BANC 31

-Nevastaaa! Nevastaaa! Fa-ti bagajele! Am castigat un milion de dolari!
-Pentru ce sa-mi fac bagajele? Plecăm la munte sau la mare?
-Nu ma intereseaza! Numai sa dispari cat mai repede!

CADOU DE ANUL NOU

Am dat printre hîrtiile pe care voiam să le arunc, peste o cronică la ultima mea carte, publicată în revista VITRALIU. E, de fapt, transcrierea discursului pe care Florin Iaru l-a susţinut în noiembrie 93 la Tîrgul de carte GAUDEAMUS unde s-a lansat volumul.
Pentru că vine Anul Nou, îmi fac cadou acest text, republicînd-ul.

Candoarea disperării
E momentul astral al botezului unei cărţi noi, de aceea trebuie să existe şi o introducere pe care o face o ursitoare care prevede menirea acestui nou născut pe lume. Închipuiţi-vă un om pierdut prin codrii Bacăului, solitar şi în acelaşi timp comunicativ, ambiţios şi totodată disperat, un om care refuză cu îndărătnicie să celebreze dezîndrăgostirea. Pentru el, sfîrşitul lumii este dezîndrăgostirea, clipa în care omul îşi pierde capacitatea de a iubi şi de a fi iubit. Nefericirea acestei fiinţe umane care poate fi orice ca aşezare pe scara socială - inginer, doctor, miner, prim ministru, - este că e şi poet şi că frămîntările lui pot fi vizualizate, pot fi comunicate, pot fi puse în pagină.
Val Mănescu este un autor mai puţin cunoscut din provincia România. Din acea îngrozitoare provincie căreia nu-i vedem de multe ori livezile roditoare din pricina ceţei şi a depărtării. Eu am foarte mulţi prieteni ţn această imensă provincie. În fapt, Bucureştiul e un sat mai mare, un sat fără cîini, de un provincialism profund, practic, o pustietate aglomerată.
Val Mănescu a preferat să rămînă pierdut solitar prin codrii Bacăului şi să scrie într-un fel care nu seamănă cu ceva cunoscut despre dragoste cu dragoste, într-un cod care mi se pare paradoxal, şi anume, cu energie.
În general, cu cît înaintează în vîrstă, un poet devine melancolic şi regretul apare ca prim argument al poeziei. Amintirile, viziunile memorate, tot ce e pierdut în zarea tinereţii are întîietate în faţa poeziei. Un poet care înaintează în vîrstă – pentru că poezia nu are voie să înainteze în vîrstă , ea este o stare care caracterizează tinereţea – calcă peste emoţiile şi umbra poeziei şi încetează să mai fie poet.
Ei bine, Val Mănescu se comportă ca un veritabil puştan, ca un om în forţa celor douăzeci de ani care.îşi imaginează o iubire matură. Pentru el, principalul motor, principala logică, principalul motiv de a fi şi de a recita este acela de a fi îndrăgostit, de a spune lucrurilor pe nume. De exemplu, că în clipa în care se uită în oglindă îşi vede tatăl, dar că se poate şi ruşina că încă mai poate iubi.
El este alcătuit “din molecule de poet sub acoperire” pe care oamenii acelui oraş în care trăieşte nu le pot sesiza. El ne anunţă cu bucurie că mai există cineva la marginea unei lumi care poate împărţi cu altcineva o maşinuţă cu dragoste. În maşinuţa aceea, în care autorul este şoferul lui personal, vieţuieşte şi o dragoste care aşteaptă cuvintele să iasă afară. Dacă n-aş şti că poetul este acum un bărbat matur pe care îl cunosc din tinereţe, de mai bine de douăzeci de ani, aş afirma că autorul “zilei dinaintea sfîrşitului lumii” e un adolescent teribil care nu vrea decît să dea cu tifla părerilor de rău şi prejudecăţilor.
Poezia lui are o expresie de libertate, el însuşi fiind foarte slobod la gură în sensul bun al cuvîntului. Discursul lui se construieşte permanent pe o fundaţie vie, de carne, are corporalitate. Ai senzaţia permanentă că ai intrat într-o poveste de dragoste care începe şi se termină neaşteptat, care nu are niciodată un final obişnuit. De ce acest sfîrşit anume? Abia aici îţi poţi da seama de intenţiile autorului de a-şi incrimina vîrsta, experienţa şi căutările care i-au lăsat un gust amar. Nimic nu e mai important din toate aceste amintiri decît clipa de dragoste; toate fundamentările lumii, toată ordinea firească a lucrurilor se distrug atunci cînd iubirea e pe cale de dispariţie. Doar dacă apeşi pe un buton - “butonul de dat la mic dragostea” – se devoalează această ciudăţenie care se petrece între oameni, dincolo de specie, dincolo de normal şi de absolut, care se cheamă dragoste.
Val Mănescu are un fel foarte personal de a spune lucrurilor pe nume . Dar, în acelaşi timp, neobişnuit, de a fi spontan şi neaşteptat, utilizînd termeni de zi cu zi. În poemele lui, distranţele care îl leagă de trecut se măresc foarte straniu, de la o poezie la alta, în funcţie de intensitatea sentimentelor care l-au atins pe erou. Există şi o mare agresivitate de limbaj şi de trăiri care creşte însă într-un fel poetic şi care îl face să afirme că “nu-i pasă de urletul de peduncul” atunci cînd smulge fructul destinat iubitei.
Val Mănescu este un poet care refuză să îmbătrînească. De aceea mă pune pe gînduri, pentru că refuză să se împace cu destinul poeţilor: acela de a fi POET la douăzeci de ani şi de a nu mai fi POET la maturitate. Pentru el, deplina vîrstă matură este o tinereţe care nu se recunoaşte în fiinţă nici măcar un singur moment. Poţi să constaţi din scriitură, din modul în care în care construieşte versul, o inteligenţă sclipitoare. El are şi o ştiinţă a gradării intensităţii sentimentale care îţi oferă la lectură acea bucurie imensă pe care cititorul o mai regăseşte arareori curată în poezia contemporană şi, paradoxal, mai mult în proză. Este, totodată, foarte ciudat cum atacă el elementele prozei, dar are capacitatea de a reţine spiritul la o tensiune senzuală pur poetică.
Val Mănescu este un poet privilegiat şi profund nu numai pentru că are talent, ci şi pentru că, trăind în provincie, nu are de-a face cu prejudecăţile care omoară spiritul în principalul sat fără cîini al României, Bucureşti.

Banc 30

Un cuplu ia cina intr-un restaurant de lux. La un moment dat se apropie de masa
lor o femeie foarte atragatoare si clar mai tanara decit sotia. Necunoscuta se
apleaca si-l saruta pe barbat cu un gest plin de familiaritate si tandrete. Sotia
hiper-revoltata intreaba :
Cine e fufa asta?, la care sotul raspunde calm:
`E amanta mea!`. Sotia riposteaza pe un ton ucigas:
`Divortez!Ma mut inapoi la mama!`.
Sotul nu-si pierde calmul si-i raspunde:
`Bine, daca tu crezi ca iti va fi mai bine asa. Dar nu uita ca dupa divort se vor
termina vacantele in strainatate, shopping-ul de Craciun la Paris, vacantele de
schi in Alpi si asa mai departe. Eu nu tin neaparat sa divortez dar nu iti voi sta
in cale.`
Minute de tacere in clinchet de tacamuri. Deodata se deschide usa si intra cel mai
bun amic al cuplului la brat cu o femeie tanara si atragatoare. Sotia intreaba
consternata:
`Cine-i tipa care a intrat cu M.?`
Sotul raspunde fara vreo modificare in tonul vocii:
`Este I., amanta lui.`
Dupa alte cateva secunde de tacere se aude vocea sotiei spunand:
`A noastra-i mai frumoasa!’

BANC 29

Un ascet isi dedica toata viata lui D-zeu, traind in pustiu, hranindu-se cu
radacini, toate cu gandul la rasplata viata de apoi pentru viata sa de pe pamant
intru D-zeu. Vine si fericita zi in care moare (dupa atatea radacini zi de zi, era
de asteptat). Urca frumos pe tunel, trece de lumina, ajunge la poarta Raiului, cu
Sf. Petre cu ceaslovu-n fata. Da sa intre in Rai, sigur pe el. Sf. Petre ii
bareaza drumul:
-Ho, sefu', incotro?
-Pai in Rai, eu sunt ascetu' Senie.
-Pai, hai sa verificam ce zice ceaslovu'.
Cauta Sf. Petre la sectiunea "Asceti"
-Senie... Senie... Nu, n-am nici un Senie la "Asceti".
-Cum n-aveti nici un Senie. Cauta la sfinti.
-Senie... Senie... Nu, nu-i nici un Senie nici la "Sfinti". Ascetu', din ce in ce
mai agitat si enervat:
-Cauta la "Mucenici", la "Credinciosi cu merite deosebite", la mama ma-sii.
Trebuie sa fiu undeva acolo! Sf. Petre cauta prin tot
ceaslovu... Nimic. Senie daramat...
-Toata viata pierduta... Am mancat la radacini de mi-a venit rau,
mi-am dedicat toata viata lui D-zeu... Pentru ce?!
Sf. Petre il ia impaciuitor de dupa umeri si ii zice.
-Ma, vezi norisoru' ala de acolo. Ala mic, alb si pufos?
-Da..., zice Senie printre hohote de plans.
-Zambeste, ma, esti la Camera Ascunsa >

Banc 28

Pentru că e superfluu să mai comentezi ceva despre ce s-a petrecut în 2009, deoarece aproape totul a fost neînchipuit de previzibil, şi pentru că Dimitrie e în depresie ca de sărbători şi nu vreau să vă stric finalul de an, pînă pe 4 ianuarie 2009 am să postez cîte un banc pe zi.
Să vă rîdeţi.
După 4 ianuarie, avem tot timpul să plîngem.

Ce ti-e cu tehnologia asta moderna, zise un calator din compartiment. Am vazut un
documentar italian pe Discovery, unde arata ca la sapte dimineata intra cireada de
vite pe poarta abatorului, si la sapte seara, ieseau pe poarta containerele cu
conserve ...
- Ehei, dar in Japonia, la sase dimineata intra pe poarta camionul cu nisip, iar
la ora 13, iese vagonul cu icroprocesoarele pe baza de siliciu.
- Vax, zice Bula, uite, in orasul nostru, cam pe la 9 au inceput sa toarne
fundatia la fabrica de bere si spirt, iar pe la 10 toti erau beti morti!

www.varanus-varanus.blogspot.com

Varanus în viziunea Maestrului HORIA GHELU

Posted by Picasa" style="border: 0px none ; padding: 0px; background: transparent none repeat scroll 0% 50%; -moz-background-clip: -moz-initial; -moz-background-origin: -moz-initial; -moz-background-inline-policy: -moz-initial;" align="middle" border="0">

CRĂCIUN 2009

A venit!
E ocazia cea mai bună să vă urez tuturor
să fiţi sănătoşi şi veseli!

BANCUL LUNII NOIEMBRIE ŞI AL LUNII DECEMBRIE ŞI AL CELORLALTE LUNI

Geoană l-a depăşit pe Bulă la bancuri.
Bulă a cerut însă renumărarea bancurilor.

Împreună pentru un loc sub soare

A crescut o generaţie nouă şi nici nu mi-am dat seama.
I-am văzut îmbrăcaţi aiurea, le-am zis manelişti, cocălari, pitzipoance, drogaţi, emoişti, şi i-am lăsat în plata lor. Vai de capul lor, mi-am zis, vai de ţărişoara asta cînd o ajunge pe mîna lor. Mulţi mi-au dat dreptate.
Am uitat că, la vremea mea, am purtat plete, perciuni, evazaţi, fetele minijup, tocuri, unghii lungi şi roşii. Cîntam la chitări prin parcuri şi ne zdruncinam în rockuri şi spuneam poezii. Vai de capul lor, vai de tărişoara asta cînd o ajunge pe mîna lor, spuneau cei care aveau acum treizeci de ani vîrsta pe care-o avem noi acum.
S-a schimbat ceva? În reacţii, nimic. În esenţă, enorm.
Lumea a luat-o razna într-un sens pe care generaţia mea îl condamnă. Lumea a înebunit. Ce-o să ne facem peste zece ani, cînd ameţiţii ăştia care trăiesc numai pentru distracţie, vor pune mîna pe putere?
Şi totuşi, ici colo, strălucesc pepite de spirit ca fragii în sihăstrii ( e un vers de Ovidiu Genaru, nu ştiu dacă vă amintiţi de el, a fost precursorul generaţiei 80, un poet excepţional, a împlinit 75de ani pe 10 noiembrie şi locuieşte pe strada 9 Mai, la etajul 10).
Pepite de spirit, aşa mi se par cei care formează grupul "Împreună pentru Bacău". Sunt deştepţi, lucizi, responsabili, acizi, romantici, au ceva de spus şi multe, enorm de multe de făcut. Ei nu speră. Ei simt sau, poate sunt contienştienţi că nimic nu-i dat, că trebuie să lupţi ca să ai ceea ce-ţi doreşti.
Doamne, ce n-aş da să mai fiu de vîrsta lor.
Vedeţi-i pe http://impreunapentrubacau.ro şi aplaudaţi-i. Eu asta fac, în calitate de inventator al formulei "Bacău, oraş european" ( patent OSIM).

Tot ceea ce dorim să vă comunicăm este că suntem un grup de persoane care ne-am adunat pentru că am realizat că ceva nu funcţionează la noi în oraş. Împreună pentru Bacău se va autosesiza în cazul problemelor legate de municipalitate, le va publica şi le va găsi implicit şi o rezolvare.

Nu căutăm compensaţii financiare pentru ceea ce facem, nu căutăm duşmani în rândul celor ticăloşi sau celor leneşi din acest oraş. Ne dorim ca Bacăul să devină, aşa cum a fost anunţat de multe ori, un oraş de elită – unul în care legea nu o fac nenorociţii sau mincinoşii şi unul de care nu Uniunea Europeană să se bucure ci de care cetăţănii să fie mulţumiţi.

Nu vom umbla cu proiecte vagi după noi ca să atragem fonduri pe care să le cheltuim după bunul nostru plac. Fiecare proiect înaintat de către echipa IPB va fi bine gândit, va fi discutat şi va fi trimis mai departe abia atunci când vom fi convinşi că merită cu adevărat şi că municipiul Bacău are nevoie cu adevărat de el. De asemenea nu vom merge la colindat sau la îmbrăţişat partide politice sau organizaţii cu orientări politice. Nu vom susţine candidaţi la preşedenţia României şi cu siguranţă că nu vom accepta să ne vindem sufletele celor cu dorinţe de promovare personală.

Suntem aici să facem treabă, suntem aici să muncim pentru cetăţenii băcăuani şi implicit pentru noi care, la rândul nostru, avem acest oraş în sânge.

Suntem împreună pentru Bacău.

BELIGAN

Fix acum un an, în Bucureşti ploua şi era al naibii de frig. Ajunsesem cu zece minute mai devreme şi fumam în maşină, cu ochii la geamurile clădirii unde stă Maestrul. O clădire veche, cu bulină roşie, pe o stradă ce dă în Calea Moşilor. Cînd s-a făcut ora şapte fără două minute, am luat buchetul cu trandafiri albi şi revista pe care i-o dedicasem şi am intrat. O doamnă mi-a ţinut uşa de la intrare: Mergeţi la Maestrul? Să-i uraţi şi din partea noastră viaţă lungă! Beligan împlinea 90 de ani.
Azi face cu unul mai mult.
I-a plăcut atunci cererea mea de emigrare în Beligania şi mi-a aprobat-o.

Să ne trăiţi, Domnule!

DIMITRIE ÎŞI AMINTEŞTE ZORII REVOLUŢIEI

Uneori, lui Dimitrie i se părea că Domnul nostru Atotputernic Dumnezeu care are grija tutror fiinţelor pe care le-a lăsat pe Pămînt (şi, probabil şi în Univers) nu mai are ce face şi se pune pe capul lui, al lui Dimitrie, adică. Îi dădea, frate, cîte o problemă de viaţă atît de complicată, încît bietul Dimitrie, om fiind, înzestrat cu un număr finit de neuroni, nu se mai putea concentra la nimic altceva, căci întreaga lui capacitate de analiză şi de sinteză era ocupată cu explicarea faptului respectiv. Ei bine, în aceste momente, lui Dimitrie îi trecea fulgerător prin minte că se născuse într-un moment nepotrivit şi că nici locul nu era ăla care ar fi trebuit. Şi se întreba, fireşte, de ce tocmai lui i se hărăzise asemenea nedreptate.

Astfel, în dimineaţa unei zile de miercuri, acum exact douăzeci de ani, află că Bartolomeu tocmai era pe cale să sfîrşească într-un mod dezastruos primul trimestru al clasei a şasea. Progenitura era beneficiarul a cinci corijenţe, absentase la 154 de ore, şi avea deja patru puncte scăzute la nota la purtare, din cauză de bătăi, înjurături, scuipat colegi şi smotocit colege. În plus, încă de prin vară, Bartolomeu îşi anunţase părinţii că fumează şi era foarte nemulţumit de calitatea votcii POLAR de care se folosea ca să uite depresia amoroasă pe care i-o pricinuise eleva Adina dintr-a opta care refuzase să-i arate floricica de pe bikini.

Cu toate astea, Dimitrie, dar mai ales doamna Catrina, în calitatea lor de părinţi responsabili, susţineau că băiatul lor e un copil excepţional, cu o medie de inteligenţă mult peste media proştilor din clasa lui, şi că au cu el o foarte bună comunicare.

Cum ziceam, era o zi de miercuri, mai exact 13 decembrie 1989, cînd Bartolomeu se întoarse înfrigurat de pe bloc unde reglase pentru a milioana oară antena pentru ruşi.

- Bă tata, io-mi bag picioarele-n el comunism! Bă, tu ai văzut ce crăcoase dau ruşii la televizor? Şi ce meciuri? Bă, da noi om fi mai proşti? Ce ne ţine nea Nicu numa-n patriotice şi-n succese şi-n viitorul de aur? Îl bag în pizda masii şi pe el şi pe savanta lui, futu-le muma-n cur!

De uimire, Dimitrie nu putu să scoată un cuvînt. În schimb, doamna Catrina se îmbujoră şi spuse mai mult în şoaptă:

- Vai de mine, Bartolomeu, cum vorbeşti! Şi mai eşti şi pionier!

- Mă cac pe cravata lor cu tricolor cu tot! – replică băieţelul şi se cuibări în fotoliu, urmărind cu atenţie un program de divertisment pe care TV Chişinău îl preluase de la RAI UNO.

Dimitrie îi făcu semn doamnei Catrina să-l urmeze în bucătărie. Acolo, deschise geamul, se uită în curtea blocului şi spuse pe un ton conspirativ:

- E prea multă linişte în cartier, doamnă. Nu-i a bună.

Apoi nu mai spuse nimic. Dar îi era clar că se născuse într-un moment nepotrivit, într-un loc nepotrivit.

Şi parcă nici Bartolomeu ăsta nu era odrasla potrivită.

Nichita, un POET

Astăzi sunt 26 de ani de cînd Nichita Stănescu s-a făcut Timp. A trecut Circul, a trecut Revoluţia, au venit alte Circuri, dar Nichita a rămas Timp.





...Poetul e ca şi timpul
Mai repede sau mai încet
mai mincinos sau mai adevărat

Feriţi-vă să-i spuneţi ceva poetului
Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat
Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit
Imediat el o să spună că el l-a zis,
şi o să-l spună într-aşa fel încât şi voi
o să ziceţi că într-adevăr
el l-a zis

Dar mai ales vă conjur,
nu puneţi mâna pe poet!
Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet!...

Mai luminează-ne măcar pînă murim, Nichita, prietene!

GEOANĂ, SEXUL ORAL, PISICA, DIMITRIE ŞI PATA CĂCĂNIE

- Ei, ce să crezi? Cică Geoană dă muie la una! Băi nea Calapod, matale eşti om deştept, ai fost miliţian, ai votat cu Băse. Bravo matale. Da-l vezi pe prostănac dînd muie vreodată-n viaţa lui decît dac-o fi fost beat mort şi dormea?
Dimitrie încremeni cu ţigara-ntre deşte pironindu-l cu privirea pe şeful de scară.
Calapod îşi privi lung vîrfurile pantofilor. Buni pantofi. Cu talpă epa, de-aia groasă. Purta pantofii ăştia de cum dădea prima brumă şi pînă se ivea întîiul ghiocel. Îi avea de mai bine de douăşcinci de ani, de la unu care fura pantofi cu pisica de la Partizanul. Aici e locul să precizăm că de la fabrica Partizanul nu prea se putea fura. Erau gardieni peste tot, iar la poartă se făcea control pînă la piele. Dar era un canal de scurgere care ducea dincolo de ziduri. Omul venea cu mîţa de-acasă. Cică era bolnavă şi trebuia să-i dea picături din două-n două ore. Lega de pisică o pereche de pantofi şi-o ducea la canal. Pisica, ţuşti acasă, cu tot cu produsele. Da ce pantofi! Pentru export, făcuţi ca la mama lor.
- Nu, nea Dimitrie, certamente că nu cred. Patapievici ăsta s-a bazat pe ceva poveşti. Domnu preşedinte a aruncat nada şi iceristu a-nhăţat-o.
- Da dumitale-ţi convine să-ţi zică unu, oricine-o fi el, că eşti patibular?
- Adică cum, patibular?
- Patibular, adică că mergi în patru labe, don Calapod! În patru labe, auzi? Cum ar veni, că eşti animal.
Dimitrie strivi chiştocul şi trase de lesă. Cuchi făcuse caca fix în mijlocul aleii. De fapt, diaree, că băuse ceva lapte. Şi pata se întinsese pe asfalt şi luase forma unei ţări din Europa. Cu ieşire la mare.
La Marea Neagră. Doar că era căcănie.

REZULTAT ÎNAINTE DE EXIT POLL

FRAŢILOR, AM ÎNFRÎNT!

“Sunt gata să mor pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine!” – Ion Raţiu

Oare voi fi împuşcat mîine pentru această postare?

I SE ARATĂ ÎN VIS LUI DIMITRIE PE CINE SĂ VOTEZE

Tot gîndindu-se cum s-o muştruluiască pe doamna Catrina că plantase-n ghivecele din balcon leuştean în loc de muşcate, Dimitrie adormi. Şi imediat, începu să viseze.
Mai întîi, tovarăşul Ceauşescu îi spuse: Nu se făcea, băi Dimitrie să mă-mpuşcaţi de Crăciun. Că şi io, aşa comunist cum sunt, tot ţineam sărbătorili. Vezi cum votezi, că eşti membru de partid. Să nu întinezi idealurili clasii muncitoari, că te lingi pe bot de bilet de concediu la Mamaia.
Apoi, Iliescu îl atenţionă cu degetul să nu mai fumeze, iar din spatele lui, Brucan îşi număra degetele de la picioare. Dimitrie observă că avea unghii galbene şi pătrăţoase. Cînd ajunse la ultimul deget, ăla mic de la stîngul, Brucan începu să rîdă: 20, da-nmulţeşte cu doi, tovarăşe. Nu mai apuci tu democraţie, că nu ai cultură politică!
Dimitrie se întoarse pe partea cealaltă şi dădu peste două ştampile pe care scria TATOV. Aha. Le strecură în buzunarul pijamelei. Şi plecă să voteze. În uşa secţiei îl întîmpină domnul Calapod, care, în calitatea lui de fost miliţian şi actual şef de scară, din 90 era preşedinte la secţia de votare 112.
- Bine aţi venit, domnu Dimitrie! Săru mîna, doamna Catrina! Succes la vot! Să alegeţi bine, căci alegeţi viitorul!
Dimitrie nici nu observase pînă atunci că doamna Catrina îl ţinea de braţ. Ce dracu fac, că buletinul meu e expirat, da să nu zici la nimeni – îi şopti el la ureche. Doamna Catrina se înroşi, dar nu comentă. Era şi ea înţeleaptă, uneori.
Se apropiară de masa unde diferiţi domni şi doamne înmînau alegătorilor buletinele de vot.
Dimitrie primi două. Pe unul scria CĂCAT. Pe celălalt BĂŞINĂ. Respiră uşurat că membrul Comisiei electorale nu băgase de seamă că are cartea de identitate expirată, luă cele două buletine şi intră în cabină. Scoase pe rînd ştampilele din buzunar şi le aplică pe ambele buletine.
Apoi le împături frumos şi le introduse în urne. Fiecare în urna lui. Căcat la Căcat şi Băşină la Băşină. Să fie amîndoi fericiţi. Să-şi facă fiecare ţara lui. Iar el, Dimitrie, să stea pe graniţă, între ele.
Că pe el politica nu-l interesa. Mai degrabă ar fi ras o bere.
Dar nu avea cum, deoarece, deşi avea suficientă cultură politică, deocamdată încă nu se trezise din somn.

DIMITRIE EXPIRATUL

Eu, cam la o săptămînă după ce l-am cunoscut pe Dimitrie, am realizat că-i cam tîmpit. Şi că nici nevastă-sa nu-i vreun geniu, ca să nu mai spun de Bartolomeu, fiul lor. Numa ce nume are.
Ei, ce credeţi că fac ei în seara asta, ultima înainte de marea decizie?
Doamna Catrina cîntă în bucătărie în timp ce-şi face manichiura. Bartolomeu e la biliard cu băieţii şi rîde cu berea-n mînă.
Iar Dimitrie pur şi simplu e plictisit. Şi nervos pe cretinii care au decis ca sîmbăta asta să nu fie dezbateri pe teme electorale. Şi, pentru că nu are ce vedea la televizor, s-a apucat să se uite pe cartea de identitate, unde are o poză făcută cu zece ani în urmă. Asta îl enervează şi mai mult, căci, fără îndoială, timpul îşi pusese amprenta pe chipul lui.
Cînd a fost făcută poza asta? - se întrebă Dimitrie punîndu-şi ochelarii. Aha, în 1999, pe 2 decembrie. Ia te uită, a doua zi după Ziua Naţională a României! Băi ce treabă! Chiar atunci, în 1999, arborase pentru prima oară drapelul tricolor la balcon, cum văzuse el într-o delegaţie în Austria. Acolo, toate balcoanele aveau steagul Austriei şi o grămadă de muşcate roşii. Adică la noi, de ce nu s-ar putea? Şi aşa devenise primul cetăţean din cartier cu tricolor la balcon. Îl legase iniţial cu o sfoară de la borcanul cu murături, dar, anul următor, îi confecţionase şi-un băţ dintr-o coadă de mătură şi-l priponise zdravăn cu sîrmă de balustradă. Parcă era balconul prefecturii. Trecea lumea şi se holba: oare ce instituţie o mai fi şi-aici? Dar steguleţul roş-galben-albastru nu era decît exprimarea simţămîntului patriotic al lui Dimitrie.
Cu muşcatele, însă, o cam dăduse-n bară. Doamna Catrina achiziţionase de la Iftimoaica (grasa aia de la blocul din colţ care avea butic în balcon) nişte pui de muşcată care nu făceau flori. Drept urmare, în ghivece crescuseră tufe verzi, care din stradă semănau foarte bine cu tufele de pătrunjel sau de leuştean. Încît, oamenii care treceau pe stradă, îşi dădeau cu presupusul că acolo ar fi sediul vreunei organizaţii ecologiste, ceva cu protecţia naturii, fabrica de oxigen, etc. Fireşte că se înşelau.
Iaca, cică-n Australia, deja a început votarea! Chestie de fus orar.
Dap. La timpul potrivit, şi Dimitrie îşi va face datoria de bun român, deşi nu se poate decide pe cine să-l vrea ca preşedinte. Va fi o decizie a naibii de dificilă.
Va trebui să aleagă între şmecherul mincinos şi păpuşa diplomatică.
Şi mai are o problemă, cu cartea de identitate, expirată de 4 zile. Asta da belea.

...O să vadă el. Cum s-a descurcat mereu în viaţă, o s-o scoată la capăt şi de data asta.
Aşa tîmpit cum e.

DIMITRIE ÎNTRE GEOANĂ ŞI BĂSESCU

Cască gura Dimitrie la dezbaterea de la tembelizor, după ce, de cîteva zile, îşi interzisese să mai deschidă cutia Pandorei din sufragerie, pe care, în tradiţia familiei, se hodinea bibeloul de sticlă, un peştioi colorat cu gura deschisă.
- Doamnă Catrină, ia lasă moşmodeala aia din bucătărie şi vino-n-coa, că două capete gîndesc mai bine ca unu! – strigă el, depăşit de nivelul marilor idei enunţate de către cei doi catindaţi, plus deşteptul de Turcescu. (De fapt, îl impulsionase gîndul că niciodată doamnei Catrina nu-i ieşiseră găluştele cu prune şi de ele se bucuraseră comunitarii aciuaţi lîngă ghenă. Bani aruncaţi aiurea!)
- Da ce se-ntîmplă, dragă, că nu-s la curent? - răspunse doamna Catrina, ştergîndu-şi mîinile cu o bucată de hîrtie igienică.
Şi se aşeză pe marginea fotoliului, cu ochii pe ecran.
Dimitrie consideră că nu este necesar să-i dea consoartei sale vreun răspuns. Aşa cum e, o să-şi dea şi singură seama că pretendenţii la şefia Românicii noastre sunt atît de şmecheri, încît ar putea fute orice curvă de pe centură fără s-o plătească. E clar că şi Geoană, dar şi Băsescu sunt daţi dracului. De mincinoşi. Geoană vrea linişte. Băsescu vrea scandal. Geoană vrea stabilitate, Băsescu vrea război. Geoană-i cu miştourile diplomatice, Băsescu-i cu caterinca de cîrciumă portuară. Geoană vrea preşedinte purtîndu-i pe marii lui corupţi în spate. Băse-i şi el aplecat de greutatea alor lui.
Pe la jumătatea dezbaterii, Dimitrie mai desfăcu un pet de bere Bucegi şi aruncă, aşa, ca din întîmplare:
- Măi doamnă, dac-ai fi bărbat şi-ar trebui să te însori, ce-ai prefera? O femeie urîtă, sau una mişto? Să mănînci o prăjitură acră de unul singur, sau una delicioasă din care să muşte mai mulţi?
- Păi, ce legătură are emisiunea asta cu însurătoarea? - mormăi prosteşte doamna Catrina, plictisită de moarte de programele anticriză, capacitatea de administrare, de lipsa de viziune strategică, de independenţa justiţiei şi de celelalte trăncăneli.
Dimitrie se mulţumi să ofteze. Şi fireşte să înjure în gînd. Aşa că trase perdeaua şi ieşi pe balcon să fumeze. Oraşul era acoperit de ceaţă. Mirosea a fasole bătută de la familia Calapod de la parter. Ferestrele domnişoarei Clara erau întunecate. Iar sufletul lui Dimitrie, la fel.

EPOCA JAGA JAGA ŞI FRĂMÎNTĂRILE LUI DIMITRIE

Tot timpul, Dimitrie se simţea în afara epocii în care trăia. Şi era şi frustrat, fireşte, din această cauză. Cînd era considerat regele bancurilor pe vremea ailaltă şi avea belele cu securitatea, Dimitrie se înttreba, în intimitatea ce mai ascunsă, dacă o să vină vreodată vremea ca lumea să-i recunoască geniul clarviziunii. Uneori, de-a dreptul prosteşte, visa să cîştige el la loto atîţia bani încît să-i facă pe toţi românii fericiţi: să nu mai fie nimeni nevoit să muncească, să nu mai fie preşedinte, politicieni, televiziuni ticăloase,impozite,şi să dispară la români stresul alegerilor. Şi, în general, toate stresurile. Să fie, în ţărişoara asta atît de încercată de-a lungul istoriei multimilenare, aşa, o atmosferă de pace şi înţelegere, ceva cam ca în rai. Să fie numai friptane de porc, şpriţuri şi meneaita de la clejani. Bun, poate şi jaga jaga lui Guţă, dar după ora zero. Iaca însă că vremea aia n-a venit niciodată. Niciodată, deşi Dimitrie se implicase şi în revoluţia din 89, cu tot sufletul, pupase şi mîna Regelui, îl votase pe Iliescu pentru linişte, pe Constantinescu pentru schimbare şi pe Băsescu pentru şmechereală.
Dar acum, Dimitrie se află într-o angoasantă situaţie. În cîteva zile, datoria sfîntă de cetăţean român îl va obliga să se prezinte din nou la vot. Ca pe noi toţi.
Doar că, spre deosebire de noi, care ştim perfect pe cine vom pune ştampila, Dimitrie e în continuare în afara epocii în care trăieşte.
Epoca jaga jaga.

SENIOR RADOF ŞI EFECTUL DE SERĂ

Senior Radof locuieşte pe Calea Victoriei, unde altundeva, un loc în care-l poate oricine privi cum respirã adînc, cum priveşte lumea şi oamenii, cum pãşeşte grav, apãsat de
responsabilitatea şoaptei pe care i-a dat Dumnezeu s-o rosteascã.
Rolul lui acolo e acela al mãrului de lîngã drum din care cãlãtorul poate sã se înfrupte cît vrea, dacã e însetat de dulcele amar al vieţii.
Sã guste şi sã se sfinţeascã cu anafura adevãrului: istoria nu se opreşte decît acolo unde se terminã dragostea.
Fructele lui sunt cuvintele. Şi tãcerile. Dar ce cuvinte strãlucitoare! Şi ce tãceri pline de înţelesuri!
Are Senior Radof cuvinte şi tãceri pentru orice suflet care nu doarme.
Pentru sufletele care dorm, ştie Seniorul cuvinte şi tãceri care sã le deştepte din somn,
arãtîndu-le inima cum îi bate lui în palmã şi dãruindu-le stele ca sã le ţinã de urît
în singurãtatea acestei lumi. În care suntem din în ce mai mulţi şi mai uluiţi de cîtã îndepãrtare ni se întîmplã.
În epoca betonului şi a sticlei, simte şi el efectul de serã. Îl sufocã urîtul acid şi rãutatea perversã. Dar are puterea sã deschidã larg ferestre de iarbã şi sã ne înveţe sã respirãm atent doar moleculele de aer necorodate de ridicolul acestei epoci.
Trec doamnele toamne pe lîngã Senior şi-l poleiesc cu argint.
Din reflectoare cade şovãind lumina ca o îndoialã a descãtuşãrii, cînd nimeni nu mai ştie la ce-i bunã propria libertate.
Pe ecran, într-un clip de-o clipã, Seniorul joacã într-o reclamã la viaţã.
Este o clipã de 75 de ani din existenţa lumii.

La mulţi ani, Senior Radof!