am dus în laţ lupul din mine şi l-am priponit

De cabana vânătorului

Să-i facă el felul dacă eu n-am permis

Să ucid animale