PROFESORUL HÂTRU ȘI MAI MULT DECÂT ATÂT

O cronichetă la MAI MULT DECÂT ATÂT,semnată de profesorul  Petre Colăcel și apărută în publicația Metafore Comăneștene, girată de Mădă Deea. Octombrie 2024 

 

 Mulțumesc, prieteni conCITADINI!!!

CU STELA DESPRE STELE

Prezenţa ei pe scenă sau pe micul ecran era electrizantă. De la prima replică te fascina cu superbia prezenţei, cu dicţia impecabilă, cu modul complice în care-ţi comunica ceea ce nu era scris în text. Eleganţa, distincţia, nobleţea gesturilor, întotdeauna măsurate, niciodată ieşind din normele bunului gust, dar şi ironia ascuţită, spiritul subtil al umorului bine dozat, toate acestea au făcut din STELA POPESCU simbolul actorului perfect, dotat cu toate calităţile care să-l impună pentru totdeauna pe firmamentul stelelor scenei româneşti. Stela Popescu s-a stins din viață la 81 de ani, în data de 23 noiembrie 2017, în casa ei din București cu urme de Puiu Maximilian, în care, cu 18 ani în urmă, am vorbit câte-n lună și-n stele. Merită să citiți printre rândurile de mai jos, transcrise de pe o minicasetă în salonul elegant, unde m-a invitat minunata doamnă să bem cafea și să tăclălim... Interviu publicat în revista INFOCREDIDAM în luna aprilie 2006. 

 Val Mănescu : Stela Popescu - un nume parcă predestinat să strălucească în constelaţia teatrului. Să începem cu începutul, stimată Doamnă! 

STELA POPESCU: Începutul, Doamne, e atât de departe, de parcă a fost ieri…M-am trezit dincolo de Prut, în România, dar ştiţi că Bucureştiul era Bucureşti, iar Chişinăul era la dracu-n praznic. Era în plin război şi Basarabia a fost obligată să vorbească ruseşte. Dar înainte de asta, Antonescu a avut o acţiune extraordinară, a dat un decret şi orice basarabean care voia să vină în patria mumă, în România, era ajutat, i se dădea locuinţă, ceea ce era senzaţional. Drept care, eu cu mama ne-am urcat în căruţele spitalului care se evacua din orăşelul nostru şi ne-am stabilit într-un sat lîngă Sibiu. Mama a primit post de învăţătoare şi, încet, încet, am evoluat.

V.M. Să revenim la cariera Stelei, aceea de stea a revistei româneşti. Cum v-aţi descoperit bucuria de a cânta, de a juca pe scenă, talentul de a comunica cu spectatorii?  

STELA POPESCU: Ce se întâmplă… Am stat puţin de tot prin Sibiu, apoi a fost foametea aia din ’47, când oamenii s-au retras către Ardeal pentru că era mai bogat, avea de toate, şi ne-am mutat la Braşov, unde am făcut şi liceul. Gustul de teatru mi s-a trezit devreme, de copil. Eu aveam o memorie foarte bună, întotdeauna spuneam poezii la şcoală, învăţam foarte repede, aveam înclinaţie spre asta, şi profesorii mei au observat. Era o perioadă în care teatrul din Braşov avea actori foarte buni, era într-o perioadă de înflorire. Un teatru bun într-un oraş contează enorm în educaţia unui copil. Te duci la teatru, vezi actori, vezi spectacole bune, atmosfera aceea miraculoasă cu lumini şi aplauze stârneşte pasiunea pentru teatru. Ori eu, care eram apropiată de scenă deja şi lumea mă tot lăuda, tot îmi spunea că sunt grozavă, am început să-mi doresc să fiu artistă, pe scenă. Eram în echipa de dans, în echipa de gimnastică, eram în toate echipele din lumea aia, viaţa mea toată era un spectacol. Sigur că m-am înscris la Şcoala Populară de artă şi făceam acolo şi cursuri de actorie, şi de muzică, şi de dans. Erau grozave şcolile astea. Părinţii erau fericiţi pentru că aveau copiii o preocupare, şi în acelaşi timp era un teren pe care se pot descoperi generaţii de copii talentaţi. Aşa că eu m-am dus la şcoala populară de artă şi, între timp, am terminat liceul. Eram o fată bună la carte, să ştii. În profesia noastră se mai spune că te-ai făcut actor pentru că nu ţi-a plăcut cartea, şi atât se spune, dar asta vrea să fie o glumă... Nu mai este de actualitate formula pentru că, astăzi, un actor care nu are carte, face ce se întâmplă acum la televiziune, adică nu are nici un fel de deontologie profesională, pentru că nu cunoaşte limitele, limitele în care se poate înscrie pe scenă un artist. 

 V.M. Din câte ştiu, paradoxal, talentata Stela Popescu a picat la primul examen la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie! 

 STELA POPESCU: Da, după bacalaureat, am câştigat o preselecţie care mi-a dat dreptul să mă prezint la examenul propriu-zis, la I.A.T.C. Mama zicea: „Nu te duci la teatru, ce-ţi trebuie ţie cinematografie?” Eram cam dezordonată, eram un copil ciudat, grăsuţă, mama numai artistă nu spera să mă facă. N-avea idei preconcepute, dar nu credea că pot, că aş face faţă. Zicea că nu e pentru mine teatrul. Cinematograf, mai ales – îţi dai seama ce însemna în anii cincizeci şi şase cinematograful pentru un român?... Era încă o minune aşa, o chestie americană, specială. Noi abia făcuserăm primele filme, cred că în ’53-’54. Deci era o minune, nu orice copil putea să facă asta. 

 V.M. Cine era în comisia de admitere? 

STELA POPESCU: În comisie era doamna Marietta Sadova, regizoare, personalitate uriaşă a scenei româneşti… Am venit la Bucureşti, am dat examen şi am căzut cu brio. Nu sunt singurul caz din istoria teatrului românesc. Ştiu eu, ce pot să spun e că, din toate cele care au intrat atunci când am căzut eu la I.A.T.C., nu a făcut nici una teatru. Am căzut, dar pentru că eram foarte bună la carte, am reuşit să mă mut la o altă facultate, fără examen de data asta. Te primeau fără examen. Ce facultate credeţi că avea locuri libere? Facultatea de limbă rusă!!!… Dar pentru că eram deja în Bucureşti, m-am dus, am învăţat un an de zile limba rusă…După aceea, m-am întâlnit într-o zi cu Dumitru Furdui pe stradă şi-mi zice că se dă un examen de actorie la un grup de teatru al Ministerului de Interne. Ministerul de Interne avea o secţie teatrală ca să facă educaţie celor de pe graniţă. Era o trupă bună de teatru şi mi-a prins foarte bine experienţa de-acolo. Am jucat „Ecaterina Teodoroiu”, „Furtuni de primăvară”, piese din astea mai cu tentă eroică, am făcut spectacole de varietăţi. După un an de facultate şi doi ani de teatru la acest grup artistic, am dat din nou examen la institut şi am intrat. N-am mai dat la cinematografie, unde căzusem la fotogenie… culmea… eu am făcut televiziune din primul an. Anul acesta împlinesc 50 de ani de carieră de televiziune! Am jucat în primele emisiuni ale Televiziunii Române. Ei bine, deci am intrat la institutul de teatru. Experienţa scenei mi-a prins bine pentru că n-am ieşit din nimic la institut, aveam o bază, nu mi-a fost greu deloc, nu eram handicapată de emoţia primei apariţii. Am avut profesori foarte buni. Din păcate, toată generaţia aceasta de artişti de-acum nu mai ştie cine sunt. Erau mari actori şi oameni de o cultură şi o disciplină absolut aparte. I-am avut asistenţi pe Iani Cojar, care mai târziu a devenit profesor, care avea un talent pedagogic absolut ieşit din comun, apoi Mihai Berechet, Cornel Todea, Florea Popescu. Am avut norocul unor profesori buni, deştepţi, cu talent, oameni care ştiau să te ajute să ieşi din tine şi să te manifeşti public, pentru că handicapul cel mai mare acesta este – să reuşeşti să transmiţi ceea ce vrei şi ceea ce simţi. Acolo e problema. Pe mine mă amuză când lumea zice – „vai ce memorie aveţi! Cum puteţi să învăţaţi atâtea texte?”. Ştii, cel mai simplu lucru din lume e să înveţi. Nu asta e problema – să înveţi. Problema e să știi să transmiţi ceea ce ai învăţat, să devină al tău şi după aceea să îl dăruieşti oamenilor. Aici este… Ca să poţi să îi convingi. Degeaba înveţi textul şi la sfârşit nu te crede nimeni. E ratată toată încercarea.

 V.M. Din păcate, viaţa de zi cu zi din România, superficialitatea cu care sunt tratate de către actorii politici problemele grave ale societăţii, se reverberează parcă, într-un mod şi mai dramatic pe scenă, unde veleitari şi cabotini, artişti de suprafaţă, nu sunt capabili să transmită nici un pic de fior. 

STELA POPESCU: Da, da. Este şi o epocă în care se merge pe actoriceală. Tare, repede şi fals, spunem noi în teatru, ştii, tare, repede şi fals! Ei, asta-i pentru că n-au pregătire serioasă. Au apărut foarte multe facultăţi de specialitate, chipurile de actorie, dar nu se ţine seama că de la actorie ieşi actor numai şi numai dacă ai intrat actor. Eu am fost profesoară la Ecologistă şi am plecat învârtindu-mă după un an de zile pentru că aveam elevi slabi care credeau că eu pot să-i fac actori. Asta mie mi se pare o chestie foarte gravă. Nu poţi să încurajezi un copil care nu are calităţi, să piardă ani din viaţă inutil, să fie umilit. Este umilit un băiat fără talent care intră şi joacă într-un teatru şi îl duce tata, şi alături de el altul care lui i se pare că-i mai prost decât el, ştii, el poate fi un băiat deştept, dar ăla poate nu e aşa de deştept, dar e plin de talent. Pe ăla îl duce tata şi celălalt joacă în „Hamlet”. E o umilinţă cumplită, să joci într-un teatru şi să nu ai înclinaţie spre această profesie este o nenorocire, e o tragedie. Un copil poate să facă astăzi oricare altă meserie cu succes şi să ajungă pe primul rând. De ce trebuie să stea la coadă la roluri? El nu trebuie încurajat, după părerea mea, copilul care nu are înclinaţie. El merită să încerce, o dată, de două ori, dar dacă nu merge treaba, trebuie să-şi găsească altă soluţie. Viaţa e foarte scurtă şi e o prostie să pierzi vremea. Eh, eu am avut noroc… Da, până la urmă am avut noroc şi cu Televiziunea. Marea mea şansă a fost televiziunea… 

 V.M. Dar au fost și spectacolele cu public, pentru că aţi şi făcut foarte multe turnee şi v-au văzut pe scenă milioane de spectatori… 

 STELA POPESCU: Bine, sigur, eu am jucat enorm. Dacă aş face socoteala spectacolelor în care am jucat, eu am împlinit de mult 100 de ani. E adevărat, am avut energie, am avut putere, nu m-am ferit niciodată de treabă. Şi astăzi, la vârsta mea, dacă îmi dai telefon la 9 seara şi zici: „Da, Stela, avem un tren la ora 11 pentru Timişoara, că mâine neapărat trebuie să facem două spectacole!” – nu e nici o problemă. Mi-am luat materialele, mi-am căutat benzile, mi-am pregătit rochia de spectacol, pantofii şi fardurile, şi poţi să mă duci până în Honolulu! Adică nu mă sperie, mereu am lucrat foarte mult şi mi-a plăcut. Nu eşti obosit dacă faci ce-ţi face plăcere, şi mie mi-a plăcut teatrul, niciodată nu mi-a fost greu. Şi mai ales revista, adică discuţia directă cu publicul, că există o diferenţă între revistă şi dramă… Degeaba este socotit teatrul de revistă copilul sărac al teatrului, şi se zice că e un gen uşor. Printr-o formulă simplă care ţi se pare la prima vedere puerilă, poţi transmite spectatorului lucruri mai importante care îi rămân în suflet şi în memoria afectivă, mai mult decât dacă văd o dramă jucată prost sau mediocru. Este un gen aparent lipsit de consistenţă, dar care poate avea un impact senzaţional. Nu întâmplător, noi cei care jucăm la revistă avem şi o imensă popularitate, pentru că ceea ce spunem acolo nu spunem ca să facem lumea să râdă ca proasta-n târg. Spunem ca să facem lumea să mediteze. Există un miez sau subînţelesuri, un fel de complicitate care pe oameni îi relaxează, dar îi obligă să şi gândească… 

 V.M. Şi îi ungea la suflet, mai ales înainte de 89. Eraţi adulaţi pentru că eraţi singurii care aveaţi curajul să spuneţi în vremurile alea nişte lucruri pe care românii abia aveau curaj să le gândească...

 STELA POPESCU: Da. Le dădea speranţă să audă că şi noi trăim la fel de rău, că simţim la fel. Ziceau: ”Domnule, dacă au spus ăia la Boema, poate poate se schimbă ceva, dacă le-au dat voie să spună că nu e carne, sau lumină, sau căldură…” 

 V.M. Avea cineva curaj să vă dea voie? Nu vă dădea voie. Ce, nu era cenzură? Nu vă dădea voie, dumneavoastră tot spuneaţi. Aveaţi un text aprobat în scris, dar pe scenă se auzea altceva…

 STELA POPESCU: Da sigur, multe șopârlițe scăpau la cenzură, ne fofilam şi îi şmecheream… N-am avut turnători? Oho!... Ne turnau la partid şi la minister că spunem texte incendiare… Dar mai era o chestie: şi ăia care erau la minister, erau sătui până peste cap de minciuni şi de sărăcie… Eu am convingerea că de fapt comunişti adevăraţi nici nu au existat în România! 

 V.M. Oportunişti, mai degrabă. Dar au crezut, unii dintre ei. Dar nu erau comunişti. Foarte repede şi-au dat seama că trebuie doar să profite de situaţie. Oportunişti erau, majoritatea, nu comuniști. 

STELA POPESCU: Da, am fost stăpâniţi de o forţă care ne-a obligat să facem ceea ce n-am fi vrut…Sistemul comunist a fost un sistem foarte bine organizat, şi-a racolat oamenii care n-aveau valoare, care ascultau şi executau ordinele fără să zică nici pâs. Târziu, după 1960, au intrat şi intelectualii în jocul acesta. Baza activiştilor de partid a fost făcută din oameni simpli care credeau că s-ar putea să fim egali cu toţii… Asta e o tâmpenie, nu suntem egali, nici Dumnezeu nu ne-a făcut egali. Numai la stomac, la burdihan, ne-a făcut egali, dar aicea, la cerebel, nu ne-a făcut egali, nu?... 

 V.M. Dacă ar fi acum să faceţi un bilanţ, sigur că e foarte greu, după „o sută de ani de teatru”, cum ziceaţi…

 STELA POPESCU: La sărbătorirea pe care am avut-o în decembrie 2006, am spus: domnule, eu am şaptezeci de ani şi cincizeci de ani de teatru. Şi fiică-mea zice: „Nu, nu, tu ai cincizeci de ani de viaţă şi şaptezeci de teatru!!!” 

 V.M. Da, grozave cifre, o viaţă de om! Dar nu vă las fără să vă amintiți o întâmplare ieşită din tipare… 

STELA POPESCU: Dacă-l pui pe om să-şi povestească viaţa, o să-ţi spună că viaţa lui e un roman, dar viaţa mea chiar că e o poveste frumoasă de iubire pentru oameni. Publicul mi-a fost prieten şi iubit şi partener şi critic, câteodată. Eu ies pe stradă şi îmi zâmbesc 99% din oamenii pe care îi întâlnesc. Şi asta e o bucurie extraordinară. Eram în Banat odată, într-un sat… Am jucat în toate satele Banatului, satele erau bogate… Televiziune nu prea era, dacă ţin minte, nu erau decât uzine şi tractoare şi Ceauşescu-n floare…Şi mă aştepta o doamnă, femeie de la ţară, mă aştepta la uşă şi mi-a zis: „Vreau să vă cunosc. Ştii ceva doamnă, numai pe dumneata dacă te trimiteam în America, ne plăteam toate datoriile!”. Mi s-a părut un compliment senzaţional, senzaţional… Ea a înţeles ceva, a înţeles puterea pe care trebuie să o transmit de acolo de la microfon celor şase-şapte sute de oameni adunați într-o sală de cîmin cultural, că forţa cuvântului e ca un pumn „de parcă ai fi la box”…Din instinct a simţit asta. 

 V.M. Ce însemna, doamna Stela, să fii vedetă în România, acum treizeci-patruzeci de ani. Ce dădea valoarea şi calitatea unei vedete care umplea săli de sute şi mii de spectatori? Să fie numai talentul?

 STELA POPESCU: Dacă-ţi faci un nume, e ca şi cu o firmă, depinde de energia seriozitatea și cinstea pe care le ai şi de felul în care te comporţi. Copiii ăştia care umplu topurile acum, nu înţeleg, şi mie îmi pare rău pentru ei, au fiţe prea multe, baruri prea multe, scandaluri prea multe. Nu scandalurile sunt cele care te ţin în viaţă în show-biz, dimpotrivă, sunt ca găurile în şvaiţer, la un moment dat s-ar putea să se înmoaie brânza, să se lase. Asta au învăţat ei de la străinătate. Că Madonna a făcut scandal, că nu ştiu care a divorţat, că ăla s-a drogat sau c-a intrat beat pe scenă şi a spart chitara. Astea-s prostii, nu artă! Publicul românesc nu înghite excesele astea, vedetismele. Şi chiar judecă uneori în defavoarea artistului. Asta cu datul poalelor peste cap nu ţine în România. Şi eu cred că nu va ţine niciodată. 

V.M. E un bun simţ funciar în poporul acesta. Bunul simţ dă măsura valorii. Chiar dacă, pentru moment, spectatorul acceptă din amuzament, a doua zi dimineaţă regretă. Zice, domnule, dar de ce-a fost nevoie de panarama aia? Ce-or învăţa copiii noştri de la jocul de buric şi de la lălăielile şi zbieretele alea...

 STELA POPESCU: Asta spun… Cei fără talent, care n-au încredere în ei, recurg la subtrefugii dintr-astea care n-au nici o legătură cu arta, cu scena, cu spectacolul. Oamenii trebuie să plece cu o învăţătură de la un spectacol. Tu, ca artist, trebuie să-i faci să se simtă mai buni, mai frumoşi, mai deştepţi. Dacă poţi face asta, fericeşti publicul şi lumea te respectă. Dacă nu, NU!

Un rebel senzitiv

Observații profunde despre intimități creative, într-o cronică semnată de Violeta Savu în revista ATENEU: Dacã îmi va recomanda cineva o poezie atașându-i atributul „delicatã“, cu siguranțã asta ar fi, mai degrabã, o anti-reclamã fãcutã autorului ei. De aceea, în prezentarea cãrții Mai mult decât atât (Florești, Cluj, Ed. Limes, 2024), țin sã vã spun de la bun început cã nu veți gãsi în ea poezii delicate, ci unele fruste, persiflante și autopersiflante, parodice, satirice, autorul ei manifestând o luciditate tãioasã. De altfel, Val Mãnescu este un poet aparte, cu un stil inconfundabil, ceea ce remarcã și eseistul Gheorghe Iorga pe coperta a patra: „Val Mãnescu reseteazã manierele poetice de azi, cele convenabile particularitãților sale artistice, și convertește lirismul personalizat într-un lirism tranzitiv, pãstrând, uneori, avatarurile eului biografic... De la o carte la alta, poetul e mai mereu surprinzãtor, inventând teme și motive neașteptate și susținându-și imaginarul liric și convențiile estetice prin exprimãri lingvistice purtând matca și marca «Val Mãnescu»“. Dincolo de sarcasmul adesea afișat, poezia lui Val Mãnescu ascunde multã trãire, revoltã împotriva nedreptãții și chiar compasiune pentru suferința observatã în jur. O altã caracteristicã emblematicã a acestui poet este disimularea; în consecințã, trauma o camufleazã în ironie și autoironie: „val ce nume închipuit mai e și ãsta / cum sã scrii doar trei litere Amãrâte / în catalogul celor neVii cum sã nu hohoteascã clasa / când te cheamã Învãțãtorul suprem la tablã / dacã încã respiri teatral într-un mediu optim / pentru atingerea Obiectivelor prestabilite / și a parametrilor de performanțã // acum e atât de târziu încât / începe / sã fie prea Devreme“. Din loc în loc, izbucnesc mãrturisiri despre sentimente copleșitoare de teamã, disperare, angoasã („mâinele ãla de care vorbeam altã datã/ [...] cine știe dacã mai vine“; „moare de tristețe o pasãre care uitã sã cânte“; „sunt doar o patã inutilã de sânge“), transmise într-un așa crescendo încât efectul nu este monotonia tipic bacovianã, ci empatia efervescentã. Cum nu vrea sã renunțe la convențiile jocului, poetul a optat pe parcursul întregii cãrți la un sincretism între mesajul liric și forma graficã a textelor, poeziile fiind tehnoredactate cu fonturi și caractere diferite. Nu se obțin însã caligrame a la Apollinaire; ceea ce creeazã Val Mãnescu este un desen al propriului interior, cu stãri ce alterneazã, de la unele foarte agitate, pânã la liniștire, care e de fiecare datã doar aparentã. Poezia lui Val Mãnescu, chiar și atunci când are iz romantic, întrupeazã dualitãți cum ar fi: satiric/boem, efemer/statornic, memorie/uitare, intransigențã/tandrețe, apropiere/îndepãrtare, viațã/moarte etc. Val Mãnescu este un introvertit insolent, un rebel senzitiv, un sceptic idealist, un emfatic nonșalant. Nu cred cã l-ar deranja aceste simetrii oximoronice pe cel care într-unul dintre numeroasele texte-autoportrete spune: „bine ca sã fiu mai puțin emfatic înainte de urcarea la cer / șterg amprentele de pe rezerva ta de oxigen / la replica moartea vine oricum în extaz / din ultimul act al viitorului tãu / iubirea funcționeazã într-o Epocã / în care regula E sã nu-ți fie bine“. Cum nu cred cã a fost doar autoironic atunci când la Mai mult decât atât a pus subtitlul „Volum cu poeme uneori bizare“, cãci asociațiile abundente antinomice ar putea pãrea unui cititor comod... bizare. Sunt în aceastã carte și grațioase evocãri ale iubirilor din trecut, amintirile fiind generate de imagini sau de paradoxul unei trãiri ciclice. Confruntãrile dintre întâmplare și predestinare, dintre eros și thanatos, conștientizarea ireversibilitãții construiesc impresii de nostalgie însã nimic edulcorat; chiar atunci când se alunecã în oniric, survine rapid, ca un duș rece, trezirea la realitatea crudã). Exemplific prin câteva fragmente din poemul Idilã juvenilã: „Te-am invitat sã ne plimbãm în parc / Ca pe vremuri / Când erai invadatoarea nervului meu viu / zâmbeai fãrã milã uneltelor mele vechi iar eu / mã simțeam poet bolborosind / rugãciuni desenate pe scoarța copacilor / cu mâna stângã / momentul sã ies din cartea pe care-o scriam / dacã din iubirea aceea nebunã / se alegea praful și pulberea // [...] Îți țineam cãlcâiele în pumni / Pielea ta umpluse parcul de iasomie / semn cã e o mãsurã în toate / ªi-atunci ai spus / unu / pulsul circula prin arterele mele / peste viteza legalã / inventând giumbușlucuri / dar / ce frig s-a fãcut“. Cu fiecare carte Val Mãnescu se reinventeazã, aduce ceva nou din încercãrile vieții, aceastã carte fãcând pereche cu cea anterioarã – Totul e bine și nimic nu m-a durut (Bacãu, Ed. Babel, 2023) –, ambele scrise în urma unor proprii experiențe- limitã, transformate cathartic în poezie profundã. Poetul Robert Șerban puncteazã cu finețe cã Val Mãnescu reușește „o concentrare asupra dezastrului“. În fapt, Val Mãnescu este și nu este același din volumele sale anterioare. Faptul cã este recognoscibil este confirmat (și) de urmãtoarele observații ale criticului Adrian Jicu, fãcute într-o cronicã la cartea Efectul Placebo (Babel, 2013), ce caracterizeazã și prezentul volum: „Dincolo de bravadã (apanaj al inteligenței poetice), stau neliniștile unui suflet care trãiește spaima neantului. Douã sunt sursele acestei neliniști: spectrul morții și imposibilitatea de a mai iubi. Conjugarea lor e letalã și generatoare de poezie adevãratã“. În Mai mult decât atât, una dintre angoasele principale este boala incurabilã, implicit teama de moarte, dar poetul anihileazã maladivul, opunându-I strategic truculența. Astfel, poezia lui Val Mãnescu nu are nimic afectat, nimic superficial; este tãioasã, inteligentã, în același timp, pe dedesubtul ei însumeazã destule tãceri, melancolii și efuziuni lirice. 28 octombrie 2024 Revista ATENEU Violeta SAVU Un rebel senzitiv • •

LA BECI cu MARCEL IUREŞ

Sunt 16 ani de când am vorbit cu Marcel Iureş la el în beciul directorial al Teatrului ACT, de pe Victoriei. Am dat peste acest interviu pe o microcasetă cu o etichetă îngălbenită pe care scrie doar LA BECI, datată septembrie 2008. Interviul integral a apărut în revista INFOCREDIDAM, care se edita în 10 000 de exemplare în româneşte şi în cam o mie în engleză şi era expediată artiştilor, centrelor culturale, ambasadelor românești din străinătate. Pentru că accesul la această publicaţie era preferenţial, şi pentru că a venit toamna, vă las să vă încălziţi cu vorbele lui Marcel Iureş, care nu sunt deloc simple vorbe și au perfectă valabilitate și acum. (FRAGMENT) Val: Teatrul pe care l-aţi înfiinţat în pivniţa unde ne aflăm acum, Teatrul ACT… Marcel Iureș: ACTUL, ACTUL merge bine. Ne apropiem de o serbare de 10 ani, la anul, e în regulă, e bine. Vin din ce in ce mai mulţi oameni, mai mulţi tineri, mai entuziaşti, e ok. Avem prieteni buni în jurul nostru. Nu-s mulţi. Pot să-i laud, am mai pierdut pe unii, am câştigat pe alţii, e normal, aşa-i în viaţă. Dar sigur, sunt prieten la cataramă cu Shakespeare, cu Nichita Stănescu , cu Cărtărescu, cu mulţi. Unii ştiu, alţii nu ştiu. Alţii simt, alţii nu simt. Dar asta e. Val: Dar ăştia vii, de ce rămân aşa puţini la un moment dat pe listă? Marcel Iureș: Nu, n-au ei nici o vină. Nu e nimeni vinovat când se rupe o prietenie. După cum, amândoi sunt responsabili când se leagă o prietenie…Aşa e viaţa…Aşa a fost de la facerea lumii. Poate chiar mai rău, în sensul bun. Oamenii se legau pe suprafeţe şi pe adâncimi sufleteşti mult mai mari. Dar pot să spun că am prieteni buni. Toţi actorii din România îmi sunt prieteni. Doar că cum, în viteza asta blestemată, care e, de fapt, o ficţiune la nivel planetar, relaţia între oameni e azvârlită într-o manieră nevrotică, într-un stil cu totul şi cu totul bolnav, într-o vâltoare care, dac-o iei la bani mărunţi, nu e de loc periculoasă, e o iluzie. E un coşmar în minţile noastre ameţite de atâţia stimuli de suprafaţă… Val: Pune la cale cineva toate astea? Cine pune în mişcare vârtejul care ne scufundă într-o zonă apocaliptică, care ne transformă în entităţi aproape mecanice, reacţionând doar la nevoi primare : hrană, adăpost…? Marcel Iureș: Noi înşine. Vrem să dăm mâna măcar cu diavolul, dacă nu ajungem până la Dumnezeu. Părintele Cleopa, invitat la o emisiune Viaţa spirituală unde se discuta despre demonul vieţii mondene - şi moderne, fireşte, vorbea despre cât de perfid se ascunde diavolul în tentaţiile timpului pe care-l trăim, cât de omniprezent este el în tot ce dorim şi în tot ce facem. Părintele a spus: „ar trebui să vă consideraţi norocoşi că necuratul e aşa ascuns, că la mine vine din când în când în persoană…” Val: Şi noi îi mai vedem coada câteodată. Unde-şi flutură coada mai des? Prin scenă i-o mai vedeţi? E curată scena, e plină de îngeri? Marcel Iureș: Scena nu e niciodată curată. N-ar mai fi scenă! Scena e populată cu oameni, cu spirite, cu magie, cu fantome… Să nu mă întrebaţi ce fel, că nu vă spun. Vorba aia, nemţească : în fiecare casă există o pivniţă cu un mort în ea. Aşa şi cu teatrul. În fiecare teatru există un teanc, un mănunchi de fantome…. Val: Aţi pomenit de nemţi. Ce-aveţi cu nemţii? Marcel Iureș: Multe lucruri. Cu cultura germană, nu cu nemţii. Nemţii sunt şi ei oameni ca toţi ceilalţi, au fantomele lor. Doar că fantomele lor au umor şi o clasă intelectuală grozavă. Iar ei sunt oameni cu multe carate, provin din nişte culturi din care n-am apucat să înţelegem nici un sfert din ceea ce conţin. Joc acum un text austriac, cel mai longeviv spectacol pe un text scris de un austriac. Avem deja şase stagiuni cu săli pline. Asta spune multe. Pot să vorbesc mult despre nemţi şi despre austrieci. Dar la fel de mult pot să vorbesc şi despre români. Despre tineretul român care a trecut de proba învăţatului libertăţii - o probă foarte grea! - şi a început să fie selectiv în această formă de libertate care e destul de mizeră în România. Mizeră în fondul ei, pentru că fondul ei este confuz. Confundăm libertatea cu nesupunerea, cu lipsa de disciplină, cu haosul. Val: Ce înseamnă libertatea, de fapt? Marcel Iureș: Libertatea e totul. Ea îl precede până şi pe Dumnezeu, e o condiţie a existenţei lui Dumnezeu, forma supremă a creaţiei. Nu fac judecăţi definitive. Am citat dintr-un filozof rus. Val: Să revenim la tineretul de azi. Ce înseamnă tineretul de azi? E o vârstă, e o generaţie, e o stare de spirit? Marcel Iureș: Într-un înţeles ordinar, înseamnă toţi cei care s-au născut după noi. În termeni demografici înseamnă generaţii. Val: Cât de profundă este generaţia tânără? Marcel Iureș: Mi-e greu să spun. Suntem abia la început, ca societate. Suntem la 1848 , dacă e să fim cinstiţi. Săritul din piatră în piatră în istorie, presupune riscuri pe care nu le poţi înfrunta decât întorcându-te la rădăcini. Mai întâi ar trebui să înţelegem ce înseamnă să-ţi pui canalizare, să captezi un izvor. Să ştii să te urci într-un autobuz, să ai apă curentă, să ai spitale, să nu arunci chiştocul oriunde. Ce presupune să faci un copil, să-l creşti, să ai grijă de el, să-i laşi moştenire ce ai mai bun…Ce înseamnă limba română, ce tribut uriaş a fost plătit pentru ea…Toate astea ar trebui să le ştim, ca să putem sta cu capul sus lângă vecinii noştri de Europă… Val: Are nevoie poporul acesta de bici, de zăbală? Marcel Iureș: Nu. S-au purtat cu el aşa cum te porţi cu o slugă, cu nişte servitori, cu nişte copii arieraţi. Au fost secole de dispreţ, de înşelătorie, de umilinţă care s-au impregnat în noi. S-a înfăptuit un program de distrugere a liderilor autohtoni. Un proces perfid de decapitare, care a început cu prigoana răzeşilor, a celor care erau gospodari, responsabili. Au făcut-o turcii, au făcut-o ruşii. S-a întâmplat de repetate ori, ultima dată în 45. E normal să nu găseşti acum lideri, continuitate, speranţă, sacrificiu, martiriu… Dar asta e, a fost soarta noastră… Val: Ar fi vreo ieşire? Marcel Iureș: Am intrat cu marasm cu tot în Europa. Orice sistem organic e deschis în natură. Se bazează pe circulaţia hidrocarburilor. Dar uite că s-a descoperit că în această lume există sisteme perfect închise care nu se bizuie pe hidrocarburi. Comunităţi vii care respiră sulf, beau sulf, mănâncă sulf şi se înmulţesc în sulf. Departe de mine gândul că poporul român ar fi un astfel de sistem închis. Dar situaţia noastră actuală mă împinge la o asemenea asociere de idei. Să te obişnuieşti să trăieşti într-o pungă plină cu gaz mortal, într-o asemenea duhoare, într-o toxicitate ca asta, să înghiţi atâta otravă şi să supravieţuieşti, să mai mişti încă, e o uriaşă performanţă! Prin geam se vede că suntem masochişti, dar eu am întâlnit aici, în punga asta, oameni foarte fericiţi. Care respiră bine mersi într-o indiferenţă otrăvitoare. În fericire sulfurică. Val: Vine din sindromul Stockholm, când victima pactizează cu călăul, ba chiar se simpatizează reciproc? Marcel Iureș: Trăim multe sindroame sulfurice: sindromul Năstase, sindromul Sacci & Sacci, sindromul Văcăroiu-Săniuţă, Becali-MapN, ne hrănim din sindroamele astea. Suntem într-o zonă unde tot Occidentul se împiedică. Orice om cu mintea clară, â normală, se poticneşte când vede cum trăim din sindroame. Orice analiză din exterior, de dincolo de geam, durează. Val: Cum e văzut Marcel Iureş acolo, dincolo? Ca un element aparte de substanţa românească? N-am dat de nici o referinţă negativă în cele câteva sute de articole despre dumneavoastră care plutesc prin Internet. Marcel Iureș: Asta e îngrijorător! Îmi creează nişte obligaţii şi o mulţime de datorii. A fi român şi a nu semăna cu toţi românii, e o aberaţie! Zi-mi ceva în româneşte – m-a rugat Ron Howard -, şi i-am spus câteva replici din „Capra sau Cine e Sylvia?”, de Edward Albee. Parcă i-aş fi băgat în sân un cub de gheaţă. L-a surprins foarte tare cum sună. Extraordinar – a zis – dar nu seamănă cu nimic din ce-am auzit până acum! Atât de diferit de orice! Limba română e o limbă superbă, poate cea mai bună limbă de teatru. Trebuie să ai grijă de o limbă aşa de minunată. Numai că ea e cam părăsită, zace undeva într-o baltă de sânge, limba română. Trec cu maşinile peste ea, trec cu Internetul, cu afacerile, cu detergenţii, cu telefonia, cu manelele, cu cimentul, şi ea, biata de ea, stă acolo şi rabdă. Val: Vorbim de pervertirea limbii noastre şi nu vorbim de spectacolele de teatru care uneori o murdăresc, o măcelăresc, o violează… Marcel Iureș: Nu, teatrul nu măcelăreşte limba română, dar poate să nu se ridice la strălucirea ei. Nerostind-o cum trebuie. Val: Nu aveţi cum să păziţi de unul singur spiritele din pivniţa asta unde se face ACTUL. Cine vă e aproape? Marcel Iureș: O, sunt mulţi. Să spun de Peter Simon, preşedinte la un consorţiu de firme germano elveţiano italiene, de Liviu Negoiţă, primarul sectorului 3, de ARCUB, mai nou. Ne-a ajutat Antoniu Petrescu de la Eriksson, apoi a fost şi Vodafone şi mulţi alţii…Sunt neaşteptat de mulţi, pentru o ţară în care ideea de implicare în cultură, de responsabilitate pentru viitorul spiritual al stă pe ultimul plan…În jocul social din ţara noastră, actul de sprijinire a culturii, a educaţiei, e la mare depărtare de ceea ce ar trebui să fie... Val: Cine se opune? Marcel Iureș: Confuzia e pe măsura legislaţiei care e ambiguă, discutabilă... E o zonă tălăzuitoare, ca o piftie, nu vreau să vorbim despre asta. Statul e patronul acestei ţări. Nu interesează pe nimeni care e soarta artistului, a oamenilor de scenă. Consecinţa este lipsa oricărei pieţe de artă, e o mlaştină din care toată lumea vrea să scoată peştele cel mare cu un simplu bold. Actorul face parte dintr-o breaslă fără statut social bine definit. Şi aici nu e vorba de salarii, ci de atenţia care se dă oamenilor de teatru de către stat. Funcţionăm pe un sistem de salarizare din 1956!!! Nici UNITER-ul, care ar trebui să fie purtătorul de cuvânt al artiştilor, nu apără pe nimeni, nu impulsionează pe nimeni, dă doar nişte premii, odată pe an, din banii statului…De 17 ani ţine un stindard îngheţat. Nu sunt prea încrezator în destinul și în statutul artistului român, al culturii romane în general, al limbii române, al puținilor romani care nu "cadrează" în bezmeticul decor actual național al României ca națiune (ne)civilizată. E un teritoriu ce pare preluat de generația tânără care confundă libertatea cu dezordinea, într-un spirit haotic care se hrănește mai mult cu necesități prozaice, cu internet, cu distracție, mai nou cu droguri, etc. Val: Depresivă concluzie, dar realistă. Sper totuși să apucăm să vedem o turnură evolutivă", într-o ţară în plin avânt politico-manelar, în care burtoşi analfabeţi cu cruci de aur de-un kil la gât stau băț în fruntea bucatelor și îşi fac singuri dreptate...

Cum să eviți glamourul printr-o simplă întoarcere

 

 

Ea avea o aripă crescută dintr-un scenariu cu fluturi de-o zi.

Eu aveam o aripă legată de marginea caraghioasă a vieții. Eram, cum s-

ar zice, un expat într-o țară unde iubirea nu mai contează. Cu toate astea,

amândoi am zămislit o pasăre de circ, dresată să treacă prin foc de

cuvinte, dincolo de spațiul îngeresc și să rămână cu putere de zbor.

(Locul meu de odihnă va fi un copac gol, un trunchi fără măduvă dintr-

un brad ieftin cu neprețuită mireasmă de rășină de brad pe care unii îl

numesc chihlimbar.) Distanța de zbor e mai lungă la întoarcerea din exil  

sub pleoapa mea, stă pitit un copil care-mi seamănă, rafinat din sângele

meu secret, mimează felul lui dumnezeu de a-și cere iertare. Copilul

acesta pictează margini bizare de lume. Pare a fi o clonă de modigliani.

 

Profit de absența femeii cu aripă, spun asta pentru cei care n-au auzit

de mine, nu pentru cititorii de poezie care știu prea bine ce face

singurătatea din omul cu aripi legate orgasmic de marginea

caraghioasă a vieții în care un copil pictează transferul de energie spre

ființa care zbura cu o singură aripă crescută dintr-un scenariu cu fluturi

de-o zi.

 

Ar fi mișto

să mă gândesc că sunt bine aici, în această vibrație,

departe de flacără.

UN ADIO FERICIT

 

acum în prelungiri

aliniați la start pe cale de dispariție

nu ne rămâne decât să visăm

pur și simplu

la

resursa de competență

 

înainte de liniște

linia de sosire

este

o

altă linie de plecare