Apare şi un grup de tineri studenţi încărcaţi cu trofee, veniţi direct de la Bucureşti cu acceleratul de ora zece fără zece, din Comitetul Central, vandalizat de mulţime după ce dictatorii au fost urcaţi de generalul Stănculescu în elicopter. Văzuseră cu ochii lor Revoluţia Română, în sensul că-i înjuraseră vârtos pe ceauşişti în faţa televizoarelor din cămin, şi erau foarte mândri că purtau mesajul de fraternitate al eroilor din capitală către colegii lor, eroii oraşului lor natal, Bacău. Ia uite, don profesor, ce ne-au dat din CC: casetofoane Sony, pixuri, reviste străine, cartuşe de Kent. Asta au găsit în Comitetul Central. Ne-au zis să le aducem aici, la revoluţionarii noştri. Le-am adus. Unde le predăm, cu proces verbal ne-au zis să le predăm. Nu-s profesor, sunt sculptor, făcu într-o doară Darie, desfăcând un pachet de ţigări din prăduială. Fără niciun regret fuma din Kentul activistic, că doar cineva tot l-ar fi fumat, nu? Şi, dacă nu el, cine?
Mulţimea de jos nu contenea se revendice, scandând fireşte: liber la benzină, pâine fără cartele, carne la liber, apă caldă, căldură şi curent – asta cereau, din ce în ce mai ameninţător, manifestanţii. Ăia din piaţă. Ăştialalţi, din sediu erau deja revoluţionari, s-a înţeles corect, sper. Cu banderolă tricoloră. Na, ce facem, se întrebau ei pe holuri. De unde să le dăm ? Ne riscăm să le promitem, ca să se liniştească, sau or să dea năvală peste noi şi-or să ne ia pe sus? Asta da, problemă.
Tragem de timp împingându-l din nou la microfon pe Gil Ioniţă. Ridică-te, Ştefane, şi vezi-ţi fii, că viaţa în lume e grea…Iaca, treaba-i bună. Poporul cântă cu el la unison. Cu brichete şi lumânări în mâini. Ca la cenaclul Flacăra.
Cineva propune să vină Hrebenciuc. Se ştie cine: şeful aprovizionării de la PECO. Radu Buzoianu, omul cu benzina pe Bacău. Aveai maşină, aveai dreptul la 20 de litri de benzină pe lună. Nimica toată. Îl cunoşteai pe Radu? Aveai şansa să mai pupi un bonuleţ de douăjde litri. Deci, Hrebenciuc. Băiat bun, şahist, cult, cinefil pasionat. Era reprezentant al Comitetului de Stat al Planificării. Nu fusese direct activist comunist, până când, cu vreo două săptămâni în urmă, fusese numit şeful Gospodăriei de Partid. Gospodăria de Partid asigura bunăstarea activiştilor comunişti. Lapte,unt, blănuri, cărniţă, cafea, şi tot ce găseşti acum la supermarketuri. Numai pentru ei, la magazinele lor. La preţuri minime, fără cartele, fără stat la coadă. Da, acu era în nomenclator,adică activist, da’ ştie omul ce rezerve are Bacăul, la fix. Să spună el dacă e de toate. Chestiile alea de cere poporul. Hrebenciuc zice că nu vine, c-o să-l ia lumea la căftăneală. Te protejăm noi, domnu Viorel, nu păţeşti nimic. Ia zi-le oamenilor ce rezerve are judeţul? Hrebe zâmbeşte şi spune că păi, domle, Bacăul are în depozite tot ce e necesar populaţiei judeţului nostru pentru şase luni. Dacă hotărăşte revoluţia, putem să ne proclamăm Republica Bacău. E foarte simplu. Punem bariere şi suntem independenţi! Sala de consiliu a Frontului Salvării Naţionale vibrează de urale. Independenţi, domnilor, putem face din judeţul nostru o nouă Elveţie! Că avem cu ce: benzină la Oneşti, sare la Târgu-Ocna, ape minerale la Slănic, cărbune la Comăneşti, petrol la Moineşti, carne la IRIC, facem avioane la IAV, nu mai zic de grâu şi de pâine, facem de toate şi totul e acum al nostru, al tuturor...Şi, după cum ştiţi, avem şi cele mai mari unităţi militare din Moldova, iar armata e cu noi! Rămân revoluţionarii cu gura căscată.
Iar Darie se precipită la microfonul din balcon şi strigă fraţilor din piaţă că de mâine va fi hrană la discreţie pentru toată lumea. Ovaţii. Şi benzină la liber. Ovaţii. Fără opriri de curent. Ovaţii. Şi portocale, fiecare cât vrea! Uraaaa. Minute în şir de ovaţii.
În sala mare de şedinţe, câteva glasuri răzleţe de revoluţionari îl contestă pe Hrebenciuc. Huo, afară activiştii, afară, comuniştilor, ne-aţi adus la sapă de lemn, chestii de-astea. Procurorul Dragu face linişte şi le explică de ce avem nevoie de noul venit. Nu e un intrus, n-a fost activist, este specialist în statistică şi e singurul care cunoaşte cifrele de producţie adevărate, nu cele pe care le citeam prin ziare. Hrebe repetă: Doamnelor şi domnilor, mă pun la dispoziţia dumneavoastră şi în slujba Revoluţiei cu tot ceea ce ştiu. Vă informez că acum, judeţul nostru se poate proclama independent, dacă decideţi, ne putem rupe de România, facem Republică noastră, aici! Suntem judeţul în care sunt reprezentate toate ramurile industriale ale ţării. Producem cărbune, lemn, sare, petrol, avioane, maşini unelte. Toate au căutare, se vând bine. Dacă închidem graniţele judeţului, rezistăm şase luni cu rezervele pe care le avem, fără să sufere nimeni.
Băi frate. Ai auzit bre, ce-a zis omul?
Apoi a început să înşiruie pe de rost cantităţile de grâu, carne şi combustibil de prin depozitele strategice. Dar v-am mai povestit asta, ceva mai devreme. Pardon.
De mândri ce erau, inimile revoluţionarilor creşteau în piept ca nişte pâini. Şi băteau inimile mândrei revoluţii ca nişte batoze. Că alea, de-aia-s batoze. Să bată.
Cuceriţi de eleganţa discursului erau revoluţioarii băcăuani. Flataţi de interesul vorbitorului pentru bunăstarea şi fericirea lor. Entuziasmaţi de perspectiva luminoasă a bunăstării mult aşteptate. Imediat, revoluţionarii îi pun la dispoziţie un birou cu telefoanele aferente, iar Viorel Hrebenciuc îşi începe ascensiunea politică. Peste două zile este ales vicepreşedinte al Frontului Savării Naţionale pe Bacău, iar peste o lună, primar al judeţului. După aceea, hăt, până-n vârful guvernului. Ca să vezi.
Dar ce importanţă mai are acum ?
Cu cinci minute înainte de miezul nopţii, mii de băcăuani îngenunchează şi spun în cor Tatăl nostru. Apoi se împrăştie pe la casele lor să-şi împărtăşească în familie fericirea că revoluţia a învins. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu