Un miliţian avea o nevastă coafeză, bunuţă. Ea (cred) avea vreun şmecheraş, ori mai mulţi, cu care şi-o trăgea. Din nevoie ori din plictiseală, căci soţul ei era mai toată vremea plecat cu treabă, în apărarea cetăţenilor.
Numa ce-aude polismanul că nevastă-sa îl înşală. Aşa ceva nu se poate. Ea zice că nu. El bagă dovezile. Ea zice că divorţează. El zice că cum să-i facă lui o asemenea chestie. Că dacă fumeia divorţează, el o omoară. Ea zice că iaca na. El face depresie. Pe doamna nici în cur n-o doare de umilinţa miliţianului, o ţine pe-a ei, că să nu-l mai vadă, că gata, divorţ şi punct. Ăsta se nervează. Tare. Ameninţă. Ea plînge pe hîrtie la poliţie, săriţi, mă omoară. Poliţia, cică să vedem, să analizăm.
Omu strînge cojile de seminţe de pe măsucă, spală paharul şi aruncă sticloanţa la gunoi. Îşi ia chistolu, bagă gloanţe pe ţeavă şi se duce la salonul unde lucra nevastă-sa. Îi arde-un glonţ în cap femeii sale, încă unu casierei care-o acoperea, şi gloanţe la greu în tot ce mişcă.
Acuma, frumos e că bărbatul are un vid de memorie şi nu mai ştie ce-a făcut. Ceea ce dovedeşte că-i labagiu.
Păi, ori la bal, ori la spital.
Aloo, nu mai era politzai, era sofer de-acuma, in cadrul MAI, ce-i drept; si avea pitici pe creier, clar, la cate antidepresive au gasit unii in casa la el; fereasca... Cella
RăspundețiȘtergere