The Artist nu este un film. L-am văzut ca pe o înşiruire previzibilă şi siropoasă de şabloane cinematografice care ilustrează mituri de care-am avut parte de mii de ori în săli de cinema, în faţa tembelizorului alb-negru sau, mai nou, pe display. The Artist atrage atenţia spectatorului că este inutil efortul de a te opune evoluţiei şi că boşorogii ar face bine să lase locul celor tineri la primul semn că vremurile se schimbă. În The Artist, totul e ca-n filme. Staru-i star, are-o casă mamă mamă, maşină cu şofer, o nevastă mişto care divorţează, un cîine super, etc. Totu-i mişto, pînă apare filmul cu sunet, pe care vedeta filmelor mute, George Valentin, îl percepe ca pe-o invenţie fără de viitor şi refuză să presteze într-o asemenea gogomănie. Dar uite că viaţa merge înainte şi filmele mute nu mai au căutare. Marele star falimentează şi ajunge vai de capul lui, depresie maximă, sărăcie, etc. Vrea să moară, dă foc filmelor, wow, ce dramatic, leşină, dar e salvat de la moarte de cîinele lui credincios. Cînd să-şi tragă un glonţ în cap, iaca alt miracol, apare Peppy Miller, subreta devenită vedetă prin mărinimia superstarului mut, care-l relansează ca dansator în filmul sonor, în semn de recunoştinţă veşnică. Demoazela fiind şi uşor îndrăgostită, na, de masculul principal. Mda. Cam asta-i brînza... 
Ciudăţenia (oare?) e că şi The Iron Lady, alt film multpreadiscutat şi oscariat, cu Meryl Streep făcînd-o pe madam Thatcher, are aceeaşi temă: bătrîneilor, feriţi din calea istoriei. Şi, ce vedem, o băbuţă decrepită care-şi aminteşte ce mai poate din ce-a trăit. Downing Street 10, Maldive, relansarea economică a Albionului, Gorbaciov, kaputcomunismul, etc. Dată dracului muierea, dar, ce-a fost şi ce-a ajuns.
Concluzionul la Oscariciul de anul ăsta e că, dacă ne-am trăit traiul, ne-am mîncat mălaiul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu