Sunt un copil care iese în fugă din sala de spectacole, rupe trei trandafiri din rondul din faţa Clubului 1 Mai din Comăneşti, Bacău, dă năvală pe scenă şi pupă tremurând de emoţie mâna delicată a artistei Stela Popescu în aplauzele publicului din 1971.
Acu şase ani, pentru interviu, m-a invitat la ea acasă.
Fix la ora trei, pentru juma de oră, că la cinci avea repetiţie, iar la şapte, spectacol. Am nimerit strada, am intrat într-o curte lungă, mărginită de clădiri vechi. Am sunat la uşa casei din fund, şi a ieşit chiar doamna. Sărut-mâna. Da ce punctual eşti, Puiu era aşa. Ziceai doişpe, la doişpe era acolo, puteai să-ţi pui ceasul după el. Ce flori frumoase, de unde-ai ştiut că-mi plac trandafirii galbeni? N-am ştiut. Am tras lozul.
M-a condus printr-un hol mic într-un living generos, cu fotolii vechi, cărţi, tablouri clasice, oglinzi înrămate în bronz, covoare tradiţionale moldoveşti. Nimic ostentativ, totul de bun gust, într-o armonie confortabilă. Mi-a făcut cafea şi mi-a permis să fumez. De la moartea lui Puiu, nimeni nu mai fumase în casa aceea, şi-i era dor de fumul de tutun.
Lumea se schimbă sub ochii noştri, domnu Val. Ce ştiam că e valoare ieri, nu mai contează azi. Eu mă ţin tare, cât oi putea. Iau aplauze, cu asta mă hrănesc.
Mi-a povestit viaţa ei tristă, cu veselie. Am consemnat.
A urmat viaţa ei veselă, cu nostalgie. Am consemnat.
La urmă, viaţa asta a noastră, tristă, plină de umor. Am consemnat.
Când s-a făcut timpul, a vrut să mă conducă până în Magheru. Doamnă, nu-i nevoie, mă descurc. Oricum trebuia să facă nişte cumpărături. M-a întrebat dacă mă poate lua de braţ. Nu părea să aibă nevoie de sprijin. Uite la aia, ţi-ar plăcea? Ce să zic, are craci, ţâţe, plete, tot ce trebuie să vă ameţească, da ce-o avea în cap, dracu ştie. Că-mi zicea maică-mea: fato, poţi s-ameţeşti bărbaţii c-o ocheadă, da când ies ei din ameţeală, ţi-o iei. Că nu-s proşti bărbaţii...
Am mers aşa, la braţ cu Stela Popescu, de pe Alexandru Donici pâna la Intercontinental, şi-mi ziceam,
- în timp ce trecătorii îi spuneau sărut-mâna, doamna Stela, privindu-mă suspicios - mamă, dacă m-ai vedea cu cine umblu eu prin Bucureşti...
Ducea degetul pe buze în semn că trebuie să fim serioşi. Era atât de fermecătoare, plină de viaţă, de energie pozitivă, de delicată, atentă la tot şi la toate...Şi râdea, când avea de ce.
Chiar şi când nu avea voie. Mai ales.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu