Am asistat la avanpremiera spectacolului "Dragă Elena Sergheevna", scris de letona şcolită la Sankt Petersburg, Ludmila Razumovskaia, şi în concepţia regizorală (mă bucur să spun) a băcăuanului Mădălin Hîncu, cea mai recentă producţie a Teatrului Municipal Bacovia. Scriu la cald spre fierbinte câteva impresii de spectator, fără să emit pretenţii concluzive după doar o primă reprezentaţie cu public.
Bazat pe un text dramatic apărut în deceniul opt al secolului trecut într-o Uniune Sovietică aflată în zorii perestroikăi, interzis iniţial şi revalorificat după dispariţia cenzurii, un text jucat în multe ţări şi foarte agreat, după 1990, şi de mulţi regizori români - de la Alexandru Mâzgăreanu (Teatrul de Comedie), Dominic Dembinski (Teatrul „Nottara“), Petru Vutcarău şi Volin Costin (Teatrul Botoşani), Iulia Grigoriu (Teatrul Excelsior), Andrei Măjeri (Teatrul Baia Mare) etc. - , spectacolul de la Bacău pune în discuţie relaţia dintre generaţii, lupta dintre cele două lumi, disjuncţia fatală dintre principii şi idealuri. Dezbaterea se poartă asupra compromisului între convingerile - dovedite cel mai adesea perisabile şi prea puţin productive - ale generaţiei mature şi concepţia tinerei generaţii despre lipsa de scrupule pe care societatea o impune pentru a avea succes într-un sistem social corupt.
Excepţional de tânărul Mădălin Hîncu are toate datele de a deveni un regizor de mare amplitudine. Îl recomandă distincţiile acordate creaţiilor lui teatrale încă din vremea facultăţii, succesul de public al lucrării sale de diplomă, prezenţa pe afişul Teatrului de Comedie din Bucureşti a spectacolului său „Noaptea ursului” de Ignacio del Moral şi cronicile teatrale mereu pozitive care-i remarcă talentul. Nu contează că a citit cărţi multe, că a văzut, cu ochi analitic, spectacole şi filme uriaşe, cred că important e că are exepţionala calitate - din păcate, din ce în ce mai evanescentă în lumea noastră - anume, de a asculta ce spun alţii. De a înţelege cum stă treaba cu ce vrei să spui tu şi ce înţelege omul care scoate banul pentru bilet. Mădălin dispune acum, după eforturi personale şi investiţii pasionale în amor pentru scândura scenei, de un buton: e Director de scenă. Ce zice el, aia e. Dacă el vrea ca actorul să stea-n cap şi să se dea morţii de râs, asta e ceea ce va vedea spectatorul. Dacă-i trece prin minte că-i important pentru mesajul piesei ca feminina sexy să zacă o săptămână nemişcată după o tentativă de viol, asta e. Sau, dacă cel mai mare elev prost, Vitea, se-mbată, vomează gregar şi apoi zace o eternitate chipurile dormind, treaba lui. Numai că, uneori, dragul meu Mădălin uită că, în sala de teatru, Timpul are alte dimensiuni şi că spectatorul nu are voie să-i simtă dilatarea.
Totuşi, butonul lui Mădălin este mai mare decât al altor aspiranţi la panteonul marilor creatori de teatru. El simte momentul determinant al acţiunii şi ştie să apese pe buton cum, când, unde și de ce vrea, ca să declanșeze explozia emoţiilor din sala Teatrului. Tocmai de asta, tânărul domn are enorma responsabilitate de a achita cu emoţii cash clientului de teatru contravaloarea biletului şi, mai mult decât atât, preţul fluxului energetic care pluteşte în sală. Şi o şi face: spectacolul are ritm, dialogurile sunt vii, dinamice, în alternanţă cu tăceri semnificative, mai grăitoare uneori decât cuvintele. Sunt însă câteva lungimi de cadru nejustificate, precum şi mărunte bâlbe în mişcarea din scenă (care trebuie aşezate în lista problemelor cauzate de rodajul spectacolului aflat la început), de altfel, gândită îngrijit, în tablouri armonioase, panotate fără ostentaţie în decorul conceput de Răzvan Bortoş. Un decor inspirat, reprezentând perspectiva distanţei dintre generaţii. (Deşi, tinere domn, mesajul purtat de pantalonii albi ai interpreţilor, a fost prea subtil, ori a lipsit cu desăvârşire, de nu l-am perceput.)
Nu ştiu dacă echipa artistică este rezultatul unui proces determinat de intuiţie, noroc sau analiză aplicată. Aş zice că e puţin din toate astea, dar, recunosc, decizia a fost a omului cu butonul. Corectă. Vreau să spun că Mădălin Hîncu mânuieşte actorii, între care câţiva debutanţi în teatrul profesionist, cu o măiestrie măsurată, respectând principiile clasice, dar dându-le liber la frâul creaţiei actoriceşti, în măsura în care fiecare dintre interpreţi are capacitatea de a-şi imagina persoana a cărei mască o poartă.
Draga Elena Sergheevna, modelul dascălului sever de modă veche, convinsă că doar prin eforturi susţinute vlăstarele umane pot crea un viitor mai bun, este întruchipată impecabill de Firuţa Apetrei care face un rol memorabil, cu multe nuanţe interpretative, întruchipând un personaj credibil pe de-a-ntregul. O Antigonă contemporană, condusă de principii imuabile bazate pe valori morale consacrate, contracarând cu blândeţe, calm şi firesc tentativele perfide de a o corupe ale tinerilor săi elevi, subjugaţi de dorinţe ariviste. Multe tonalităţi în jocul său, un gând continuu care generează acţiunile şi o ardere interioară care dictează ritmul întregului spectacol.
Firuţa Impune un joc curat, fără farafastâcuri psihanalitice, cu o linie dramatică limpede, o frazare impecabilă şi un mesaj emoţional uşor de descifrat, tratat cu seriozitate, înţelepciune şi competenţă. Practic, cadenţa spectacolului este dictată de combustia inepuizabilă a talentului acestei veterane a teatrului băcăuan.
Ştefan Alexiu în rolul lui Volodea, aduce în scenă un cocălar demagog cu ştaif, lipsit de scrupule când vine vorba de a obţine ceea ce vrea. Insidios, ironic şi perfid, joacă cu aplomb un autentic Iago modern care-şi manipulează machiavelic colegii proveniţi din familii situate mai jos pe scara socială. Pentru susţinerea veridică a acestui personaj complex, în tentativa de a specula blândeţea, compasiunea şi empatia incoruptibilei profesoare, actorul ilustrează cu abilitate remarcabilă trăsături de caracter antipatice, de la făţărnicia libidinoasă, la megalomanie şi violenţă.
La rândul său, Eduard Burghelea susţine con brio rolul lui Vitea, oglindind un personaj care se autocaracterizează drept cel mai prost elev al şcolii, cu un comportament agresiv accentuat de plăcerea alcoolului. Cu unele exagerări ludice în ipostaza de om beat, Eduard Burghelea face din Vitea un personaj hazos pe alocuri, dar încărcat de tragism în profunzimile lui sufleteşti, care evoluează din postura de individ lipsit de discernământ moral şi devine, în final, erou pozitiv.
Interpretând un literat cinic, admirator al lui Dostoievski şi mare amator de filosofeală ieftină, Tudor Hurmuz construieşte un Paşa teribilist în aparenţă, dar marcat de o sensibilitate generată de sărăcie şi disperare care-i paralizează voinţa şi-l imobilizează chiar şi atunci când iubita lui, Lida, este victima unei tentative de viol. Dezvoltându-şi personajul pe un culoar unic, cel al decenţei şi al prudenţei exagerate, Tudor Hurmuz transfigurează în real imaginea viitorului intelectual ratat, pierdut în hăţişul neantului social.
Minodora Broscoi (Lida) îşi depăşeşte cu mult condiţia de debutantă printr-o interpretare fără reproş, punctată cu momente care generează emoţii autentice. Ea pune în scenă un rol nu foarte generos, pe care îl face însă mai mult decât conştiincios, cu talent şi dăruire, deplin stăpână pe mijloacele actoriceşti, transfigurând sentimentele contradictorii ale personajului în atitudini credibile.
Un spectacol reuşit, palpitând de viaţă tristă şi adevărată, cu premize de viaţă lungă şi suces la public.
Încă un pas energic şi curajos pe drumul devenirii Teatrului Bacovia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu