Un articol despre revoluţia din Bacău, reprodus din ziarul Pur şi simplu din Bacău, apărut în 1992.

21 decembrie 1989.

La ora 12, e programată repetiţia generală pentru spectacolul demonstrativ pe care artiştii amatori din Bacău îl vor prezenta directorilor de Case de cultură din România. Că Bacăul era fruntea la capitolul ăsta, cultura de masă. Toată noaptea am ascultat la căşti Radio France Internaţional şi Europa Liberă. Surescitarea mă sufocă. Chiar au murit oameni la Timişoara! Tremur de furie. Dimineaţa, o iau pe jos, din Cornişa, pe la Tic-Tac, spre Centru. Patrule peste tot. Ciudat, oamenii se uită unii în ochii celorlalţi, direct în ochi se privesc, parcă ar căuta confirmări că gândesc la fel. Că speră la fel, să scape de frig, de foame, de dogme absurde, de lozinci aberante, de frică. Să fie oameni normali, nu oameni noi. Pluteşte peste oraş o tensiune aproape materială. Vreau şi eu confirmări că nu visez, că trăiesc adevărat începutul unei schimbări. Mă grăbesc să mă văd cu prieteni, umblu bezmetic prin oraş şi-i găsesc agitaţi şi revoltaţi. Trebuie să dispară Ceauşescu, trebuie dat jos cu toată gaşca lui de comunişti. Nici nu ne mai păsa că eram noi înşine membri de partid şi că securiştii puteau să ne bage la zdup pentru vorbele astea. Doctorul Virgil Muraru, Titi Blănaru, Ovidiu Genaru, Gheorghe Vlase, Ion Ghelu, Gil Ioniţă, Dan Antal, Puiu Antoniu, Petru Cimpoeşu, Doru Frangache, Florin Enea, Nelu Hordilă, Doru Kalmuschi, Victor Munteanu, Liviu Stoica, Gabi Olariu, Sorin Toma, Răzvan Haritonovici erau la fel de patetici cum eram şi eu. Nu ştiu dacă-i ştiţi pe oamenii ăştia. Unii nu mai trăiesc. Atunci erau toţi sufocaţi de emoţie. De ură şi dragoste de România. De bucurie şi durere. Dumnezeu ne ameţise pe toţi cu amestecul ăla de gloanţe şi libertate. Băi, plângeam şi râdeam de parcă o luasem razna. Habar n-aveam că era chiar aşa. O luasem razna. E revoluţie, frate, nu revoltă de huligani. În mintea noastră vibra dorinţa să ne salvăm pe noi şi să salvăm ţara de la dezastru.

Înţelegi, băiatule, Dragoş, înţelegi? Ce să-nţeleg, tata? - răspundea copilul de şapte ani, ridicând mirat ochii albaştri de pe autostrada plină cu maşinuţe, trasată cu carioca direct pe platoul mesei. Că e revoluţie, Dragoş! Da’ ce-i aia revoluţie, Pătiucule? Puiuţ, revoluţie e când oamenii nu mai suportă să stea-n frig şi fără lumină, să nu aibă ce mânca şi să muncească până dau în brânci. Şi atunci ies în stradă şi pun alţi conducători, mai iubitori de oameni. Acu ai înţeles? Mda, e cam aşa, uite, când miliţienii blochează autostrada şi maşinile se enervează şi rup bariera. Că se enervează că nu pot ajunge la copiii lor să le ducă portocale şi ciocolată de Moş Crăciun.

  Ceva trebuie să se schimbe în ţara asta. Se întâmplă şi la noi minunea dumnezeiască, frate! Uite că se întîmplă. Zidul Berlinului căzuse. Peste tot, în afară de România noastră, lumea devenise liberă. Aici, timpul încremenise în directivele ultimului Congres de la care toţi aşteptaserăm marea demisie. România părea insula imposibilului. Ani de zile, interminabil, discuţiile noastre despre sărăcie, libertate, călătorii, comunism, capitalism, securitate, curaj, patriotism, eşuaseră în savuroase şi periculoase bancuri politice, dar şi într-un lamentabil „asta e, n-avem ce face". Şi, deodată, timişorenii ne arătau că sistemul menit să dureze până face mărul pere şi răchita micşunele, nu-i veşnic. Simţeam că epoca glumiţelor pe seama regimului s-a sfârşit. Era timpul să devenim responsabili, serioşi, s-o terminăm naibii cu ipocrizia la care ne obliga titlul de tovarăş. Na, venise timpul să ne asumăm nobleţea apelativului de Domn.

Bacău, 22 decembrie 1989, ora 12.00

Darie e sătul de minciună, de pile, de teama cotidiană, de ruşinea că e român. Ruşine de ruşinea lui că nu-i în stare să pună ceva portocale pe masa de Crăciun. Că uite-acu vine Crăciunul şi fetele lui aşteaptă portocale. Da de unde portocale. Ce-or fi strigînd ăia din faţa judeţenei de partid? Nu-nţelege nimic. Piaţa se umple cu oameni şi el cască gura printre perdele şi nu poate să iasă din Căsoaie. De frica vandalizării, directorul Iacob a zăvorît uşile. Ceauşescu încă mai privea încruntat din tablourile de pe holuri când Darie s-a hotărîâ să pună mâna pe-o staţie de-aia Vermona, de amplificare. O ochise de cum intrase, la uşa cabinei tehnice. E grea a naibii. Na, tre să spargă un geam ca să iasă. Îi vin în ajutor Cristi Munteanu şi Cristi Holcă. Instalează amplificatorul pe terasa de piatră din stînga judeţenei. Lumea urlă Jos Ceauşescu, Libertate, libertate! Dintr-un birou, cineva îi întinde un cablu de curent. Montează microfonul şi zice zece doi, zece doi, unu, doi, trei. Merge. Bun, şi-acum, ce să spună? Dragi băcăuani. Dragi băcăuani. Dragi români. Fraţilor. A fugit. Ceaşcă s-a cărat cu elicpterul. Gata. Nu mai e. Ura. Ura. Ura. Libertate. Poporul... Dar nu mai poate continua, că plânge. Nu poţi să vorbeşti când plângi. Cineva îi ia microfonul din mână şi urlă Libertate. Mulţimea aclamă. Altul are o idee mai bună, dă tonul: Deşteaptă-te, româneeeee. Ce mai, e al dracului de emoţionant.  

Microfonul e pasat de la unul la altul şi captează toată ura, tot dispreţul, toate speranţele  acumulate în anii de teroare. De-acolo, din colţul stâng al puterii, cerul se vede pătrat şi ireal de albastru printre blocuri.

Luat cu valul revoluţiei, nici nu se mai gândea la securişti şi la miliţieni. Oricum, nu mai era nimic de pierdut. Momentul adevărului devenea tot mai patetic. Dreptate, dreptate!   Cocoţat pe staţie, vedea cum centrul oraşului se umplea cu lume. Cu oameni vii. Care plângeau. Se îmbrăţişau. Râdeau. Cântau. De la Uzina de Avioane, de la Maşini-Unelte, de la Şuruburi, veneau încolonaţi, unii cu secretarii de partid şi directorii în frunte. Clar, ăsta-i poporul. S-a revoltat. Nu-l mai vrea pe nea Nicu, nu mai vrea comunism. Cum dracu se-ntâmplase? Erau aceiaşi care, cu numai patru luni în urmă, la 23 august, strigau numele celui mai iubit fiu al poporului pe stadion. Cam fără chef, ce-i drept. Aceiaşi care delegaseră candidaţii la Congresul al XIV-lea să-l aleagă încă o dată pe Ceauşescu drept şeful lor suprem. Aceiaşi care, cu doar şapte zile în urmă erau resemnaţi şi fără de speranţă. Cum ar zice poetul, umbre proletare la cozile de la salam cu soia, lapte şi pâine. Nu cereau mare lucru. Nu voiau decât să-şi capete demnitatea de om. Strigau ce strigau şi se îmbrăţişau unii cu alţii, fără să se cunoască: Am învins, frate! S-a dus în pizda măsii animalu’ ! Răguşiţi şi cu ochii roşii. De dement, dar parcă am mai folosit o dată metafora asta. Ce să zic, parc-ar fi uşor să cuprinzi în cuvinte atâta bucurie deodată, cum spunea un reporter la televizor. Şi atâta frică. Şi atâta revoltă. Oricum, parcă era o competiţie. Cine striga mai tare, se simţea mai revoluţionar.

Ceasul prefecturii arăta ora unu şi-un sfert când Geo Popa, actorul Geo Popa, urmat de Sechelariu, pune mîna pe clanţa judeţenei şi deschide uşa pe care intra numai primul secretar. Urale. Darie se buluceşte şi el. Odată intrat, era clar că îşi asumase la modul cel mai serios rolul de revoluţionar, cu orice risc. Nu ştiu care din ei îi urlă în ureche c-ar trebui o staţie mai puternică la balcon. Să se vorbească mulţimii. Să se ştie că activiştii PCR au spălat putina. Că Revoluţia a învins de-a binelea în Bacău. Darie se strecoară, mai bine zis, înoată, prin şirul de oameni care se ţin de braţ: nea Verigeanu, adu staţia matale, cu mixerul şi microfoanele alea bune, pentru balcon. Vasile era sunetistul oraşului. El făcea amplificarea pe la marile spectacole de pe stadion. Şi-n plus, era prieten la cataramă cu Nicu Constantin, cu Stela şi Arşinel. Pe ăştia-i ştiţi, artişti. Nu mai scriu despre ei. Mulţimea cântă ca la meci: ole,ole,ole, Ceauşescu nu mai e!

Punem amplificarea în funcţiune, o cuplăm cu un televizor. Iaca. Şi în oraşul nostru se trage cu puşca, doar că la televizor, în direct. Lumea din piaţă huiduie. Din balcon, Darie vede mulţimea fremătând, scandând în valuri, şi obiectivele a vreo cinci - şase camere strălucind în lumina zilei, nefiresc de caldă pentru luna decembrie. Vlad Lucaveschi de la cineclubul Casei de cultură. Traian Moroşanu de la TVR, şi alţii,pe care Darie nu-i cunoştea. S-a filmat totul, fiecare om aflat în mulţime avea figura pe bandă. Pentru Istorie. (Prin ianuarie, s-a primit un ordin de la Bucureşti şi fie trimise toate casetele la Televiziunea Română Liberă. Şi cu ocazia asta, toate mărturiile filmate la revoluţia din Bacău, au dispărut fără urmă. De colectarea casetelor s-au ocupat regizorul Lazăr Fulga şi sunetistul Emanuel Şerban de la Teatrul Bacovia)

    În capitală, arde Muzeul Naţional şi Biblioteca universitară. Revoluţionarii cei mai revoluţionari, adică cei care-au apucat să intre în sediul PCR, aruncă de la balcon operele şi portretele tovarăşului. Poporul suveran le sfâşie şi le dă foc. În Bucureşti, trasoarele marchează calea pe care gloanţele pătrund în ţestele înfierbântate. Numai că românii simt că Revoluţia învinge. Armata e cu noi. Ura! Ura! Uraaaaaaa!

Din partea lui Darie, n-aveţi decît să credeţi ce vreţi. Ca el au fost mii şi mii, la fel de înfierbântaţi de speranţa că va fi mai bine. El e convins şi acum, că în clipele alea, participa la Revoluţie. Că zarva aia din centrul Bacăului era Revoluţie. Până la moarte n-o să-şi schimbe părerea.

21 decembrie 1989 

N-a dormit toată noaptea. A ţinut aparatul deschis pe Europa Liberă. Din oră în oră, asculta aceeaşi obsedantă înregistrare preluată de la Radio Novi Sad, zgomote seci, păcănituri de kalaşnicoave şi strigăte. Libertate. Alegeri libere. Jos Ceauşescu. În acelaşi timp, la Radio Bucureşti, nimic altceva decât cântece patriotice, partidul, Ceauşescu, România şi comunicatul cu sinuciderea laşului de Milea care refuzase să ordone să se tragă în manifestanţii de la Timişoara.  Cine ar fi putut dormi? Trebuia să se ducă după lapte pentru alea mici. Frumoasele lui dormeau. Se întâmpla ceva istoric şi el trebuia să fie în miezul evenimentelor, ca întotdeauna, nu la coada de două sute de oameni în spatele alimentarei de la Orizont. Şi-apoi, mai era ceva lapte condensat în debara, au fetele ce mânca azi. Pe bune că  n-avea chef să stea iar la coada de la Alimentara, printre pensionari. Dă-l în pizda măsii de lapte şi pe boul de Ceauşescu şi pe tot neamul lui.

Se crăpa de ziuă când a ieşit din bloc. Se auzea un vuiet ciudat sau poate i se părea. La colţul aleii, un miliţian şi doi de la Gărzile patriotice fumau. La toate colţurile de străzi sunt plantaţi câte trei bărbaţi în uniforme. Lumea trecea tăcută pe lângă militari. Răsăritul ăsta e cenuşiu, dar cerul e senin, o să fie o zi bună. O zi bună. Cândva o să fie o zi bună şi în ţara asta. În rabla de autobuz mirosea a ulei ars. Un panou ruginit din podeaua de tablă se mai ţinea într-o sârmă şi trăncănea ca dracu. Taxatoarea grasă mesteca un măr şi, din când în când, bolborosea ca pentru ea: hai, oameni buni, mai daţi şi la bilete.

Strada era plină de oameni care se duceau să construiască şi azi epoca de aur. Nu prea puteau să-şi imagineze ce-i aia, dar suna frumos. Hai la lupta cea mare, rob cu rob să ne unim, epoca de aur cu toţi s-o făurim. Să curgă mierea şi apa caldă şi salamul cu soia şi nechezolul prin conducte. Să fie pace. Să-l lase imperialiştii pe nea Nicu să edifice societatea socialistă multilateral dezvoltată. Să se cace-n gura noastră. Uite că şi natura ne-ajută: e aproape Crăciunul şi e cald ca în iulie. Cînd apăru soarele de după un bloc, lui Darie îi veni în minte comparaţia cu un ochi roşu de dement, dar o uită tot atunci, de stupidă ce era.

Pe-atunci, Darie avea un Oltcit fabricat la Craiova la care încă plătea rate. Sîmbătă îi crăpase ceva la motor şi uleiul dăduse pe-afară. Calitate românească, futu-i în cur pe mă-sa. Trebuia să-şi ducă fetele la Braşov, să facă sărbătoarea  Crăciunului la bunici, dar Maimu le făcuse pocinogul. Tata, tata, arde Maimu – se speriase aia mică, Suzana. Paula plângea, îi era milă de Maimu care scotea fum de sub capotă. Fetele o botezaseră pe maşină Maimu pentru că, cine-a văzut odată un Oltcit observă şi singur că seamănă la bot c-o maimuţă de-aia simpatică. Macac, cred. Deci, din motor ieşea fum şi familia lui Darie Condor dârdâia pe marginea drumului. Erau la cam zece kilometri de Bacău.

Darie mormăia înjurături. Era frig al dracului. Fetele începuseră să se smiorcăie de frig, iar lui îi îngheţaseră picioarele în bocancii pe care-i luase ca amintire din armată. Da, hotărît lucru, bocancii ăştia militari sunt al naibii de trainici, dar dacă n-ai ceva ciorapi de lână, ai belit-o. Pe lângă Maimu cea bolnavă treceau, una după alta, maşini albe, galbene, gri, cu numere de Uniunea Sovietică. Dar în sens invers. Dinspre Bacău spre Braşov. În fiecare, unul sau doi oameni. Ai dracu ruşi, fac Crăciunul la noi, să nu-i ia KGB-ul la ştouri.

Darie lăsă dracii deoparte şi porni spre centrul satului. Măgura. Măgura-i zice satului. Să găsească un telefon şi să-l sune pe Virgil, doftorul, să vină să-l scoată ca de-atâtea ori din rahat. Că de-aia sunt  prietenii. Da, bă, vin, hai că-ntr-o oră sunt acolo.

Apăru Virgil cu Dacia lui, culoarea untului. Ce mîndreţe de maşină. Ţi-am zis să nu-ţi iei jumătatea aia de maşină, că Dacia-i sfântă! Ţi-am zis, sau nu, dobitocule? O avea de vreo doi ani şi o dată nu se stricase. Da, bă, mi-ai zis. Şi ce vrei acuma? Hai, dă-i bătăi, că ne-a luat benga de frig! 

Ce dreak de număr avea? Darie nu-şi mai poate aduce aminte. Parcă 1 BC 532. Ce naiba, îs vreo peste douăjde ani de-atunci. Dar, chiar aşa, tot ţine minte ca acuma că pe tot drumul spre Braşov depăşiseră sute de Lăzi de-alea ruseşti, culmea toate albe sau bejulii, cu unu-doi oameni în fiecare. Cică, la Virgil: Băi, io zic că-s turişti, au vreo excursie în Iugoslavia, pe coasta dalmată. Să-şi facă şi ei sfintele sărbători la Adriatica. Decând cu perestroika, poate şi-or adus şi aminte că-s ortodocşi ca noi. Se emancipaseră ruşii, ne-o luaseră tare înainte. Cu Gorbaciov ăla al lor, deştept băiat, destupat la cap. Zeci şi zeci de maşini Lada cu noii oameni sovietici transparenţi, trecând în caravană, spre sud. Mda, posibil, îi răspunse Darie, uitînd la ce cifră ajunsese cu numărătoarea.

Este exact 16 decembrie, într-o sîmbătă. La Timişoara urmau să moară oameni.

Cam pe seară ajunse la Dacia Service, ancorat la ştangă de maşina doctorului Muraru. Dar programul se încheiase. Aşa că, o să vină luni de dimineaţă. Pîn-atunci, ia hai la mine să facem noi un şah şi să pilim ceva, ca băieţii, propuse doftorul. Au tras ceva partide şi ceva tărie făcută pe loc din alcool rafinat, apă şi, de gust, ceva lămîie. O bunătate. După aia, somn de voie. Venea duminica. Duminica aia, ştiţi voi, cînd a început nebunia, cu pastorul reformat, cu trădătorii de ţară, cu huliganii, cu pîrîielile de kalaşnicoave şi ţipetele timişorenilor. Cine mai putea dormi. Fierbea sîngele în toţi. Tare de tot în Darie. Dar şi-n Virgil.

Pe Darie îl ştiau toţi mecanicii la atelier, jaful de Oltcit avusese probleme încă de nou. Dar azi maistrul e încruntat, oamenii nu-i mai răspund la salut cu zâmbete. Poate pentru că e luni nu le arde de glume. Sau poate stătuseră şi oamenii muncii cu urechea lipită de radiouri şi-auziseră ce se întîmplă în ţară.

Fără chef, Mihai desface şuruburile şi scoate pistoanele. E un mecanic bun şi un om bun. Mormăie ca pentru el : Morţii mamii lui de bou, auzi, să tragă-n noi, dom Darie, nenorocitu’ dracului de cizmar! Omoară oamenii-n Timişoara, futu-l în gură pe mă-sa. Muncim de dăm în brânci, n-avem liber nici duminica, îngheţăm aici, mă duc acasă şi-acolo-i mai cald în frigider decât în cameră! Şi el omoară oameni.  Haleală, ioc, apă caldă, ioc, lumină, canci. La televizor, două ore el, el cu ea, şi iar el! Asta-i viaţă, în paştele mamei lui de bâlbâit! Şi el pune armata pe noi ! Aţi văzut, a pus câte trei caralii la fiecare colţ de stradă. Adică, staţi liniştiţi, românaşilor, că altfel, vă fut în cur ca la Timişoara.

Pe peretele atelierului, o lozincă roşie spicuieşte din gândirea înţeleaptă a marelui strateg ceva despre bunăstarea oamenilor muncii ca ţel suprem al politicii partidului nostru. Câteva litere lipsesc. Se citeşte  „oamenilor muci”.

Doctorul Muraru fusese dat afară din partid pentru că îndrăznise să solicite paşaport. Îi trăsnise prin cap să studieze antropologia în Australia. Câţiva ani, securitatea îl chemase cam odată pe săptămână să dea explicaţii în scris că de ce nu-i plac condiţiile din România. Şi pe Darie îl hărţuiseră, că de ce i-a împrumutat maşina de scris la care-şi redactase cererea pentru paşaport. Regimul îi obliga pe români să-l iubească fără rezerve. Erau şi ei, doctorul şi Darie, nişte oameni muci, numai că ei văzuseră de trei ori filmul The Wall, o nebunie de desen animat alternat cu imagini reale, pe muzică de Pink Floyd, despre dictatură şi libertate. Fireşte că nu putea rula pe ecranele româneşti, era prea adevărat, prea provocator.

Seara, la Casa de cultură, în faţa a opt sute de spectatori, solistul Adrian Daminescu cântă şlagăre internaţionale în limba engleză. Îşi încheie recitalul cu Breaking the Wall. Delir. Sala cere trei bisuri. Să spargem zidul, asta are conotaţii noi în zilele astea când în vestul ţării se moare pentru libertate. În culise, Gabi Cotabiţă îl ia pe Darie de umeri. Vine şi Dida Drăgan. Le arde sufletul. Plâng toţi. De ce n-a dat nimic la oameni după ce i-a pus să facă atâtea sacrificii ca să achite datoria externă ? De ce dracu n-a demisionat, dobitocu’, în noiembrie, la congres? De ce-a trebuit să omoare oameni?

Tembeliziunea română anunţă un comunicat important. Pupăza naţională, Elena, şi, lângă ea, Postelnicu şi Dăscălescu în picioare, pe post de decor. Ceauşescu, mai ţeapăn ca niciodată, încordat, hopa, şi el în picioare. Poate acum, în ultima secundă, după ce-a făcut-o de tot de oaie, îşi desemnează vreun succesor, sau anunţă alegeri libere. Măcar poate anunţă că dă mâncare şi benzină la liber. Că vin sărbătorile şi nici datorii nu mai avem. Ţi-ai găsit. 

Tovarăşul demarează vădit iritat, cu drrragii lui tovarrrăşi şi prrrrietini. Acelaşi limbaj de lemn, gângăvit şi prăfuit, pentru ultima oară din studioul de la Comitetul Central, dragi tovarăşi şi tovarăşe şi prietini, să nu credeţi ceea ce auziţi, iar ceea ce vedeţi, e provocărili, e agenturili! Trădătorul de Milea s-a sinucis. Şi poporul, poporul şi iar poporul. Şi suveranitatea. Şi mândria. Ceauşescu-România. Şi morţii furaţi şi incineraţi pe ascuns. Şi dă-i cu gloanţe. Dă-i cu bocanci, cu bastoane. Şi bagă-l la zdup pe prostul de popor care  face bătături la palme de la aplauze. Şi lasă-i pe copii să crape de frig şi de foame. Socialismul cere sacrificii. Ca să apucaţi epoca de aur, viitorul de aur al omenirrrrii, trebuie să faceţi sacrificii!

N-ar mai apuca Crăciunul, zice Cotabiţă desfigurat de plâns.

DRUM LUMINAT, MAJESTATE!

VERSOIX - IUNIE 1991

O nouă capodoperă

STELA, ADIO

Sunt un copil care iese în fugă din sala de spectacole, rupe trei trandafiri din rondul din faţa Clubului 1 Mai din Comăneşti, Bacău, dă năvală pe scenă şi pupă tremurând de emoţie mâna delicată a artistei Stela Popescu în aplauzele publicului din 1971.

Acu şase ani, pentru interviu, m-a invitat la ea acasă.

Fix la ora trei, pentru juma de oră, că la cinci avea repetiţie, iar la şapte, spectacol. Am nimerit strada, am intrat într-o curte lungă, mărginită de clădiri vechi. Am sunat la uşa casei din fund, şi a ieşit chiar doamna. Sărut-mâna. Da ce punctual eşti, Puiu era aşa. Ziceai doişpe, la doişpe era acolo, puteai să-ţi pui ceasul după el. Ce flori frumoase, de unde-ai ştiut că-mi plac trandafirii galbeni? N-am ştiut. Am tras lozul.  

M-a condus printr-un hol mic într-un living generos, cu fotolii vechi, cărţi, tablouri clasice, oglinzi înrămate în bronz, covoare tradiţionale moldoveşti. Nimic ostentativ, totul de bun gust, într-o armonie confortabilă. Mi-a făcut cafea şi mi-a permis să fumez. De la moartea lui Puiu, nimeni nu mai fumase în casa aceea, şi-i era dor de fumul de tutun.

Lumea se schimbă sub ochii noştri, domnu Val. Ce ştiam că e valoare ieri, nu mai contează azi. Eu mă ţin tare, cât oi putea. Iau aplauze, cu asta mă hrănesc.

Mi-a povestit viaţa ei tristă, cu veselie. Am consemnat.

A urmat viaţa ei veselă, cu nostalgie. Am consemnat.   

La urmă, viaţa asta a noastră, tristă, plină de umor. Am consemnat.

Când s-a făcut timpul, a vrut să mă conducă până în Magheru. Doamnă, nu-i nevoie, mă descurc. Oricum trebuia să facă nişte cumpărături. M-a întrebat dacă mă poate lua de braţ. Nu părea să aibă nevoie de sprijin. Uite la aia, ţi-ar plăcea? Ce să zic, are craci, ţâţe, plete, tot ce trebuie să vă ameţească, da ce-o avea în cap, dracu ştie. Că-mi zicea maică-mea: fato, poţi s-ameţeşti bărbaţii c-o ocheadă, da când ies ei din ameţeală, ţi-o iei. Că nu-s proşti bărbaţii...

Am mers aşa, la braţ cu Stela Popescu, de pe Alexandru Donici pâna la Intercontinental, şi-mi ziceam,

- în timp ce trecătorii îi spuneau sărut-mâna, doamna Stela, privindu-mă suspicios - mamă, dacă m-ai vedea cu cine umblu eu prin Bucureşti...

 Ducea degetul pe buze în semn că trebuie să fim serioşi. Era atât de fermecătoare, plină de viaţă, de energie pozitivă, de delicată, atentă la tot şi la toate...Şi râdea, când avea de ce.

Chiar şi când nu avea voie. Mai ales.