Omul care a văzut moartea este o poveste despre aspiraţii existenţiale, despre forţa şi efectul
manipulării experte, despre ipocrizie, despre dragoste şi politică. Textul lui
Victor Eftimiu, scris în 1928 şi inclus în ciclul „Comedii provinciale”, construieşte
o acţiune alertă, cu situaţii insolite şi dialoguri spumoase, criticând curajos
politicianismul şi punând într-o lumină tragi-comică debusolarea individului.
Intenţia
spectacolului pus în scenă recent la Teatrul Municipal
Bacovia este aleatoriu tangenţială cu semnificaţiile propuse de textul de bază
al piesei. Angajat într-un pariu - pe care l-aş caracteriza drept curajos - de
mult câştigat de cele mai sonore nume ale teatrului românesc, regizorul Geo
Balint – de altfel un artist dotat cu o experienţe scenică remarcabilă care a
generat de multe ori spectacole memorabile – scapă firul poveştii din mână şi
reprezentaţia capătă aspectul unei improvizaţii care ar mai fi avut nevoie de
10-15 repetiţii ca să devină o producţie memorabilă. Ceea ce am văzut la
recenta premieră a fost o intenţie artistică remarcabilă prin bâlbe regizorale
fatale.
Cred că totul pleacă de la decupajul regizoral în care ambiţia de a
reaşeza în zilele noastre acţiunea concepută de Victor Eftimiu în urmă cu 87 de
ani subminează flagrant coerenţa minunatului text, generând confuzii în
receptarea mesajului. De aici rezultă şi o anumită zăpăceală în
creionarea personajelor, care se transmite şi publicului care nu mai ştie ce să
creadă. Şi tot de aici, aplauzele mai mult decât timide, cu excepţia celor de final, şi
a omagiilor florale depuse de cei doi viceprimari ai minunatului nostru Municipiu.
Cu Mu mare.
Remarcabilă
energia şi pasiunea cu care actorii din distribuţie, Florin Zăncescu, Bogdan Matei, Viorel Baltag, Florina Găzdaru, Ştefan Alexiu, Daniela Vrînceanu
şi Alexandra Paşcu, fără excepţie, fac eforturi vizibile să cucerească prin orice
mijloace (din păcate şi prin gesturi exagerate, replici rostite fără
intensitate lăuntrică, gaguri demne de Ţociu şi Palade) un public care aştepta să
trăiască emoţiile unei noi viziuni a arhicunoscutei partituri teatrale care
este Omul care a văzut moartea.
Florina Găzdaru, în
rolul său de matroană dictatorială, se agită ca un caporal în faţa
superiorului, într-o permanentă mişcare browniană, ba mimând interesul pentru
ce se petrece în scenă, ba etalându-şi provocator gambele, parcă vrând să se
facă observată. Alexandra Paşcu, alias Alice,
fiica ei, într-un tandem deseori disjunct cu Raluca Filimon, reliefat şi prin costumele similare, creionează un
personaj simpatic, dar lipsit de consistenţă. George, logodnicul, interpretat
de Ştefan Alexiu, are incoerenţe emoţionale şi un soi de incompatibilitate cu
logodnica lui cu care se pupă totuşi pasional şi expozitiv de câteva ori.
Bogdan
Matei, Înecatul beneficiază de un
machiaj atât de ridicol, încât eşti tentat să crezi că exact asta s-a şi vrut,
să fie ridicol. Dar actorul joacă bine şi precizează un personaj complex,
elocvent şi persuasiv, poate singurul care ştie şi textul rolului său.
Totuşi,
veteranii Viorel Baltag (Domnul Leon)
şi Florin Zăncescu (Alexandru Filimon)
reuşesc să creioneze două personaje (în mare parte) credibile prin jocul lor
viguros şi caricatural, deşi cu sincope de abordare a textului care m-au făcut
să mă întreb dacă în schema Teatrului mai există postul de sufleur.
Fiecare
dintre eroii din scenă este, deopotrivă, şi personaj negativ, dar şi pozitiv. La
buimăceala asta se adaugă prestaţia bieţilor actori chinuiţi de destinul lor care se încurcă în replici şi confundă până
şi numele personajelor cu care sunt în dialog.
Ca
spectator, am mai avut parte de muzică rock, de telefoane mobile, de umor ieftin
(uneori gregar), într-un melanj plin de ambiguităţi şi poncife actoriceşti,
totul într-un decor clasic de spectacol cu resurse minime, ca să nu zic ieftin. Ca şi coloana sonoră, de o ambiguitate perfectă. Sincere felicitări, Ciprian!
M-am
tot întrebat ce mesaj a vrut să-mi transmită Geo prin faptul că Servitoarea (Daniela Vrînceanu)
vorbeşte ruseşte şi că în final îşi arată frumoasele, albe pulpe, într-un dans
senzual. Şi de ce trona portretul lui Isus în partea centrală a scenografiei. Oare
era portretul Înecatului şi eu nu
mi-am dat seama? Care-i ideea pe care n-am priceput-o neam, că trei tablouri
atârnate pe pereţi erau alb-negru şi numai unul era color? Ce trebuia să simt
eu, spectatorul nesimţit, până-n gât sătul de excesele ortodoxiei, la finalul
apoteotic, îngrozitor de patetic, cu Tatăl nostru rostit de o
voce şepeleagă de copil? Trebuia să râd, sau să mă cutremur îngenuncheat de
evlavie pe mocheta teatrului?
Hai Geo, alege: ori dă-o dracului, ori
Doamne-ajută!
Prea melodramatic,
prea ca la ţară.
…Pentru că parcasem
maşina în spatele Teatrului, am fost nevoit să trec prin dreptul cabinelor,
unde Geo Balint primea flori şi felicitări de la numeroşii săi prieteni şi
admiratori. I-am întins mâna şi l-am salutat. „Nu te felicit”, i-am spus, iar
el a zâmbit calp şi mi-a răspuns „Asta-i viaţa!”
