luni, aprilie 09, 2012

GALA STAR 2012 - A CINCEA ZI - LUNI

UNII BĂRBAŢI SUNT CÎRPE

O impresia excelentă a făcut Milena Milanova, de la Thetre Atelie 313, de unde credeţi? din Bulgaria. Avînd ca suport adaptarea unui text de Anton Pavlovici Cehov, sofiota a prezentat versiunea păpuşărească a lui Nikolai Nikutin, realizînd un recital viu, sensibil şi ingenios. Ascultam (de fapt, citeam traducerea) povestea nefericitului Nikutin, un om traumatizat şi terorizat de o soţie dominatoare, şi mă copleşea mila pentru bărbatul transformat acum, la propriu, într-o marionetă. Mda, vai de noi.
Milena devine una cu păpuşa pe care-o mînuieşte, împrumutîndu-i propriile mîini şi picioare. Obiectul transformat în fiinţă capătă viaţă şi personalitate, se confesează interpretei şi devine din ce în ce mai tandru cu ea. Cuprins de mila de propria persoană, Nikutin alunecă într-un monolog în care-şi povesteşte necazurile, toarnă vrute şi nevrute, cîntă şi dansează, şi vorbeşte despre unica plăcere care i-a rămas, fumatul. Şi-ar fi aprins o ţigară chiar în toiul conferinţei contra fumatului pe care scorpia de nevastă-sa îl obligase s-o susţină, dacă abila sa mînuitoare din scenă i-ar fi permis. Doar că actriţa realizează că i-a căzut cu tronc lui Nikutin, mototoleşte păpuşa, readucînd-o la condiţia de cîrpă, şi astfel pune capăt unei relaţii total nenaturale. (I-aş zice incest, dacă n-ar fi vorba despre sentimentele unui mascul transformat în marionetă, şi o păpuşăreasă.)
La final, constatînd, ca noi toţi vicioşii, că fumatul reduce stresul, protagonista îşi aprinde o ţigară din pachetul lui Nikutin, iar publicul aplaudă simpaticul nor de fum care-o învăluie. Asta ca să ştiţi cum se termină: femeia, mereu triumfătoare, na.
Măiestria mînuirii marionetei, transfigurarea excelentă a vocii, mişcarea scenică armonioasă şi plină de imaginaţie, fac din Milena Milanova o justă pretendentă la unul din premiile Galei.

Bine ai venit în club, Milena. Nota 9


CIUDATE SUNT CĂILE LUI STANISLAVSKI

Sunt multe greşeli pe care poţi să la faci în viaţă, de-aia e plictisitor să le repeţi.
Doctorand şiinţific în Istoria, teoria, estetica şi pedagogia teatrului, Secţia Pedagogie teatrală (!), actriţa Roxana Gîrleanu a intrat în Sala Studio 85 cu o dezinvoltură care i-a făcut pe spectatori să deschidă bine ochii. Mai ales pe cei de sex masculin, opus, deci. După primele cinci replici, piţipoanca drăguţă, blondă, fireşte, cu forme apetisante şi-n blugii mulaţi care-i poartă noroc, jucînd veridic nedumerirea, pitită după exuberantele titluri şi roluri înşiruite în programul Festivalului, promitea o prestaţie pe măsura performanţelor profesionale. Să precizăm: actriţa interpreta rolul pitzipoancei, nu invers.
Dar aşteptatul regal actoricesc n-a mai venit. Sufocată de prea lungi şi liniare monologuri în limba engleză, uitînd să mai susţină cu trăiri credibile replicile în limba majorităţii publicului, viitoarea profesoară de teatru s-a lăsat cuprinsă de prea-plinul unei superficialităţi pe care orice comisie ar fi taxat-o cu notă mică la un examen de admitere în UNATC.

Aşadar, fals, dar autentic.

Cu felicitări, NOTA 5



AH, CABOTINISMUL ĂSTA, LUA-L-AR TOŢI DRACII

Zice Andrei Sochircă de la Teatrul USA din Chişinău: Să vină justiţia armoniilor nezdruncinate, date afară ca pe un tîlhar, şi toată lumea e de acord. Dar vine Justiţia asta vreodată?
Jack Fărăomînă, eroul interpretat de fostul premiat, acum patru ani, al Galei de la Bacău, e un băiat ca toţi băieţii din lume, trăind într-un oraş de rahat şi într-o casă de rahat, o existenţă de rahat. La ce să te aştepţi, cînd totu-i de rahat, din cinci în cinci zece fraze? Nici orchestra care-l susţine live (excelenţi instrumentişti, bravo!) nu poate curăţi rahatul care umple lumea, oraşul, scena.
80 de minute de patetism cu frazare clasică, obsoletă şi obositoare. De exagerări teatraliceşti.
80 de minute de stridenţe, de recitare la microfon cu reverb (ca prin 1970, voi nu ştiţi, că sunteţi tineri, ce vremuri!).
80 de minute de cîntări cu falseturi zdrobitoare de armonii, zdruncinate rău de urlete de spart restul de armonii, care-or mai fi fost alea.

Andrei Sochircă, fratele nostru de peste Prut, de ce ţipi la noi? NOTA 6.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu