Îngheţată cu lămîie de la Paolo Conte

Acră. Rece. Te răcoreşte de viaţa asta atît de fierbinte.

DE CE A PORNIT REVOLUŢIA DIN TIMIŞOARA

S-a tot vorbit.
Inteligenţi de pe tot mapamondul şi-au dat cu părerea.
Iaca m-am trezit şi eu.
Ce m-a apucat? Să explic. Josef Kappl, basistul legendarei Phoenix, mi-a trimis, de-acolo, de unde e, din Germania, povestea vieţii lui de artist pentru un portret în InfoCREDIDAM. Am citit viaţa lui şi, în cele cîteva minute, mi-am retrăit viaţa mea. Excesivă, candidă, dură, romantică, sensibilă, violentă, CANTOFABULA mea.
Mulţumesc, Joshka!

Începuturi:
După ce luasem examenul de admitere la liceu, părinţii vroiau să-mi răsplătească reuşita cu un acordeon nou mai mare şi mai bun decât cel vechi. Însă exact în acelaşi timp auzisem la Radio Europa Liberă, pe care o ascultam cu toţii, (pe şest bine-nţeles), ceva care m-a fascinat în aşa hal încât am renunţat la acordeon preferînd o chitară. Este vorba de formaţia The Beatles cu piesa “I wanna hold your hand”. Această piesă constituie prima mare cotitură din cariera mea muzicală. Din acel moment mi-a fost clar ce am de făcut. Chitara Turist, cu amplificator de un Watt care se putea agăţa pe umăr, am transformat-o imediat în chitară bas, cu posibilităţile modeste de-atunci, bine-nţeles.

Începuturi la PHOENIX
În 1969, după plecarea lui Mony Bordeianu în SUA, s-au făcut câteva încercări de a ţine trupa Phoenix în viaţă, care s-au dovedit zadarnice. În toamna anului 1970 Phoenixul se reducea la persoana lui Nicolae Covaci. În drumul meu zilnic de la căminul studenţesc, unde locuiam, spre Facultatea de Muzică, îl întâlneam deseori pe acesta care venea în sens opus de acasă spre Universitate, unde studia Artele Plastice. Într-o bună zi, după ce aflasem de criza Phoenixului, mi-am luat inima în dinţi şi i-am zis: “ Măi Nicule, ia-mă în trupa ta, sunt un basist foarte bun şi n-o să-ţi pară rău!”. Mi-a spus concret: “Vezi-ţi măi de treabă!”Am acceptat cu greu înfrîngerea dar nu mi-am pierdut speranţa.

S-au reîntîlnit într-o vară, la mare.
În acea noapte s-au pus bazele unei muzici cu totul noi şi a celei mai semnificative şi marcante formaţii rock din România. Au urmat luni şi luni de muncă încordată, încoronată de cele trei discuri legendare: “Cei ce ne-au dat nume”, “Mugur de fluier” şi “Cantafabule”.
...Succesul imens de care ne bucuram ne atribuia puteri deosebite. Ajunsesem să devenim stat în stat. Acest lucru nu era de loc pe placul autorităţilor din acea vreme, care începuseră curând ofensiva împotriva noastră. A urmat o serie întreagă de represalii, ameninţări şi şicanări, culminând cu interdicţia masmedială absolută. Eram pur şi simplu interzişi. Nu mai aveam voie să apărem oficial nici în concerte, nici la televiziune, muzica noastră a fost exclusă de pe listele emisiunilor radio, etc.

La data de 30 mai 1977, după ultimul concert care a avut loc la Tulcea, am dispărut din ţară. Am ajuns în Germania constatând cu stupoare că genul de muzică pe care-l făceam noi, aparţinea în vest trecutului. Industria şi publicul arătau interese mai mult pentru curentele noi muzicale ca “Glamour rock”, “New Wawe”, “Punk” şi mai ales “Disco”, apărute în acea perioadă. Giganţii rockului erau pe plecate.
Am cântat pe scene mari în trupa LAKE, alături de artişti mari printre care pot să amintesc pe Frank Zappa, Pete Townsend, The Kinks, Franky goes to Hollywood, REM, David Bowie, Brian Adams, The Police, Tina Turner şi Joe Cocker.

Toţi acei artişti mari de care am amintit şi i-am întâlnit mi-au confirmat că simplitatea, modestia, umorul şi bunul simţ sunt la fel de importante pentru reuşita unei cariere artistice ca şi pasiunea, talentul, pregătirea, munca consecventă şi neobosită, ţinuta artistică şi atitudinea faţă de colegi, public şi fani, cinstea. Toate acestea într-un cuvînt: om.

OM, oameni buni. OM, vă spune ceva acest cuvînt?

Ştiu eu pentru cine

Asta pentru că sunt în stare de glod. Am pus, totuşi, versurile.


Pink Floyd - Wish you were here
Asculta mai multe audio Muzica

Wish you were here
me oh my countryman
wish you where here

Wish you were here
don't you know the stove is
getting colder
and i miss you like hell
and i'm feeling blue

I've got feelings for you babe
do you still feel the same
from the first time i laid my
eyes on you
i felt joy of living
i saw heaven in your eyes in
your eyes

I miss your laugh i miss
your smile
i miss everything about you
every second's like a minute
every minute's like a day
when you're far away

Wish you were here
the stove is getting colder baby
wish you were here
a battlefield of love and fear

Şi să nu dea dracu să spună cineva ceva!

Nu mai pot NIMIC spune

De aşa un cîntec mi-e teamă. Că se termină.

Lara Fabian & G. D'Alessio - Un cuore malato
Asculta mai multe audio Muzica

GALA ÎNVĂŢĂMÎNTULUI BĂCĂUAN

Pentru ca măcar cu bani să-i apropie pe şcoleri de carte, primarul de Bacău a scos mai bine de două miliarde din buzunarul nostru şi le-a băgat în buzunarele elevilor merituoşi. Bună treabă, dacă cei peste 200 de copilaşi olimpici (finalişti de-a opta cu nota 10 şi alţii, învingători la competiţiile artistice şi sportive naţionale) vor folosi mangoţii ca să-şi cumpere cărţi şi nu ţigări, alcool sau droguri.
Mă uitam în sala Ateneu care gemea de cîtă deşteptăciune băcăuană se adunase şi mi-a fost al naibii de greu să rostesc textul de prezentare al Galei la care trudisem două zile şi două nopţi.
Cu nici un chip, nu voiam să fiu patetic, nici scolastic, nici bunic. Voiam să fiu sincer şi, deci, credibil. Pe cei premiaţi, i-am numit "pepite de spirit care strălucesc ca fragii în sihăstrii". Or fi înţeles metafora? Or fi înţeles cît mă întristează prostia generalizată în care pepitele de spirit sunt atît de rare? Sper că da, de vreme ce n-au fluierat.
Recunosc că n-am reuşit în, cele două ore cît m-am aflat în faţa intelighenţiei băcăuane, să nu cad uneori într-un patetism liric incontrolabil. Că iar m-am entuziasmat ca pe vremuri, prin 85, cînd speram că elevii de-atunci vor fi GENERAŢIA DE AUR care va prelua cu inteligenţă, bună-credinţă şi competenţă cîrma României şi o va conduce cu îndemînare prin meandrele mileniului 3, în care iacă, ne găsim deja de zece ani. Cînd colo, elevii de-atunci, vîrfurile, hălăduiesc prin Canada, pe la IBM, prin Anglia şi prin America, pe la institute de cercetări, pe la firme care le dau ce n-ar fi putut avea în România nici în zece vieţi. Aşa a ajuns creierul românesc: o marfă uşor de cumpărat.
Aseară le-am urat ălor din sală să nu fie şi ei o altă generaţie de sacrificiu ca atîtea altele ale înaintaşilor. Şi, pe onoarea mea, aveam un nod în gît. Erau şi mulţi profesori (premiaţi) acolo, dar pentru ei urarea mea venea prea tîrziu.
Îmi doresc ca deştepţii Bacăului 2010 să rămînă deştepţii României şi peste douăzeci de ani.
Şi, măcar atunci, să-i scoată pe proşti din căcat. Obligîndu-i să muncească. Să uite de şmechereală şi de chiul şi de manele.
Să gîndească. Nu doare.

Versul "pepite de spirit care strălucesc ca fragii în sihăstrii" aparţine poetului Ovidiu Genaru.
Fotografia aparţine lui Eugen Grigore căruia îi mulţumesc.

De ce n-are ţara bani

Monica Iordache Apostol scrie azi în Jurnalul Naţional despre aberaţiile legislaţiei româneşti, explicînd, printre rînduri, de ce dracu ţara asta n-are bani. Sunt sute, poate mii de exemple aidoma celui de mai jos (pe care-l dau deoarece e vorba direct despre Bacău).
La Bacău, Ioan Melinte, tot libe­ral şi fost director al Agenţiei de Plăţi în Agricultură (APIA), demis tot în baza Ordonanţei 37, a cerut statului cel puţin 500 de milioane de lei vechi şi repunerea în funcţie. Hotărârea judecătorească i-a fost favorabilă, iar Melinte este director de drept, deşi în acest moment Ministe­rul Agriculturii îi plăteşte salariu de di­rec­tor lui Nicolae Huiban (PD-L). După demiterea liberalului Melinte, în aprilie 2009, timp de câteva luni, pe postul de director a stat şi un pesedist, care a fost expulzat de la conducerea APIA Ba­cău în momentul ieşirii PSD de la guver­na­re.
Din cîte ştiu, domnul în cauză chiar era competent. Poate că şi pesedistul dinaintea lui era competent. Numai că stăpînii au întotdeauna nevoie de slugi credincioase. Şi competenţa nu mai contează.
O fi bine? O fi rău?
Dar cui îi pasă?

HAI LA SPECTACOL

Panou de afişaj pe Lipscani, în Bucureşti, România 2010.

Conquiztador

În clipa asta sunt în joc peste trei mii de români care cred că-s deştepţi (Conquiztador e un joc de cultură generală care apreciază obiectiv nu doar cantitatea de informaţii pe care o ai în creier, ci şi capacităţile de concentrare, de asociere, de rapiditate în decizie ale jucătorului. E foarte mişto, pardon. )
Eu intru cam de trei ori pe săptămînă şi am sub 200 de jocuri.
Dar, pentru că am dobîndit o cruce, mă războiesc cu tipi şi tipe care au la activ sute, mii de partide. Unii care mă bat au sub 20 de ani.
Merită să intraţi pe http://www.conquiztador.ro, deşi despre altceva este vorba.
Sunt, carevasăzică, mii de români gata să se confrunte virtual în deşteptăciune.
Unde-s ăştia în viaţa reală, frate?

Maimuţa fără istorie

Să-ţi cadă-n cap fericirea şi să te sufoce iubirea. Să te-aştepte la colţ bogăţia şi să te inunde un fluviu de bani. Să-ţi plouă în casă cu bunătăţi şi să te trezeşti cu picioarele-n şampanie. Casa să -ţi fie bombardată cu euroi şi să gîrîi de satisfacţii profesionale. În fiecare zi din noul an, să te cheme şeful la el de două ori pe zi ca să te premieze. Să n-ai loc în portbagaj pentru toate bonusurile pe care ţi le oferă supermarketul, iar bucuria să te plesnească o dată la jumătate de oră. Să te înzăpezească norocul. Să te ocolească nenorocirea pe la ecuator iar necazurile să.

Dimitrie puse pixul pe mileul de servantă şi privi lung la balerina de porţelan care-i zîmbea cu o gura deformată, pe vremuri, de zburdalnicul Bartolomeu, cu carioca neagră. În fond, de ce-ar fi scris felicitările alea? Oricum, sărbătorile au trecut. Iar pe el nu l-a felicitat nimeni. Normal. Cine să se gîndească la o maimuţă fără istorie?

Că asta sunt, spuse Dimitrie, sotto voce: o maimuţă fără istorie. Un macac mestecînd apatic banane pe o cracă de baobab. Un macac la care nici o macacă nu se uită. Nici alţi macaci. Ce-am făcut eu în viaţa asta? Un liceu, o facultate, un apartament. Ca tot prostu. Cu frigider şi aragaz. Las că apartamentul l-am cumpărat în rate cu banii de-o pîine, trăiască socialismul. Şi-n rest? Ce-am făcut? Cu ce m-am ales? Cu otrava de doamnă Catrina, cu odrasla puturoasă Bartolomeu, şi c-un serviciu de doi lei. Mă uit la domnişoara Clara. Are 25 de ani. Brava ei. Da ce spun eu? BRAVA EI! Maşină la scară, blănuri, vuitoane de nu se poate, aur pe ea cît la banca naţională. Din ce frate, din ce? Şi eu mai am zece ani pînă la pensie şi-s pe zero. Unşpe milioane la întreţinere, datorii la bancă, telefonul nu l-am plătit de trei luni.

Da.

Dimitrie luă din scrumieră chiştocul şi-l aprinse. Şi unghia de maimuţă fără istorie.

Căci chibritul n-are flacără violetă nici să-l fuţi.

FUMATUL PASIV

Am primit asta pe email cu explicaţia: " Dacă se mai scumpesc ţigările".
Nu m-am putut abţine să nu-mi aprind o ţigară!

IZOETERISMUL LUI DIMITRIE

După toată nebunia sărbătorilor de iarnă, cu bucuriile, depresiile, beţiile şi, normal, mahmurelile specifice, Dimitrie începe să-şi revină la starea lui cunoscută.

Se trezeşte, îl pupă pe Cuchi în bot, îşi bea cafeaua, se spală, mănîncă două ochiuri, apoi pleacă la treburile lui. La început, pînă pe la 11, nu prea are chef de nimic. Pe la prînz însă, e plin de vigoare, aşa cum stă bine unui român care a votat cu Băsescu.

- Dom Calapod, să trăiţi!

- Vă salut cu plăcere, stimate domnule Dimitrie! Da-ntreţinerea, cînd o plătiţi? Că aveţi ceva milioane la răboj.

- Ei, domnu administrator, da matale n-ai auzit de izoeterism? Că eu cred în chestia asta, dacă şi dom preşedinte crede.

- Poate ezoterism, nea Dimitrie. Forţe oculte, parapsihologie, vrăjitorii, manipulare.

- Nu, şefu. I-zo-e-te-rism! Aşa se zice. Şi don doctor Oprescu zice-aşa, l-am auzit le televizor. I-zo-e-te-rism! Adică nu-l poţi contrazice pe un doctor, ditamai primar de Bucureşti.

- Hai, domnu, c-o fi fost şi el sub flacăra violetă. Îţi spun eu, că m-am uitat pe gugle, e e-zo-te-rism!

- Cum o fi. Da io-l cred pe Oprescu. Că-i doctor. Şi zic aşa: izoeterismul ăsta chiar există. Eu personal, de exemplu, cînd se exercită izoeterismul asupra mea, mă tulbură, am greaţă la stomac şi nu mai pot lucra să fac lucruri. Da cel mai rău e că nu mai îs în stare să pun punct şi s-o iau de la capăt, ca Honorius. Şi, cu toate astea, parc-aş fi cîştigător, deşi sunt terminat. Ca cum mi-ar suge energia.

- Băi nea Dimitrie, păi aşa-i cînd bagi trei-patru sute de votcă-n fizic.

- Ba nu, domnule. Că domnul Oprescu nu bea. Şi el ar putea, că e independent.

Pe alee se iveşte domnişoara Clara. Are cizmuliţe mov şi geantă la fel. A, şi un fular lung mov îi atărnă la gît. Îşi leagănă şoldurile, atentă să nu alunece. Că-i iarnă şi pe alee e gheţuş rău de tot.

- Sărut mîna, domnişoară – zice Calapod, în calitatea lui de şef de scară.

- Bonjur, domnu şef – răspunde violet domnişoara.

- Omagiile mele, domnişoara Clara! – spune şoptit şi Dimitrie, imaginîndu-şi cum îi scoate mănuşa şi-i sărută finele carpiene.

- Domnule Dimitrie, sunt onorată! Dar ce pălărie mov aveţi!

- Flacăra violetă, domnişoară! Izoterismul! Asta ne va salva.

În timp ce domnul Calapod nu pricepea nimic, Dimitrie petrecea cu privirea gleznele domnişoarei Clara escaladînd energic, pardon, scările. Şi, pentru prima oară în cei treizeci de ani decînd locuia în bloc, Dimitrie observă că toată casa scării e vopsită în violet. Şi că-n tot acest timp, flacăra violetă n-a avut nici un efect izoeteric.

GHEORGHE DINICĂ, ACUM UN AN

Vă ofer un cîteva secunde din viaţa celui care a fost Gheorghe Dinică.
La el acasă, acum un an.
Îmi povestea ceva.
Despre marele Calboreanu.
Despre Ştefan cel Mare.
Despre viaţă.

DEAN MARTIN

Bărbatul care moare avînd în cont mai mult de o mie de dolari, e un cretin!

Bine, de euro, să zicem că leul e prea mic. Să încercăm!
Iar la femei, nu se pune. Au ele grijă să moară bogate. În tot cazul, ne moştenesc.

MICHAEL JACKSON - AL TREILEA MILENIU

MTV difuzează chiar acum un memory M.J. Eu ronţăi un baton cu susan, în timp ce Michael îi arată unui voleibalist de două ori mai înalt ca el cum să fie "o parte din el".

L-am văzut live pe Michael Jackson printr-un miracol dumnezeiesc, datorat prietenei şi colegei mele de la Quotidienne de la Cote, ziarista Martine Rochat, pe stadionul din Lausanne, în 1992, cu trei zile înainte de voi, românii care-l aşteptaţi în Bucale. Lausanne este cel mai frumos oraş pe care l-am văzut. Unii spun că Lisabona ar fi şi mai şi, dar încă n-am ajuns acolo, ca să confirm.

Michael a coborît din cer, s-a plantat pe scenă şi a demarat zvîrcolirile. Mi-e-mi plac cuvintele care sună tare. ZVÎRCOLIRE. ZDRUNCINARE. ZBATERE.

Eram pe Pontoise, la cam 50 de metri de cel mai uluitor artist. Cînta şi dansa ca un sfîrşit de lume. De ce-mi curgeau lacrimi, nu pot să vă spun. În faţa mea, leşinau fanele. Cădeau ca spicele secerate şi erau duse cu tărgile de băieţi vînjoşi la ambulanţe. Reveneau clătinîndu-se şi cu lacrimi pe obraji, pe folia de plastic ce acoperea gazonul stadionului, dar nu mai aveau curaj să se strecoare în primele rînduri. Acolo, cred, chiar se putea muri de emoţie. Linia-ntîi e cel mai periculos loc, chiar şi în război, d-apoi la un concert cu Michael Jackson. Unde nu ştii, de fapt, ce te face să te cutremuri: capodopera coregrafiei, luminile, ritmul care te plezneşte cu noutatea tactului, linia melodică inefabilă, de la tandru la terifiant, luminile apocaliptice, sau cele 70 000 de de entităţi care vibrează la semnul Magistrului.

N-am crezut nici o clipă în acuzaţia de pedofilie. Priviţi de aproape faţa genialului negru şi n-o să descoperiţi nici măcar o umbră de perversiune. Ceea ce face e adevărat. Un om care trăieşte din cîntec şi dans nu poate minţi. MJ n-a fost o făcătură de presă. El este o Creaţie.

Fumez şi mă uit la fumul ţigării. Aduce cu Michael Jackson.

Restul e prostie.

DE SĂRBĂTORI, DIMITRIE SUPĂRAT PE VIAŢĂ

Modul de a protesta faţă de vechile metehne care trag neamul românesc pe ultimele locuri în Europa ( mentalităţi moştenite din regimurile trecute, începînd de la Burebista şi pînă la Iliescu, fincă la Băsescu deja e repetiţie) se manifestă la Dimitrie în mai multe moduri. Trebuie spus că nivelul de revoltă al lui Dimtrie e cu atît mai mare cu cît are contacte (vizuale) mai dese cu doamna Catrina şi, dimpotrivă, mai rare sau chiar deloc cu domnişoara Clara.

Cînd îl cuprinde revolta, Dimitrie îşi aprinde ţigara oriunde, indiferent că scrie mare FUMATUL INTERZIS. Sau nu-şi pune centura de siguranţă cînd foloseşte taxiul. Ori traversează pe unde-i vine bine şi nu se sinchiseşte de înjurăturile şoferilor şi nici chiar de amendă. Apoi, iarna, nu iese la dat zăpada din faţa blocului nici să-l pici cu ceară, chiar dacă domnul Calapod îi promite o ţuică fiartă după.

Cam de prin 90, de cînd e voie, îi înjură pe toţi politicienii, de la dreapta la stînga, tot aşa, ca să se ştie că el e mereu în opoziţie. Anul ăsta, urmare a depresiei care l-a cuprins după alegeri, Dimitrie l-a luat la pizduit inclusiv pe domnul Boc, cel desemnat de preşedinte să ne scoată din căcat. Deşi, pentru domnul Boc, ca pentru toţi ăia care provin din Vest, Dimitrie are oareşce consideraţie.

Acuma, la toate necazurile lui Dimitrie s-a mai adăugat şi depresia specifică sărbătorilor de iarnă. Catastrofa psihică a lui Dimitrie începe cu bradul de Crăciun. Mai exact cu cearta declanşată de doamna Catrina. Că de ce pui steluţa acolo, că globul roşu trebuie pus pe creanga a doua, că nu mînca bomboanele, că beteala nu stă bine, că de ce nu merge instalaţia electrică, că nu mai bea, nenorocitule. La asta se adaugă obligaţiile anuale care tot lui Dimitrie îi revin. Să scrii felicitări, să petreci cu rudele, cu prietenii, să te pupi cu care mai de care şi să-i minţi că ce bine arată, să bagi în tine haleală şi şpriţuri, să te doară capul a doua zi şi să umbli mahmur.

Ce obiceiuri, domle!

În fine, Crăciunul a trecut cum a trecut, că după ce-a golit sticla de ţuică nu-şi mai aminteşte mare lucru, iar de sfîntul Ştefan s-a ascuns în balcon şi a plîns amintindu-şi de iubirea lui din clasa a opta pe care o chema Ştefana Şefănescu. De Anul Nou s-a cutremurat meditînd la cît de căcat este existenţa lui în comparaţie cu pofta de viaţă a ursarilor din Comăneşti, aşa că iar i s-au umezit ochii. De Sfîntul Vasile i-a fost rău de la cîţi cîrnaţi şi caltaboşi a băgat în el, aşa că dă-i din nou sticloanţe şi depresie. În fine, pe 6 e Sfîntul Ion. Ca bun creştin, na, eşti obligat să-l sărbătoreşti şi pe Ion, că doar e simbolul săracilor de români, şi iar o să bea şi iar o să-l doară capul şi iar o să vrea să moară dracului.

Dar la ce vin bun are Dimitrie de la Focşani, poa să mai vină 100 de sărbători, că face el faţă cumva.

Chiar dacă, după fiecare sărbătoare, nu mai vrea altceva decît să moară.

MEDITAŢIE

Cînd beţia intră în popor,
Nu sunt speranţe mari în viitor.
La pierzanie merege poporul
Cînd toţi beau cu ulciorul.

Şi se nasc copii nenorociţi,
Delili mintali şi de alte boli loviţi.
S-au înmulţit şcolile ajutătoare
Care nu prea existau adineoare.

Burebista pe daci i-a sfătuit
Viile de le-a-njumătăţit
Şi din dacii beţivi a redresat
Oameni buni cu romanii de luptat.

Ştiţi cîţi kilolitri de băutură
Se consumă într-un an, într-o lună?
Dar într-un lung cincinal?
S-ar forma un nou lac Baikal!

(Poezie cu autor anonim, primită spre jurizare la concursul de creaţie literară "Cîntarea României" - 1974)