După miezul nopţii, în piaţă mai rămăseseră câteva sute de tineri care se uitau la televizorul color din balcon şi, din când în când, mai strigau răguşiţi că armata e cu noi, Timişoara, Timişoara. Şi că nu pleacă acasă. Discursurile de la balcon încetaseră, că se făcuse târziu şi lumea mai avea şi case. Doar televizorul funcţiona, cu sunetul preluat de staţie. Gigi Iacob rămăsese şef la butoanele de amplificare peste Revoluţia română în direct. Gigi era ajutorul lui Vasile Verigeanu la butoanele staţiei de amplificare.
Pe holuri domnea un semiîntuneric sumbru. În birouri, revoluţionarii băgau în ei potoale. Petru Plăcintă, directorul Avicolei şi Răducan Ion, şeful Fabricii de pâine, le trimiseseră bunătăţile de pe lume din produsele destinate până ieri exclusiv exportului şi ştabilor de la partid. Salam de Sibiu. Pastramă de curcan. Muşchiuleţ afumat. Bun, bun şi gratis, ca să mănânce şi ei ceva după atâtea ore de alergătură de colo-colo pe culoarele sediului, în beneficiul revoluţiei, fireşte. În cabinetul primului secretar 10-15 revoluţionari se uitau la televizor. Alţii aţipiseră cu capul pe masa de consiliu. Plutea un calm nefiresc, de parcă nici nu fusese revoluţie.
Darie al nostru primise sarcina să răspundă la telefonul guvernamental, cel cu stema României socialiste. De fapt, şi-o luase singur, sarcina, şi stătea cu ochii când la televizor, când la telefon. Doar-doar o suna, să se mai lămurească treburile. Ecranul transmitea teroarea din Bucureşti. Că acolo erau lupte serioase, după ce se vedea la televizor. Noii şefi ai Bacăului, aleşi drept conducători ai revoluţionarilor se retrăseseră în cămăruţa de odihnă adiacentă cabinetului. Şi dracu ştie ce puneau la cale. De fapt, nu puneau nimic la cale. Stăteau şi ei acolo şi se hodineau de câtamai revoluţia făcuseră. Doar Gringo, ospătarul cel simpatic, era la post şi veghea cu abnegaţie uşa de la intrare. Să nu intre naibii vreun terorist să atace noua putere. Geo Popa, preşedintele nostru, primise un aghiotant de nădejde, cu pistol, căpitan de aviaţie Gelu Fulga, tânăr poet în Cenaclul Artelor de la Casa de cultură.
Ei, poftim. Sună telefonul şi cică e generalul Guşe, de la comandamentul FSN. Întreabă care-i situaţia la faţa locului. Darie ia poziţia de drepţi şi raportează că în Bacău, revoluţionarii îşi fac treaba serios. Că utilităţile oraşului funcţionează. Că organele de miliţie şi armata colaborează. Că nu sunt evenimente deosebite şi nicivictime.
Aşa, tovarăşi, aveţi grijă să fie ordine acolo. Şi linişte, da? Da, să trăiţi, zice Darie.
Tre să-i spună lui Geo, că el e şeful CFSN. Suntem tari băi Geo, am vorbit cu Guşe, cu generalul. La telefon. El a sunat. Cică la Bucale-i jale, se omoară ăia ca chiorii. Trag teroriştii, da-i pune armata noastră la punct.
Poate pe la ora unu, din nou, sună Enăchescu, comandantul aeroportului. Raportează revoluţionarilor judeţeni că dinspre Prut vede el pe radar o escadrilă de opt elicoptere. Orice zbor fusese interzis încă de ieri pe la ora patru după-amiază. Tre să fie ruşi, să ne invadeze. Dumnezeule, my good, mon dieu, păi s-au gândit bine ruşii să ne invadeze taman acum, când ţara-i răvăşită de revoluţie.
Staţi aşa, dom Enăchescu, să sun la Bucureşti. Darie al nostru se repede la guvernamental şi bate de vreo cinci ori în furcă. Fâsâituri şi pocnituri, apoi o voce senzuală, Bună seara, cu cine doriţi? Vreau cu generalul Guşe. O clipă, vă rog. Aştept. Scrumiera de cristal a primului secretar e plină ochi cu chiştoace de Kent. Revoluţionarii fumează Kent. Ai dracului revoluţionari, fumează Kent, ca doctorii!
- Da, Guşe sunt, ia zi-i! Don general, aici pe radare, se vede o escadrilă de elicoptere sovietice că a trecut Prutul şi vine spre Bacău. Ce facem, deschidem focul cu antiaeriana, că e pregătită, dacă apar? Bă băiete, cum te cheamă, Darie, să trăiţi, bă dom’ Darie, staţi cuminţi, nu cumva să daţi vreun ordin necugetat, să se tragă cu antiaeriana sau mai ştiu eu ce! Liniştiţi-vă, e de-aia electronică, cum îi zice, simulare, aşa. Simulare electronică. Că s-au primit echipamente noi prin octombrie, le-a dat nea Nicu la securişti aparate de astea pentru războiul stradal care imită mitraliere, elicoptere, ce vrea muşchii lor, ca să sperie mulţimea, s-o bage-n panică. Nu-i nici un elicopter sovietic, nu-i nici un rus pe cer, s-a dat ordin să nu se ridice nimic de la sol. Staţi cuminţi că e simulare, şi vedeţi ce faceţi acolo cu revoluţia, că aici în capitală se moare în draci. La voi e vreun mort? Nu-i, don general. E linişte şi pace. Aşa, aşa, băieţi, las c-o să fie bine, da să nu vă panicaţi, că vă ia mama dracului! Asta aşteaptă securiştii, să vă speriaţi şi să-i lăsaţi pe ei la cârmă! Nu-i lăsăm, don general. Aşa, Darie, în pizda mă-sii, tre să-i dovedim! Avem treabă, pe-aici ăştia mor pe ruptelea. Hai că mă cheamă c-au mai prins vreo cincizeci de terorişti, hai, trăiască revoluţia şi curaj, moldovene! Victorie, bă, victorie!
Oraşul e cu noi, armata e cu noi, voia să mai puncteze Darie, dar legătura s-a întrerupt. Sau cu voi, sau cu cine dracu e oraşul?
Altă dandana ! Oricum, dacă apar ruşii deasupra Bacăului, au belit-o la sigur. Antiaeriana noastră e gata să deschidă focul – zice Enăchescu, iar lui Darie i se face părul măciucă. Atunci avea ceva păr, rar întâlnit. Nu cumva să tragă vreun nebun, dom comandant! Avem ordine de la Bucureşti să nu moară nimeni aici. Înţeles? Să trăiţi!
Mai bine de o oră, telefoanele di sediu au tot zbârnâit. Anonimi binevoitori. Ca să creeze panică. O grămadă de catastrofe. Rezervoarele de amoniac de la combinatul chimic fuseseră minate. Apa din reţeaua oraşului e otrăvită. Pe dealul Măgura, santinelele semnalează lumini ciudate. La fabrica de pâine, făina e infestată cu bacterii mortale. Fiecare apel declanşa o alertă. Revoluţionarii abia aşteptau să fie folositori cauzei şi oraşului nostru drag, aşa că, la maşini, să rezolvăm problemele. Se-ntorceau plouaţi, căci alertele erau cam false. Doar că spărseseră nişte ţigani un magazin de încălţăminte.
Las că şi celelalte telefoane sunau unul după altul,fără pauză. Tot aşa, anunţau catastrofe. Pe un balcon în blocul din spatele clădirii judeţene, cică s-a găsit o ladă cu explozibil. Aoleu. Putea să arunce în aer jumătate de oraş. Ion Vasile Gringo adună o patrulă de trei bărbaţi cu banderolă tricoloră şi pleacă în recunoaştere.
Mi-e frig şi simt cum îmi creşte barba. Mă gândesc la băieţelul meu de acasă. Îi plac portocalele, dragul de el. Bine-ar fi să fiu Mihai Viteazul şi să nu-mi fie frică. Dar am genunchii de gelatină, inima-mi bate ca nebuna şi simt că mor de frică.
Pe alarmele astea, uşa se izbeşte de perete şi un glas tunător ne ordonă celor rămaşi la datorie să părăsim încăperea. Cât mă pricep la uniformele militare, bag de seamă că personajul e îmbrăcat neregulamentar: pantaloni soldăţeşti, pantofi de ofiţer, veston de soldat cu petliţe albastre, de securitate, şi manta descheiată de locotenent de artilerie. Şapcă de subofiţer, cu insignă mică. Ţinută neconformă. Cine eşti, bă, mă reped, şi el se apropie şi-mi şuieră în ureche că nu mă priveşte. Că are ordine superioare şi să tac dracului, dacă nu vreau să mor. Ce să zic, de parcă aş rămâne neîngropat.Urlă culcat!, că e o bombă în birou. Îl pune pe soldatul care-l însoţeşte să caute bomba. E un film cu tâmpiţi: bietul soldat îşi pune kalaşnicovul pe umăr şi scormoneşte prin biblioteca plină de volume roşii cu operele tovarăşului, se bagă pe sub birouri, pe după draperii. Puşca se bălăngăne şi-i cade pe picior. Bamba nu-i. Soldatul şchioapătă, e rănit. Prima victimă a revoluţiei băcăuane. Mă pufneşte râsul.
Militarul bizar care dădea ordine se apropie şi-mi şopteşte confidenţial că e trimis de colonelul Plotogea, că-l cheamă Tamaş şi că toate telefoanele sunt ascultate, că sunt microfoane peste tot. Plotogea era comandantul Garnizoanei militare din Bacău.
Ete, na. Ia s-o văd eu şi pe asta. Tamaş desface cu o şurubelniţă unul din telefoane şi scoate o piesă mică, neagră pe care mi-o prezintă drept echipament de emisie. Na bă, ce ţi-am zis. Da eu nu-s prostan. Ăla-i un condensator de filtraj. Demontasem, la viaţa mea câteva telefoane şi ştiam pe de rost ce piese conţin. Militarul nu se lasă. Omule, pe hotelul Bistriţa de vizavi sunt două cuiburi de mitralieră îndreptate spre biroul ăsta! În plus, securiştii s-au instalat şi la hotelul Decebal şi în apartamentele din spatele sediului pecere. Că-s case conspirative, bă. Balcoanele-s pline de explozibili. I-auzi, avem şi noi teroriştii noştri aicişa în Bacău! Da, domle, sediul revoluţiei noastre e înconjurat de terorişti! Băi proştilor, pleacaţi dracului acasă dacă nu vreţi s-o mierliţi ca fraierii ăia din Bucureşti.
Apare şi Gringo cu o ţigară în colţul gurii: Hai, da-ţi-o-n pizda măsii, c-am răscolit tot blocul, de la subsol până pe acoperiş şi n-am dat de nici un explozibil! Pe dracu explozibil. Ţinea omul nişte sticle goale de lapte într-o ladă de lemn. E drept, încuiată cu lacăt. Şi vecin-su nu ştia ce-i în ea. Acu a aflat.
I-am scos pe toţi moşnegii de prin apartamente, i-am aliniat pe alee şi i-am luat la-ntrebări. Să ştim cine-a dat telefon. Nu ştie nimeni nimic. Stecle goale de lapte, astea-s bombili. Ne-am perdut vremea cu ei, mânca-ţi-aş.
.
Îi fac Preşedintelui nostru un raport complet. Răguşit, cu ochii injectaţi, dărâmat de oboseală, Geo Popa hotărăşte pe la ora unu să rupă pisica. Să procedeze personal la o inspecţie a sediului, să se convingă că nu-i picior de terorist. Îl însoţeşte, patern şi experimentat, procurorul militar Cozma, cel care avea să fie, peste puţin timp, acuzator în celebrul proces al grupului Timişoara. Li se alătură căpitanul Carp de la gărzile patriotice şi procurorul Dragu. Ori ei, ori noi, paştele mamii lor de ceauşişti! Sunt trimişi oameni să cerceteze şi împrejurimile. Gelu Cociorvă, Vasile Trifan, Dumitru Chiribău, Aurel Gogu, Gheorghe Lupu, Adrian Munteanu şi cine mai ştie cine, pleacă în recunoaştere. Militărosul Tamaş îşi arogă misiunea să instaleze posturi de tragere la ferestrele clădirii. De la comandamentul garnizoanei un pluton de militari TR (termen redus) venise să apere revoluţia noastră. Sunt imberbi, n-au decât o săptămână de armată. Nici nu ştiu să ţină puşca în mână. Deschid larg ferestrele şi sunt postaţi câte doi în cadru, chipurile să înspăimânte teroriştii. E absurd! E o mascaradă! Tamaş îşi face numărul şi nimeni nu pare să-şi dea seama că, pentru eventualii terorişti de afară, omuleţii noştri în uniforme sunt ţinte perfecte, ar putea fi vânaţi oricând.
Aşadar, la fiecare fereastră de la etaj, câte un soldat. Da-s multe birouri încuiate. Unde sunt cheile, dom Geo ?
Nu mai pricep nimic. Am fost de faţă când Lăzăroiu i-a predat lui Geo cheile de la toate uşile de la etaj. Tovarăşul ăsta, Lăzăroiu, era omul de legătură al partidului cu organele de securitate. Şi el ţinea cheile. Geo le-a pus într-o cutie de lemn cu intarsii de mahon. Tamaş urlă: La dracu, Geo, ce-ai făcut cu cheile? Tre’ să deschidem biroul ăsta, e o poziţie strategică, că geamul dă spre policlinică! De-acolo vin teroriştii! Tre’ să punem un soldat aici! Carp se repede cu umărul în uşa camerei unde, după 1991 s-a instalat preşedintele Consiliului Judeţean. Dar uşa nu cedează. Nu-mi explic cum naiba nu se poate deschide o uşă. Când ceea ce trăieşti ţi se pare un vis, sigur te afli într-un moment nepotrivit exact în locul nepotrivit. Mai ales dacă misteriosul procuror militar Cozma te ia părinteşte de braţ şi te sfătuieşte să pleci liniştit acasă, că au ei grijă să fie bine!
Ei.Care ei?
Plec singur spre zona de sud a oraşului, de unde ar fi trebuit să apară tancurile şi teroriştii plecate din Focşani să distrugă frageda revoluţie din oraş. E întuneric şi puştiu. Doar câţiva simpatici câini vagabonzi dădeau semn c-ar fi interesaţi de ce se mai întâmplă.
După vreo două ore mă întorc în Centru. La intrarea din spate, Gringo şi Ion Mişca mâncau salam cu pâine şi vegheau Revoluţia. Soldaţii fuseseră retraşi de la ferestre. Linişte. Tamaş nu-i de găsit până pe la ora opt dimineaţă. Când l-am întrebat de ce făcuse toată mascarada cu microfoanele, bomba şi teroriştii, m-a luat de după umăr şi mi-a spus la ureche: Bătrâne, controlează-te şi fii atent la ce spui, că printre noi sunt o mulţime de securişti. Pe mine să nu mă acuzi de diversiune, că eu sunt de partea voastră. Am un frate ucis ieri la Tg. Mureş şi nu mă las până nu-l răzbun. Şi cine o să-mi stea în cale, o să aibă de-a face cu ăsta ! şi-mi pune pistolul în coaste. Vrei să mori? N-ai copii acasă ? Vezi că tu îţi cam bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala. Nu te mai agita. Ţine-ţi gura, n-o mai mai fă pe deşteptu pe-aici. Ştim noi ce-avem Băi, eu ca militar am şi eu ordine, nu acţionez de capul meu! – mi-a mai spus, ascunzându-şi pistolul la spate. Un zâmbet misterios, de om care ştie mult mai multe decât poate spune, a fost răspunsul lui când l-am întrebat de la cine primeşte ordine.
(Locotenentul major Tamaş a fost extrem de activ în cadrul Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională din oraş până în luna iunie 1990, în virtutea unei detaşări emise de Direcţia Generală a Penitenciarelor unde-şi avea locul de muncă în calitate de ofiţer de contrainformaţii, după cum am aflat ulterior. A primit apoi transferul la Direcţia de Poliţie Mureş cu grad de... maior. Şeful lui direct, colonelul Ciurel, comandantul penitenciarului din Oraş, era contrariat că avansarea în grad a subalternului său se făcuse fără ştirea lui şi fără respectarea regulamentelor militare în vigoare la ora aceea. La întâlnirea anuală a revoluţionarilor, în 1992, s-a vehiculat ideea că Emil Tamaş ar fi murit undeva în Ardeal. După această dată, n-am mai aflat nimic despre el.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu