sâmbătă, decembrie 23, 2017

Bacău, 22 decembrie 1989, ora 14.00



Bacău, 22 decembrie 1989, ora 14.00

La capătul scărilor de marmură, Darie îşi trage sufletul. Şi soarbe dintr-o Mărăşească cu filtru. Astea erau cele mai bune proaste ţigări înainte de Revoluţie. Acu nu se mai găsesc.
Tovarăşul Blănuţă, primul-secretar, e cărat cu şuturi în fund de doi necunoscuţi. În Darie se trezeşte spiritul umanist care de altfel l-a caracterizat toată viaţa. Fără violenţă, domnilor, fără violenţă! Să fim civilizaţi! Spaima fiarelor, Blănuţă, e scos din sediu şi-o tunde la fugă prin părculeţul pustiu din spate. Du-te-nvârtindu-te. Pe holuri, vînzoleală maximă. Ca la Revoluţie, ce vrei.
Dar ia să vadă şi Darie biroul şefului de judeţ. Că uşa e deschisă. Dar tot îl cuprinde aşa, ceva între teamă, respect şi sfială. Ceva complex, adică. Încăperea e lambrisată cu mahon, pe birou sunt două telefoane albe, unul cu sumedenie de butoane, altul fără, doar cu stema republicii. Telefonul guvernamental. Sunt deja vreo cinşpe cetăţeni în birou. Fumează toţi la greu, în culmea fericirii. Se pupă, care mai de care. Fumăm în biroul primului secretar. Băi, îţi dai seama. Băga-mi-aş. Urlăm. Râdem. De fapt, ne căcăm pe noi de frică.  Nimeni nu ştie ce ar fi de făcut. Sistemul nervos central al comunismului paralizase, dar nici al revoluţionarilor nu era funcţional. Băi, cetăţenilor, hai dracului să ne organizăm. Până nu năvălesc securiştii peste noi să ne ia ca din oală. Ia, hai, s-a pus staţia aia? Hai să liniştim mulţimea, să nu distrugă, să nu fure. Să stea să apere revoluţia. Aruncă dracului portretul ăla al lui Ceaşcă pe geam, mai repede. Fără violenţă, FĂRĂ VIOLENŢĂ, fără violenţă! Să punem paznici la intrări. Să ne punem banderole tricolore. Să ne cunoaştem. Să ne organizăm. Să nu fure nimeni nimic din birouri. Să nu dispară nici un document din sediu. Să ne facem legitimaţii. Să luăm măsuri. Să fim calmi. Să nu tragă nimeni. Vedeţi cine fură covoare şi casetofoane din sediu şi da-ţi-i afară din sediu. Suntem revoluţionari, nu hoţi. Să facem liste cu noi, să ne cunoaştem, să se ştie cine suntem, să rămână pentru eternitate. Doar suntem revoluţionari! Avem banderole tricolore, ce dracu.

Nişte oameni simpli aveau Puterea. Descopereau că au responsabilitatea unui oraş, ba chiar a unui judeţ, că trebuie să decidă. Dar cu ce să începi?
Pe ecran, ba Iliescu, ba Dăscălescu, ba căpitanul Lupoi, ba Sergiu Nicolaescu fac tot felul de apeluri. Generalul Militaru reloaded cere securiştilor să intre în sedii şi să depună armele în rastel. Totul e ca la televizor, într-o emisiune bine regizată, care te ţine cu sufletul la gură. În Capitală, terorişti, cică acoliţii lui Ceaşcă, ies din canale, trasoarele zboară spectaculos peste manifestanţii din Piaţa Palatului. Din buncăre secrete trag arăboi, cică, opt elicoptere sunt doborâte. Gloanţe cu cap vidia ucid oameni nevinovaţi. Nu se ştie unde a zburat elicopterul dictatorului, apa de la robinet e otrăvită. Generalul Ioan Guşe. Generalul Stănculescu. Generalul Chiţac. Generali peste generali, revoluţionari isterici de Bucale. Frânturi de Revoluţie.
Dar noi,ăştia din sediu, nu putem trăi Revoluţia în direct la televizor, pentru că trebuie să trăim Revoluţia aici, în oraş. Şi aici e la fel de emoţionant, de dramatic, numai că fără gloanţe. Adică nu e chiar tragedie, ca-n capitală. Ba chiar,dacă aisimţul umorului sesizezi ceva ridicol în entuziasmul mult prea demonstrativ care umflă pieptul celor prezenţi la acting.
Care mai de care mai înfocat, mai implicat, mai supărat, oamenii se perindă la microfonul din balcon. Rugăciuni, poezii, cântece, înjurături ( alo, domnu, sunt şi copii aici!, să fim civilizaţi!) Habar n-avem că suntem contaminaţi profund de o nebunie bolnăvicioasă. Manipulaţi la greu. Da-i fascinant, nemaivăzut şi incredibil tot ce se întâmplă, ca-ntr-un adevărat moment istoric când soarta omenirii se schimbă.
  Pentru prima oară, fiecare poate spune ceea ce crede, îşi poate auzi vocea amplificată cu o mie de waţi în difuzoarele din care, până ieri, auzeai doar Partidul, Ceauşescu, România. Şi era traumatic. Acum e fascinant, cum am zis. Miraculos, ca-n Gramofonul lui Ilf şi Petrov. Până ieri, viaţa era pentru ei un coşmar care se repeta zi după zi. Acum, băcăuanilor, dar nu numai băcăuanilor, tuturor românilor noştri li se pare că sunt demni!
Poporul drag şi duplicitar al lui Darie nu a iubit comunismul. S-a adaptat. A supravieţuit. Aşa cum a făcut şi sub turci, şi sub nemţi, şi sub toţi cei care l-au mai supus. Libertate ! Libertate ! Mult mai târziu avea Darie să-şi dea seama că tinereţea lui se terminase, se dusese pe apa sâmbetei deodată cu regimul comunist.