Un articol despre revoluţia din Bacău, reprodus din ziarul Pur şi simplu din Bacău, apărut în 1992.

21 decembrie 1989.

La ora 12, e programată repetiţia generală pentru spectacolul demonstrativ pe care artiştii amatori din Bacău îl vor prezenta directorilor de Case de cultură din România. Că Bacăul era fruntea la capitolul ăsta, cultura de masă. Toată noaptea am ascultat la căşti Radio France Internaţional şi Europa Liberă. Surescitarea mă sufocă. Chiar au murit oameni la Timişoara! Tremur de furie. Dimineaţa, o iau pe jos, din Cornişa, pe la Tic-Tac, spre Centru. Patrule peste tot. Ciudat, oamenii se uită unii în ochii celorlalţi, direct în ochi se privesc, parcă ar căuta confirmări că gândesc la fel. Că speră la fel, să scape de frig, de foame, de dogme absurde, de lozinci aberante, de frică. Să fie oameni normali, nu oameni noi. Pluteşte peste oraş o tensiune aproape materială. Vreau şi eu confirmări că nu visez, că trăiesc adevărat începutul unei schimbări. Mă grăbesc să mă văd cu prieteni, umblu bezmetic prin oraş şi-i găsesc agitaţi şi revoltaţi. Trebuie să dispară Ceauşescu, trebuie dat jos cu toată gaşca lui de comunişti. Nici nu ne mai păsa că eram noi înşine membri de partid şi că securiştii puteau să ne bage la zdup pentru vorbele astea. Doctorul Virgil Muraru, Titi Blănaru, Ovidiu Genaru, Gheorghe Vlase, Ion Ghelu, Gil Ioniţă, Dan Antal, Puiu Antoniu, Petru Cimpoeşu, Doru Frangache, Florin Enea, Nelu Hordilă, Doru Kalmuschi, Victor Munteanu, Liviu Stoica, Gabi Olariu, Sorin Toma, Răzvan Haritonovici erau la fel de patetici cum eram şi eu. Nu ştiu dacă-i ştiţi pe oamenii ăştia. Unii nu mai trăiesc. Atunci erau toţi sufocaţi de emoţie. De ură şi dragoste de România. De bucurie şi durere. Dumnezeu ne ameţise pe toţi cu amestecul ăla de gloanţe şi libertate. Băi, plângeam şi râdeam de parcă o luasem razna. Habar n-aveam că era chiar aşa. O luasem razna. E revoluţie, frate, nu revoltă de huligani. În mintea noastră vibra dorinţa să ne salvăm pe noi şi să salvăm ţara de la dezastru.

Înţelegi, băiatule, Dragoş, înţelegi? Ce să-nţeleg, tata? - răspundea copilul de şapte ani, ridicând mirat ochii albaştri de pe autostrada plină cu maşinuţe, trasată cu carioca direct pe platoul mesei. Că e revoluţie, Dragoş! Da’ ce-i aia revoluţie, Pătiucule? Puiuţ, revoluţie e când oamenii nu mai suportă să stea-n frig şi fără lumină, să nu aibă ce mânca şi să muncească până dau în brânci. Şi atunci ies în stradă şi pun alţi conducători, mai iubitori de oameni. Acu ai înţeles? Mda, e cam aşa, uite, când miliţienii blochează autostrada şi maşinile se enervează şi rup bariera. Că se enervează că nu pot ajunge la copiii lor să le ducă portocale şi ciocolată de Moş Crăciun.

  Ceva trebuie să se schimbe în ţara asta. Se întâmplă şi la noi minunea dumnezeiască, frate! Uite că se întîmplă. Zidul Berlinului căzuse. Peste tot, în afară de România noastră, lumea devenise liberă. Aici, timpul încremenise în directivele ultimului Congres de la care toţi aşteptaserăm marea demisie. România părea insula imposibilului. Ani de zile, interminabil, discuţiile noastre despre sărăcie, libertate, călătorii, comunism, capitalism, securitate, curaj, patriotism, eşuaseră în savuroase şi periculoase bancuri politice, dar şi într-un lamentabil „asta e, n-avem ce face". Şi, deodată, timişorenii ne arătau că sistemul menit să dureze până face mărul pere şi răchita micşunele, nu-i veşnic. Simţeam că epoca glumiţelor pe seama regimului s-a sfârşit. Era timpul să devenim responsabili, serioşi, s-o terminăm naibii cu ipocrizia la care ne obliga titlul de tovarăş. Na, venise timpul să ne asumăm nobleţea apelativului de Domn.

Bacău, 22 decembrie 1989, ora 12.00

Darie e sătul de minciună, de pile, de teama cotidiană, de ruşinea că e român. Ruşine de ruşinea lui că nu-i în stare să pună ceva portocale pe masa de Crăciun. Că uite-acu vine Crăciunul şi fetele lui aşteaptă portocale. Da de unde portocale. Ce-or fi strigînd ăia din faţa judeţenei de partid? Nu-nţelege nimic. Piaţa se umple cu oameni şi el cască gura printre perdele şi nu poate să iasă din Căsoaie. De frica vandalizării, directorul Iacob a zăvorît uşile. Ceauşescu încă mai privea încruntat din tablourile de pe holuri când Darie s-a hotărîâ să pună mâna pe-o staţie de-aia Vermona, de amplificare. O ochise de cum intrase, la uşa cabinei tehnice. E grea a naibii. Na, tre să spargă un geam ca să iasă. Îi vin în ajutor Cristi Munteanu şi Cristi Holcă. Instalează amplificatorul pe terasa de piatră din stînga judeţenei. Lumea urlă Jos Ceauşescu, Libertate, libertate! Dintr-un birou, cineva îi întinde un cablu de curent. Montează microfonul şi zice zece doi, zece doi, unu, doi, trei. Merge. Bun, şi-acum, ce să spună? Dragi băcăuani. Dragi băcăuani. Dragi români. Fraţilor. A fugit. Ceaşcă s-a cărat cu elicpterul. Gata. Nu mai e. Ura. Ura. Ura. Libertate. Poporul... Dar nu mai poate continua, că plânge. Nu poţi să vorbeşti când plângi. Cineva îi ia microfonul din mână şi urlă Libertate. Mulţimea aclamă. Altul are o idee mai bună, dă tonul: Deşteaptă-te, româneeeee. Ce mai, e al dracului de emoţionant.  

Microfonul e pasat de la unul la altul şi captează toată ura, tot dispreţul, toate speranţele  acumulate în anii de teroare. De-acolo, din colţul stâng al puterii, cerul se vede pătrat şi ireal de albastru printre blocuri.

Luat cu valul revoluţiei, nici nu se mai gândea la securişti şi la miliţieni. Oricum, nu mai era nimic de pierdut. Momentul adevărului devenea tot mai patetic. Dreptate, dreptate!   Cocoţat pe staţie, vedea cum centrul oraşului se umplea cu lume. Cu oameni vii. Care plângeau. Se îmbrăţişau. Râdeau. Cântau. De la Uzina de Avioane, de la Maşini-Unelte, de la Şuruburi, veneau încolonaţi, unii cu secretarii de partid şi directorii în frunte. Clar, ăsta-i poporul. S-a revoltat. Nu-l mai vrea pe nea Nicu, nu mai vrea comunism. Cum dracu se-ntâmplase? Erau aceiaşi care, cu numai patru luni în urmă, la 23 august, strigau numele celui mai iubit fiu al poporului pe stadion. Cam fără chef, ce-i drept. Aceiaşi care delegaseră candidaţii la Congresul al XIV-lea să-l aleagă încă o dată pe Ceauşescu drept şeful lor suprem. Aceiaşi care, cu doar şapte zile în urmă erau resemnaţi şi fără de speranţă. Cum ar zice poetul, umbre proletare la cozile de la salam cu soia, lapte şi pâine. Nu cereau mare lucru. Nu voiau decât să-şi capete demnitatea de om. Strigau ce strigau şi se îmbrăţişau unii cu alţii, fără să se cunoască: Am învins, frate! S-a dus în pizda măsii animalu’ ! Răguşiţi şi cu ochii roşii. De dement, dar parcă am mai folosit o dată metafora asta. Ce să zic, parc-ar fi uşor să cuprinzi în cuvinte atâta bucurie deodată, cum spunea un reporter la televizor. Şi atâta frică. Şi atâta revoltă. Oricum, parcă era o competiţie. Cine striga mai tare, se simţea mai revoluţionar.

Ceasul prefecturii arăta ora unu şi-un sfert când Geo Popa, actorul Geo Popa, urmat de Sechelariu, pune mîna pe clanţa judeţenei şi deschide uşa pe care intra numai primul secretar. Urale. Darie se buluceşte şi el. Odată intrat, era clar că îşi asumase la modul cel mai serios rolul de revoluţionar, cu orice risc. Nu ştiu care din ei îi urlă în ureche c-ar trebui o staţie mai puternică la balcon. Să se vorbească mulţimii. Să se ştie că activiştii PCR au spălat putina. Că Revoluţia a învins de-a binelea în Bacău. Darie se strecoară, mai bine zis, înoată, prin şirul de oameni care se ţin de braţ: nea Verigeanu, adu staţia matale, cu mixerul şi microfoanele alea bune, pentru balcon. Vasile era sunetistul oraşului. El făcea amplificarea pe la marile spectacole de pe stadion. Şi-n plus, era prieten la cataramă cu Nicu Constantin, cu Stela şi Arşinel. Pe ăştia-i ştiţi, artişti. Nu mai scriu despre ei. Mulţimea cântă ca la meci: ole,ole,ole, Ceauşescu nu mai e!

Punem amplificarea în funcţiune, o cuplăm cu un televizor. Iaca. Şi în oraşul nostru se trage cu puşca, doar că la televizor, în direct. Lumea din piaţă huiduie. Din balcon, Darie vede mulţimea fremătând, scandând în valuri, şi obiectivele a vreo cinci - şase camere strălucind în lumina zilei, nefiresc de caldă pentru luna decembrie. Vlad Lucaveschi de la cineclubul Casei de cultură. Traian Moroşanu de la TVR, şi alţii,pe care Darie nu-i cunoştea. S-a filmat totul, fiecare om aflat în mulţime avea figura pe bandă. Pentru Istorie. (Prin ianuarie, s-a primit un ordin de la Bucureşti şi fie trimise toate casetele la Televiziunea Română Liberă. Şi cu ocazia asta, toate mărturiile filmate la revoluţia din Bacău, au dispărut fără urmă. De colectarea casetelor s-au ocupat regizorul Lazăr Fulga şi sunetistul Emanuel Şerban de la Teatrul Bacovia)

    În capitală, arde Muzeul Naţional şi Biblioteca universitară. Revoluţionarii cei mai revoluţionari, adică cei care-au apucat să intre în sediul PCR, aruncă de la balcon operele şi portretele tovarăşului. Poporul suveran le sfâşie şi le dă foc. În Bucureşti, trasoarele marchează calea pe care gloanţele pătrund în ţestele înfierbântate. Numai că românii simt că Revoluţia învinge. Armata e cu noi. Ura! Ura! Uraaaaaaa!

Din partea lui Darie, n-aveţi decît să credeţi ce vreţi. Ca el au fost mii şi mii, la fel de înfierbântaţi de speranţa că va fi mai bine. El e convins şi acum, că în clipele alea, participa la Revoluţie. Că zarva aia din centrul Bacăului era Revoluţie. Până la moarte n-o să-şi schimbe părerea.