joi, decembrie 21, 2017

21 decembrie 1989 

N-a dormit toată noaptea. A ţinut aparatul deschis pe Europa Liberă. Din oră în oră, asculta aceeaşi obsedantă înregistrare preluată de la Radio Novi Sad, zgomote seci, păcănituri de kalaşnicoave şi strigăte. Libertate. Alegeri libere. Jos Ceauşescu. În acelaşi timp, la Radio Bucureşti, nimic altceva decât cântece patriotice, partidul, Ceauşescu, România şi comunicatul cu sinuciderea laşului de Milea care refuzase să ordone să se tragă în manifestanţii de la Timişoara.  Cine ar fi putut dormi? Trebuia să se ducă după lapte pentru alea mici. Frumoasele lui dormeau. Se întâmpla ceva istoric şi el trebuia să fie în miezul evenimentelor, ca întotdeauna, nu la coada de două sute de oameni în spatele alimentarei de la Orizont. Şi-apoi, mai era ceva lapte condensat în debara, au fetele ce mânca azi. Pe bune că  n-avea chef să stea iar la coada de la Alimentara, printre pensionari. Dă-l în pizda măsii de lapte şi pe boul de Ceauşescu şi pe tot neamul lui.
Se crăpa de ziuă când a ieşit din bloc. Se auzea un vuiet ciudat sau poate i se părea. La colţul aleii, un miliţian şi doi de la Gărzile patriotice fumau. La toate colţurile de străzi sunt plantaţi câte trei bărbaţi în uniforme. Lumea trecea tăcută pe lângă militari. Răsăritul ăsta e cenuşiu, dar cerul e senin, o să fie o zi bună. O zi bună. Cândva o să fie o zi bună şi în ţara asta. În rabla de autobuz mirosea a ulei ars. Un panou ruginit din podeaua de tablă se mai ţinea într-o sârmă şi trăncănea ca dracu. Taxatoarea grasă mesteca un măr şi, din când în când, bolborosea ca pentru ea: hai, oameni buni, mai daţi şi la bilete.
Strada era plină de oameni care se duceau să construiască şi azi epoca de aur. Nu prea puteau să-şi imagineze ce-i aia, dar suna frumos. Hai la lupta cea mare, rob cu rob să ne unim, epoca de aur cu toţi s-o făurim. Să curgă mierea şi apa caldă şi salamul cu soia şi nechezolul prin conducte. Să fie pace. Să-l lase imperialiştii pe nea Nicu să edifice societatea socialistă multilateral dezvoltată. Să se cace-n gura noastră. Uite că şi natura ne-ajută: e aproape Crăciunul şi e cald ca în iulie. Cînd apăru soarele de după un bloc, lui Darie îi veni în minte comparaţia cu un ochi roşu de dement, dar o uită tot atunci, de stupidă ce era.
Pe-atunci, Darie avea un Oltcit fabricat la Craiova la care încă plătea rate. Sîmbătă îi crăpase ceva la motor şi uleiul dăduse pe-afară. Calitate românească, futu-i în cur pe mă-sa. Trebuia să-şi ducă fetele la Braşov, să facă sărbătoarea  Crăciunului la bunici, dar Maimu le făcuse pocinogul. Tata, tata, arde Maimu – se speriase aia mică, Suzana. Paula plângea, îi era milă de Maimu care scotea fum de sub capotă. Fetele o botezaseră pe maşină Maimu pentru că, cine-a văzut odată un Oltcit observă şi singur că seamănă la bot c-o maimuţă de-aia simpatică. Macac, cred. Deci, din motor ieşea fum şi familia lui Darie Condor dârdâia pe marginea drumului. Erau la cam zece kilometri de Bacău.
Darie mormăia înjurături. Era frig al dracului. Fetele începuseră să se smiorcăie de frig, iar lui îi îngheţaseră picioarele în bocancii pe care-i luase ca amintire din armată. Da, hotărît lucru, bocancii ăştia militari sunt al naibii de trainici, dar dacă n-ai ceva ciorapi de lână, ai belit-o. Pe lângă Maimu cea bolnavă treceau, una după alta, maşini albe, galbene, gri, cu numere de Uniunea Sovietică. Dar în sens invers. Dinspre Bacău spre Braşov. În fiecare, unul sau doi oameni. Ai dracu ruşi, fac Crăciunul la noi, să nu-i ia KGB-ul la ştouri.
Darie lăsă dracii deoparte şi porni spre centrul satului. Măgura. Măgura-i zice satului. Să găsească un telefon şi să-l sune pe Virgil, doftorul, să vină să-l scoată ca de-atâtea ori din rahat. Că de-aia sunt  prietenii. Da, bă, vin, hai că-ntr-o oră sunt acolo.
Apăru Virgil cu Dacia lui, culoarea untului. Ce mîndreţe de maşină. Ţi-am zis să nu-ţi iei jumătatea aia de maşină, că Dacia-i sfântă! Ţi-am zis, sau nu, dobitocule? O avea de vreo doi ani şi o dată nu se stricase. Da, bă, mi-ai zis. Şi ce vrei acuma? Hai, dă-i bătăi, că ne-a luat benga de frig! 
Ce dreak de număr avea? Darie nu-şi mai poate aduce aminte. Parcă 1 BC 532. Ce naiba, îs vreo peste douăjde ani de-atunci. Dar, chiar aşa, tot ţine minte ca acuma că pe tot drumul spre Braşov depăşiseră sute de Lăzi de-alea ruseşti, culmea toate albe sau bejulii, cu unu-doi oameni în fiecare. Cică, la Virgil: Băi, io zic că-s turişti, au vreo excursie în Iugoslavia, pe coasta dalmată. Să-şi facă şi ei sfintele sărbători la Adriatica. Decând cu perestroika, poate şi-or adus şi aminte că-s ortodocşi ca noi. Se emancipaseră ruşii, ne-o luaseră tare înainte. Cu Gorbaciov ăla al lor, deştept băiat, destupat la cap. Zeci şi zeci de maşini Lada cu noii oameni sovietici transparenţi, trecând în caravană, spre sud. Mda, posibil, îi răspunse Darie, uitînd la ce cifră ajunsese cu numărătoarea.
Este exact 16 decembrie, într-o sîmbătă. La Timişoara urmau să moară oameni.

Cam pe seară ajunse la Dacia Service, ancorat la ştangă de maşina doctorului Muraru. Dar programul se încheiase. Aşa că, o să vină luni de dimineaţă. Pîn-atunci, ia hai la mine să facem noi un şah şi să pilim ceva, ca băieţii, propuse doftorul. Au tras ceva partide şi ceva tărie făcută pe loc din alcool rafinat, apă şi, de gust, ceva lămîie. O bunătate. După aia, somn de voie. Venea duminica. Duminica aia, ştiţi voi, cînd a început nebunia, cu pastorul reformat, cu trădătorii de ţară, cu huliganii, cu pîrîielile de kalaşnicoave şi ţipetele timişorenilor. Cine mai putea dormi. Fierbea sîngele în toţi. Tare de tot în Darie. Dar şi-n Virgil.
Pe Darie îl ştiau toţi mecanicii la atelier, jaful de Oltcit avusese probleme încă de nou. Dar azi maistrul e încruntat, oamenii nu-i mai răspund la salut cu zâmbete. Poate pentru că e luni nu le arde de glume. Sau poate stătuseră şi oamenii muncii cu urechea lipită de radiouri şi-auziseră ce se întîmplă în ţară.

Fără chef, Mihai desface şuruburile şi scoate pistoanele. E un mecanic bun şi un om bun. Mormăie ca pentru el : Morţii mamii lui de bou, auzi, să tragă-n noi, dom Darie, nenorocitu’ dracului de cizmar! Omoară oamenii-n Timişoara, futu-l în gură pe mă-sa. Muncim de dăm în brânci, n-avem liber nici duminica, îngheţăm aici, mă duc acasă şi-acolo-i mai cald în frigider decât în cameră! Şi el omoară oameni.  Haleală, ioc, apă caldă, ioc, lumină, canci. La televizor, două ore el, el cu ea, şi iar el! Asta-i viaţă, în paştele mamei lui de bâlbâit! Şi el pune armata pe noi ! Aţi văzut, a pus câte trei caralii la fiecare colţ de stradă. Adică, staţi liniştiţi, românaşilor, că altfel, vă fut în cur ca la Timişoara.
Pe peretele atelierului, o lozincă roşie spicuieşte din gândirea înţeleaptă a marelui strateg ceva despre bunăstarea oamenilor muncii ca ţel suprem al politicii partidului nostru. Câteva litere lipsesc. Se citeşte  „oamenilor muci”.
Doctorul Muraru fusese dat afară din partid pentru că îndrăznise să solicite paşaport. Îi trăsnise prin cap să studieze antropologia în Australia. Câţiva ani, securitatea îl chemase cam odată pe săptămână să dea explicaţii în scris că de ce nu-i plac condiţiile din România. Şi pe Darie îl hărţuiseră, că de ce i-a împrumutat maşina de scris la care-şi redactase cererea pentru paşaport. Regimul îi obliga pe români să-l iubească fără rezerve. Erau şi ei, doctorul şi Darie, nişte oameni muci, numai că ei văzuseră de trei ori filmul The Wall, o nebunie de desen animat alternat cu imagini reale, pe muzică de Pink Floyd, despre dictatură şi libertate. Fireşte că nu putea rula pe ecranele româneşti, era prea adevărat, prea provocator.

Seara, la Casa de cultură, în faţa a opt sute de spectatori, solistul Adrian Daminescu cântă şlagăre internaţionale în limba engleză. Îşi încheie recitalul cu Breaking the Wall. Delir. Sala cere trei bisuri. Să spargem zidul, asta are conotaţii noi în zilele astea când în vestul ţării se moare pentru libertate. În culise, Gabi Cotabiţă îl ia pe Darie de umeri. Vine şi Dida Drăgan. Le arde sufletul. Plâng toţi. De ce n-a dat nimic la oameni după ce i-a pus să facă atâtea sacrificii ca să achite datoria externă ? De ce dracu n-a demisionat, dobitocu’, în noiembrie, la congres? De ce-a trebuit să omoare oameni?
Tembeliziunea română anunţă un comunicat important. Pupăza naţională, Elena, şi, lângă ea, Postelnicu şi Dăscălescu în picioare, pe post de decor. Ceauşescu, mai ţeapăn ca niciodată, încordat, hopa, şi el în picioare. Poate acum, în ultima secundă, după ce-a făcut-o de tot de oaie, îşi desemnează vreun succesor, sau anunţă alegeri libere. Măcar poate anunţă că dă mâncare şi benzină la liber. Că vin sărbătorile şi nici datorii nu mai avem. Ţi-ai găsit. 
Tovarăşul demarează vădit iritat, cu drrragii lui tovarrrăşi şi prrrrietini. Acelaşi limbaj de lemn, gângăvit şi prăfuit, pentru ultima oară din studioul de la Comitetul Central, dragi tovarăşi şi tovarăşe şi prietini, să nu credeţi ceea ce auziţi, iar ceea ce vedeţi, e provocărili, e agenturili! Trădătorul de Milea s-a sinucis. Şi poporul, poporul şi iar poporul. Şi suveranitatea. Şi mândria. Ceauşescu-România. Şi morţii furaţi şi incineraţi pe ascuns. Şi dă-i cu gloanţe. Dă-i cu bocanci, cu bastoane. Şi bagă-l la zdup pe prostul de popor care  face bătături la palme de la aplauze. Şi lasă-i pe copii să crape de frig şi de foame. Socialismul cere sacrificii. Ca să apucaţi epoca de aur, viitorul de aur al omenirrrrii, trebuie să faceţi sacrificii!
N-ar mai apuca Crăciunul, zice Cotabiţă desfigurat de plâns.