Uite-l că iese în balcon. Ia microfonul. Lumea aşteaptă ca el să tragă aer în plămâni şi să spună ceva. Fraţilor. Nu, asta-i ca-n Caragiale. Deci. Dragi băcăuani. În fine, dragi concetăţeni. Sună mai a la Robespierre. A fost greu şi încă nu s-a terminat. Noi, aici, înăuntru, lucrăm pentru voi. Suntem în slujba voastră, a celor mulţi. Să aveţi apă caldă, pâine şi carne. Benzină, vrem benzină la liber, se aude o voce de jos. Şi apoi, urale. Da, şi benzină, dragi băcăuani, şi benzină, sigur. Uraaaaa, zice poporul.
E ca după un accident, îi tremură genunchii.
Dragii mei, dragi concetăţeni. Simt în piept fiecare glonţ tras în Timişoara sau în Bucureşti, Sibiu, sau Cluj.
Şi gloanţele alea îi blochează plămânii şi coardele vocale i se fac nod.
Are milioane de gloanţe în trup când pune microfonul pe balustrada balconului şi începe să vorbească. Nici nu-şi dă seama cum de vocea i se transformase în tunet şi se arcuia peste piaţa prefecturii ca o tornadă. Exerciţii de forţă şi echilibru. Să fim uniţi, fraţilor. Să fim drepţi. Am minţit, am fost minţiţi, noi înşine ne-am minţit, ne-am prefăcut că ne e soare şi bine. Că epoca de aur, edenul, fericirea sunt aici. De azi, gata cu minciuna. Să fim oameni adevăraţi. Altfel de cum am fost. Nu mai ştiu ce.
Mulţimea ovaţionează.
Darie scoate carnetul de partid. Îl arată mulţimii. Mulţimea strigă huooooo. Îi dă foc cu bricheta. Îl ţine în mână până când flacăra îi arde unghiile. Vrea să se cureţe prin foc. Prin foc şi pară, mai bine. Fumul partidului îi intră în ochi. Dar plânge nu din cauza fumului. Oamenii din piaţă îi scandează numele.
Lumea e în delir. Libertate. Libertate!
Pe margine, răsfiraţi printre oameni, securiştii se abţineau cu greu să nu râdă. Aveau ordin: Doar priviţi, nu dea dracu să râdă careva. Priviţi şi reţineţi cine şi ce spune. Raportaţi la sediu. Şi, după aia, când s-or linişti treburile, vedem noi. Nu vă fie frică. Fiecare va primi după merit. Nu uitaţi, suntem o familie şi familia are grijă de fii ei. La treabă, flăcăi!
Taică-meu, de mult, când eram mic, avea o bicicletă Carpaţi pe care i-am băgat-o eu sub roţile unui compresor care ne pietruia strada. Strada Avram Iancu din Comăneşti a fost prima stradă pietruită din oraş. Compresorul, pentru cine nu ştie, e un tractor care, are în loc de roţi, nişte cilindri de fier. Grei. Grei tare. Stropşesc tot ce calcă. Adică nu ştiu dacă tot. Eu pot să jur că bicicletele Carpaţi sigur le face una cu pămîntul.
Aşa că plec pe jos, ghetele se târâie enervant pe asfaltul trotuarului. Îmi pare rău după bocancii ăia soldăţeşti. Nu-i mai am. I-a ros cîinele şi i-am dat la pubelă. Păcat de ei. Erau buni, dacă aveai şi nişte ciorapi groşi în ei. Da mai dă-i dracu de bocanci, doar n-ai vrea să porţi o pereche de încălţări patrujde ani.
În centru, bradul de Crăciun îmi mai stoarce nişte lacrimi. Nu-mi plac sărbătorile, caut găuri, cotloane, să nu mă găsească nimeni, când vin sărbătorile. Habar n-am de ce. Poate că-i criza existenţială a bărbatului trecut de tinereţe. Andropauza. Nasol. Tinereţea, mişto. Andropauza, nasol.
Bacău, 22 decembrie ora 20.00
Pe holuri e haos. Aleargă fruntaşi în producţie cu portrete de-ale tovarăşului pe cap şi le aruncă de pe balcon, în uralele mulţimii. Poporul sparge tablourile oficiale şi le dă foc. Fiul cel mai iubit al naţiunii arde. În sediul Comitetului Judeţean al Partidului Comunist Român fug ţigani cu covoare persane în spinare. Alţii fură casetofoane, televizoare, tot ce se poate fura. Se trântesc uşi, sunt sparte dulapuri, toţi aleargă desfiguraţi de colo-colo fără rost, se aud ţipete, înjurături, îndemnuri la ordine. La disciplină. Care disciplină, bă, mai du-te-n fasole. Tu nu vezi cum trăiau ăştia, cu kentane şi uischi, băga-mi-aş. Şi noi? Cu ciolane şi adidaşi şi pâine pe raţie.
Fiecare vrea să-şi spună părerea. Să şi-o impună. La microfon, vorbesc mulţimii preoţii de diferite religii. Îndeamnă la rugăciune. Pentru victoria Revoluţiei, desigur. Apoi militari. Toată lumea fumează. Doina Melinte. Melinte. Melinte Melinte. Mulţimea scandează şi aplaudă. Apare profesorul Manea de la Răcăciuni, înfăşurat în tricolor. Urale. După el, alt profesor: Sunt profesorul Neagu, de română. De la liceul Bacovia. Văd pe mulţi care mi-aţi fost elevi. Vă iubesc. Ca profesor, vă spun să strigăm afară, afară cu comuniştii din ţară. Uraaa!
În timp ce noaptea învăluie oraşul lui Bacovia în mantia-i neagră, - sper că v-a plăcut asta - se recită din Blaga, Sorescu, Eminescu, Păunescu. Gil Ioniţă cântă Jurământ la Putna. Se aprinde o mare de brichete. Din piaţă zeci de mii de perechi de ochi înlăcrimaţi privesc spre balconul nostru revoluţionar. Aplauze care se transformă în scandări repetate : România liberă ! Moarte tiranului! Armata e cu noi!
Să facem o precizare necesară. Aia cu noaptea care învăluie cu mantia, ar fi fost mai corect să sune: cu mantaua caki. Că tot centru era înconjurat de soldaţi care habar n-aveau ce caută acolo.
Deci, pe nesimţite, se face noapte. La televizor continuă Revoluţia. În birourile activiştilor de partid colcăind de revoluţionari, începe o altă revoluţie, cea a listelor. Grupuri formate pe criterii necunoscute se baricadează prin birouri şi-şi trec numele pe liste, ca să se cunoască. Fiecare birou cu lista lui. Balamucul e general. Fiecare vrea să figureze pe toate listele. Nu se ştie care va fi luată în consideraţie. Unii îşi atribuie singuri misiuni. Profesorul Protopopescu pleacă să verifice cum sunt apărate staţiile de benzină şi depozitele de combustibil de la marginea oraşului. Un grup condus de Gelu Cociorvă şi Gabi Sahaghian se urcă în ARO-ul fostului prim-secretar şi pornesc prin satele judeţului. Aro ăsta era un fel de Range Rover românesc.
Un tip cu ochelari (poate eram chiar eu), împreună cu Vasile Nistor şi cu pastorul Chivoiu îşi aranjează banderolele pe braţe şi pleacă tremurând vârtos la miliţie. Comandantul miliţiei, colonelul Gheorghiţă, e imediat cu Revoluţia. Carevasăzică n-are nimic împotrivă ca miliţienii să se supună ordinelor noastre. Aşa că, scurt, trimite patrule neînarmate să vegheze la ordinea din oraş. Câţiva, şi mai curajoşi decît băieţii ăştia revoluţionari care eram noi, pleacă să-i verifice pe securişti la ei acasă, la Securitate. Se întorc liniştiţi: toţi băieţii cu ochi albaştri dârdâie în birourile lor de frica revoluţionarilor. I-auzi! Ce tare e poporul! Armele securiştilorlor stau la fel de cuminţi în rastele sigilate. Delegaţia revoluţionarilor e mulţumită. De altfel, toţi revoluţionarii sunt mulţumiţi. Au aşa, un fel de bucurie pentru că acţionează, cum să spun, pătrunşi de simţul datoriei, al onoarei şi al dragostei pentru cetăţenii oraşului, pentru România, pentru popor, fraţilor! Chiar dacă, în aceeaşi măsură, frica le tremură în oase. Sau oasele de frică. Cum vreţi.
Dar băieţii ăştia îşi fac în fond datoria. Şi iaca, slavă domnului, şi-o fac bine, dacă şi securiştii stau acum cu botul pe labe. Ca nişte căţeluşi dresaţi. De ăia
Serios, păi fugise el Ceauşescu, dar la televizor acoliţii lui trăgeau fără încetare. În Capitală era război cu teroriştii. Cu trupele de elită ale Ceauşescului care se iveau de prin tunele subterane şi împuşcau revoluţionarii drept în frunte cu arme cu lunetă. Başca avioanele din care erau paraşutaţi soldaţi extrem de bine instruiţi,trimişi de Gadafi tocmai din Libia să-l apere pe prietenul lui.
De mirare, dar nimeni nu se mai mira de nimic, ca-ntr-o minune dumnezeiască, - şi aici sigur rugile preoţeşti au avut efectul scontat - în balconul de la Comitetul Central, unde se contura noua putere, nu nimerea nici un glonţ. Nu se ştia nimic cert şi orice întorsătură ar fi fost posibilă. Terorişti, trupe fidele lui Ceaşcă, etc.
Ca peste tot în ţară, şi în biata urbe bacoviană se trăia scena din actul doi al spectacolului revoluţiei, vânzoleala vermiculară a naşterii noii puteri care avea să conducă oraşul şi judeţul Bacău. Pentru ca lucrurile să reintre în normal, oameni noi trebuiau să umple celebrul vid de putere, după modelul Bucureştiului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu