Val Mănescu – „totul e bine și nimic nu m-a durut”
Cronică apărută în revista „Poezia”, numărul de iarnă, 2023. la pagina 181
Cu cinci minute înainte de a începe această nevinovată încercare de a pătrunde în lumea versului marca Val Mănescu, curierul a binevoit să îmi lase „Hackney Diamonds”, ultimul album al celor de la Rolling Stones – iar „potriveala” asta, zău, are niște înțelesuri mai adânci, pe care voi fi fericit să le descopăr undeva, cândva! Nu tocmai separate la nivelul supratemelor pe care le vehiculează, și cartea, și albumul, spun implicit povestea unui mod de a fi într-o frumusețe (încă) ademenitoare; la final, îți dai seama că sunt două discursuri despre libertate, despre demnitate, despre bucuria de a te fi înțeles măcar până la un punct, nu în ultimul rând despre încrederea și speranța că drumul nu se va frânge, ci va îngădui alte și alte – zic eu! – întâlniri și experiențe memorabile. Când „angry” (ar fi bine să nu treceți așa ușor peste single-ul ăsta) în relațiile cu viața – cheltuind energii pe care puțini le vor fi întrezărit, când deosebit de atent cu aceasta – analizând-o temeinic, trecând-o prin filtrele rațiunii dar și ale unui sarcasm aparte, totuși iubind-o cu toată ființa, Val Mănescu e din stirpea rară a celor aleși să fie scăldați în harul plin de rod al cuvântului ce nu trădează principii și realități estetice puse la lucru de alții încă de prin Antichitate.
Citindu-l pe Val, îți dai seama că uneori, de fapt rareori, poezia e viața însăși. S-a și zis în câteva rânduri: „Val Mănescu publică rar” – menționez și celelalte volume care au apărut, cu o excepție, la distanță de un deceniu: „Delict de memorie” (1993), „O zi dinaintea sfârșitului lumii” (2003), „Efectul Placebo” (2013), „Ochiul fără pleoape” (2018). El însă locuiește Poezia în permanență iar o asemenea condiție nu e de ici, de colo; greu de așezat cu strictețe după criterii procustiene într-o anumită formulă, textele pe care ni le încredințează se dovedesc a rămâne străine în fața oricăror cosmetizări vădit artificiale. Autorul de față nu driblează, nu jalonează, nici nu complică din dragul unui exces de rațiune. El doar își primește cititorul alături, destăinuindu-i-se, într-o preumblare ce amintește fără contururi precise de plimbările peripatetice ale oamenilor cetății. Rețeta nu e nici pe departe mainstream, însă, evident, aproape la fiecare pas găsește rezolvări poetice care surprind. Ale sale dintru ale sale. Să ne apropiem de...
„totul e bine și nimic nu m-a durut”. Apare în 2023 la Editura „Babel” și circumscrie o avalanșă de trăiri provocate (și) de apariția deloc așteptată a unui diagnostic dușmănos. O spun răspicat de la început: autorul e un învingător, găsește motivația de a lupta și de a învinge, chiar dacă în varii segmente ale discursului pare că suferința (fizică) va fi inundat deplin celelalte coridoare. Deși interesat de numeroasele fețe ale solitudinii, Val Mănescu știe că nu este pe deplin singur: am citit așadar cartea în discuție și sub forma aceasta a unui check in, dat din dorința de a mărturisi existența victoriei, de a-și „striga” prezența. Locul dezvăluirilor poetice e chiar mijlocul celor existente, ale celor din viața aceasta, deși ludicul „constatărilor” ne poate juca feste: „Va trebui să ieșim cu ceva plusvaloare / din viața asta obraznică / atât de puțin Dumnezeu / și atât de mulți sfinți / pândesc să-mi transforme trupul / în scrum / și să-și împrăștie cenușa în vânt / ca pe nimicul ispitit de metaversul / cu umbră interioară...” Postura amintește de zbaterile psalmistului din versul arghezian, chiar dacă aici, cel puțin la început, poetul nu se mai află explicit în căutarea ipostasului divin. Ulterior, aduce nuanțe: „poate că nu prea m-am rugat la icoane / văd toate astea / poate ar trebui să mă împac / cu Dumnezeul ăsta care umblă prin mine / cu bateriile descărcate / să-l respect și să-mi fie teamă de El / ca de un suflu sistolic depistat prea târziu / să fiu de acord că la început a fost cuvântul / dar și Dumnezeu să fie de acord că / la început a fost puterea / și să-mi răspunde și El la bună ziua / din când în când...” („Rar mă arăt lumii”); locuitor într-un monden guvernat de legea „breaking news”, e nevoit să demaște chipul nebuniei și al grotescului: „tot citesc știri / despre idioții utili / cu zgomotul lor de semințe putrede / slăvind comunismul Mort”. Asta e lumea în care e musai să trăiască dar și din care trebuie la un moment să se salveze. Sunt numeroase – hai să le numim – accente sociale care conferă poemelor și o notă de revoltă , provocând răbufniri energice. Deși mi s-ar putea lesne reproșa o asemenea comparație, aș zice că Val Mănescu ne invită la o călătorie cu mașina prin oraș: la început ne împărtășește câte ceva despre condiția poetului („Simulacru de rai”), mai apoi ne șoptește trist – jucăuș câte unul-două adevăruri, așa cum proceda și jester-ul la curtea regelui -„Ultima țigară”, „Versoix decembrie 1989” (deși nu la Regele Mihai făceam referire anterior); pierzându-și ceva din răbdarea inițială, urmează să apese pe accelerație și să ne introducă într-un soi de carusel unde, de multe ori, grotescul, alături de tot ceea ce e hâd și monstruos guvernează prezentul. Decupez din „Alt festin” și „Devenind propriul nostru gunoi”: „În parc au concert cohorte de ciori hotărâte / la teatru drame și comedii străine care îți seamănă / Trebuie să fie și-o caterincă vreo harmonie ceva / să țină isonul decadent la fanfarele neamului de poeți / De aceea în farmacii luminează electric / reclame în versuri la antinevralgic / și la regrete veșnice proaspete”, „nu sunt decât un accesoriu la ulița principală / cu sens unic spre zero și tot mai puține cuvinte / în giratoriul fostelor iubiri unde durerea / scormonește desuet caldarâmul și se insinuează / în macadam spre un alt festival nebun / sunt de vânzare la negru bilete pe tarabele din piața centrală / precupeți dau gratis evenimente veștede în hârtie de ziar...” Și gândul mă împinge ba înainte, ba înapoi, între Bacovia și Genaru.
O cu totul altfel de „bogăție” e mărturisită în „Rolling Stones” (ca să vezi!), „O sâmbătă cu final ambiguu” sau „Mâinile mele căutând” – mai sunt și altele! Aici, iubirea pare că restabilește magic armonia tuturor prezențelor, ea e singura ce poate contura chiar un crez existențial-poetic. Dinspre „după-amiezile ploioase de iulie”, când „făceam dragoste pe rolling stones” / „în ritmul nebun de la honky tonky woman”, la „Să ne înțelegem iubitul fetei în blugi este poet / El o iubește cât toți căluții de mare din oceanul planetar / Străfulgerați de amor pentru superbele iepe de mare” și „poate am să mă întorc să te sărut / când se va fi terminat de răstignit trupul meu”.
În postfața volumului, Adrian Jicu nota: „Ceea ce mi-a plăcut întotdeauna la scrisul lui Val Mănescu este amestecul, indicibil, de (auto)ironie și umor negru. Prea lucid ca să își permită sentimentalisme, el face pe durul, drapându-și sensibilitatea într-un discurs tăios, care i-a devenit o a doua natură”. Într-adevăr, aici, unde „totul se vinde și nimic nu se cumpără”, „Prin țara asta mereu condusă de un rechin orb / Urmat fără împotrivire de poporul de guvizi duioși / Hrăniți cu boabe de strugure stoarse din icrele lui”, sugestia poetică, formulată uneori la graniță cu tonul imperativ, indică necesitatea ca unele categorii simbolice precum albul și binele să fie separate (chiar brutal) de negru, minciună, postadevăr.
Îngăduind mici doze egotice, lumea pe care o are în vedere construcția lui Val Mănescu, dimpreună cu metalimbajul ce o generează, pot deveni repere în eforturile omului recent de a scăpa din tirania tuturor neputințelor
Marius Manta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu