PASĂREA TUPI

Cu vreo două-trei zile-n urmă, în vreme ce eram ocupat cu un poem, am auzit un foşnet printre cărţile din bibliotecă. M-am dus după zgomot şi, din raftul de sus, unde ţin cărţile mele cele mai dragi, a ţâşnit un ţipăt ca o răsuflare şi, fâlfâind, o umbră care s-a aciuat după boxa de la calculator, pe peretele opus. Mi-am dat seama că e o pasăre, lăsasem geamul deschis să iasă fumul. Am deschis geamul şi, într-o străfulgerare  de-o secundă, am putut s-o văd. Era cât o vrabie, dar neagră, cu o coadă lungă, galbenă.
Mi-am zis, cinic cum sunt, că mi-a trimis cerul vreun semn de chemare, că na, am crescut destul şi sunt numa bun să plec. Zilele următoare, mi-am tot zâmbit, aşteptând ceva. Că, dacă viaţa e o poveste, tot ca-n poveşti trebuie să se întâmple ceva după o întâmplare cu păsări.
În seara asta, am găsit afară, pitită lângă coltul uşii, o zburătoare cam cât o vrabie, neagră, cu coadă galbenă. M-am uitat la ea cu lanterna. Părea moartă, dar când am atins-o, am simţit că se zbate. Cred că-i era frig, poate şi rănită de vreo mâţă din cele care-şi fac veacul prin curtea noastră. Am adus-o-n casă. S-a înviorat şi se tot zbătea să scape.
Am dat fuga la garaj şi-am luat colivia în care Dragoş a ţinut, o vreme, când era puber, doi superbi papagali sau sticleţi care, până la urmă, au dispărut. De câte ori dădeam cu ochii de colivia asta, îmi aminteam de copilăria băiatului ăsta al meu şi de cât de sensibil şi tandru era cândva.
Am curăţat cuşca şi i-am făcut casă păsării ăsteia despre care mi-ar plăcea să ştiu că este aceeaşi cu aripata de luni. Am atârnat-o la geam să aibă lumină, când o fi lumină.

Pe domnişoara am botezat-o Tupi, aşa mi s-a părut că a sunat ciripitul ei. Are apă şi mămăligă. Cred că acum a adormit, toropită de căldură.
Nu ştiu cine e, ce soi de pasăre. Habar n-am ce să fac cu ea. Dar sufleţelul minuscul ivit pe neaşteptate în existenţa asta a mea îmi umple noaptea cu o viaţă colorată stranie de care n-am cum să scap.