BACĂU FEST MONODRAME - ziua a patra

MIERCURI, 18.04.2018

· Ora 16.00 – Sala Mare: Bastien & Bastienne, după W. A. Mozart, Opera Comică pentru Copii, București

Un excelent spectacol destinat copiilor noştri şi copiilor din noi, o poveste muzicală feerică, rezultat al unui concurs de proiecte câştigat cu felicitări de tinerii Irina Crăiţă Mândra (regia) şi Răzvan Apetrei (conducerea muzicală), ambii de sorginte băcăuană.

O distribuţie excelentă, evoluând într-un decor feeric - realizat de Bianca şi Sabina Veşteman - cucereşte din primul moment atenţia publicului: Daniela Bucşan (Bastienne), cu o voce caldă şi o interpretare expresivă, tenorul Andrei Petre, ireproşabil în rolul lui Bastien şi exuberantul Radu Ion (Colas) - care, cu inspiratele lui giumbuşlucuri, îi vrăjeşte nu doar pe cei doi protagonişti îndrăgostiţi dar şi pe ţâncii fascinaţi de opera magnificului Mozart.  

Un mare bravo pentru această prestaţie fermecătoare, o bijuterie artistică imaginată de Irina Crăiţă Mândra şi excelent susţinută muzical de o trupă de instrumentişti aflată sub bagheta dirijorului Răzvan Apetrei.  

· 18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Andrei Merchea Zapotoțki – Despre femei. One-man show, după Nicolae Esinencu, regia Tudor Tăbăcaru, Teatrul Tineretului, Piatra Neamț

Într-un decor baroc şi inutil, mobilat cu o pereche de coarne de cerb şi cu tablouri de amator,  reprezentând femei goale şi floricele pe câmpii, domnul actor Andrei Merchea Zapotoţki vine să ne arate, gâfâind de zor, cum ar trebui să arate un recital dramatic, dar dramatic rău, într-un festival naţional al potenţei artistice individuale.    

Şi chiar ne-o arată. Dumnealui crede că - pe un text care are niscai calităţi, dintre care, principala este că e lung şi plictisitor - poate convinge, printr-o interpretare scremută, afectată, fără dram de reflexie interioară, apelând la mijloace specifice anilor 50, hai 60, din secolul trecut. Ei, bine, domnule actor, nu. Nu mai poţi, în secolul 21, să-mi vii cu actoriceală fără suport, ori măcar suspensie în sinele tău sensibil, cu trăiri machiate prin gesturi pleonastice, cu spasme mimate şi imitaţii gestuale fără acoperire. Nu te crede nimeni şi nici aplauze nu pupi.

Vă întreb, stimate domnule actor, (ar fi trebuit s-o facă Tudor Tăbăcaru, regizorul) : Aţi fost vreodată la un pictor acasă? Să-l vedeţi la treabă? V-aţi gândit vreodată că gestul este întotdeauna precedat de un gând, şi nu invers?  Înţeleg că vă vine să râdeţi (şi chiar o faceţi mereu, fals şi fără rost) de ce şi de cum rostiţi cuvintele. Fără suport reflexiv. Am priceput şi intenţia disperată a domniei voastre de a vă atrage simpatia publicului, adresându-vă ostentativ spectatorilor din primele rânduri.  

Bun, nici textul nu v-a prea servit. E prolix, tautologic, pe alocuri de-a dreptul stupid şi, la final, neindicat diabeticilor. Prea dulce. Greţos de dulceag. Merge doar cu lămâie. Dar merită să transpiri vizibil timp de 70 de minute, fără ca publicul, în pofida efortului fizic, să reacţioneze în vreun fel, doar ca să-ţi convingi ego-ul că eşti actor? Nu mai degrabă bei o bere undeva unde nu deranjezi?           

20.00 – Sala Mare: Concurs – Andreea Darie – Trei, după Marguerite Yourcenar, regia Octavian Jighirgiu, Teatrul Bacovia, Bacău

Până la fund vrei să goleşti sticla cu distilat de teatru de 90 de grade, să te faci mangă de miracolul poveştii şi de deşteptăciune, când o femeie frumoasă îşi unduieşte cu o graţie de vis trupul şi vorbele, ca în faţa unui ptolemeu antic încojurat de hetaire fără de har, încântându-te cu răsuflarea ei catifelată până aproape de extaz. Doar la evoluţiile campionilor la patinaj artistic am mai avut senzaţia de zbor în infinit şi regretul că sunt un muritor de rând, care nu-i capabil să mulţumească pentru înălţare decât cu aplauze. E trecut de miezul nopţii când scriu şi-mi pare rău că s-a sfârşit ziua de ieri şi că spectacolul Andreei Darie a rămas în mine doar ca o iubire neîmplinită, imposibilă, din adolescenţa prea de demult trecută.

Operaţie pe cord deschis, fiecare secundă a recitalului a fost elaborată cu o fineţe de chirurg, într-o tensiune dramatică savant construită, emanată de compoziţia perfectă a ritualului artistic prin care protagonista ilustrează frământările Clitemnestrei ucigaşe.

Într-un decor mai degrabă auster, actriţa îşi etalează complexele calităţi interpretative, atentă la fiecare pas, gest, respiraţie. Prestaţia ei coagulează într-un tot armonios rostirea impecabilă, gesturile epresive, atitudinea, tăcerile, lucrul cu elementele de decor, integrarea în spaţiu, relaţia cu publicul.

O tulburătoare coregrafie sensuală şi senzuală - ca un dans iniţiatic ce precede o jertfă - compusă din mişcări de o inteligentă plasticitate acrobatică, executate cu o graţie fără cusur, generează emoţii care ating şi fac să vibreze cele mai profunde fibre ale spiritului.  

Efectele scenotehnice adecvate, perfecta sincronizare a elementelor spectacolului (interpret, sunet, lumini, decor) fac din TREI un spectacol absolut memorabil.     

Recitalul Andreei Darie - în excelenta regie a lui Octavian Jighirgiu - marchează, în sfârşit, un eveniment: prima prestaţie din Bacău Fest care întruneşte, într-o proporţie covârşitoare, sufragiile tuturor celor care au mai văzut (făcut) teatru. Dar, pardon, să mă exprim în numele meu, căci, cine ştie, or mai fi şi excepţii. Într-o ţară liberă, oricine are dreptul să aibă păreri.

Bacău Fest Monodrame - ziua a treia

MARŢI, 17 aprilie 2018

16.30 –Sala Petru Valter: Concurs – Alexandra Cheroiu – Psihoză 4.48 A.M., după Sarah Kane, regia Cristian Grosu, proiect independent, Cluj

Un schizofrenic text clasic, pus în scenă de tot felul de regizori cu probleme la bibilică (spun asta cu o uriaşă invidie!) care dau de câte o fătucă dornică de afirmare de care abuzează. Doar că, la Bacău Fest Monodrame, nu contează prea mult regizorul, ci interpretul şi ce face el acolo. Carevasăzică, o fiinţă umană de sex feminin, cu un trup departe de optimul 90 60 90, dar cu reale capacităţi interpretative (voce, atitudine, energie emotivă) demonstrează cum, sub bagheta unui regizor afectat de patima celebrităţii cu orice chip, e capabilă să schingiuiască urechile, timpanele şi minţile spectatorilor. Un recital şocant, obositor, paranoic, redundant, dominat de un erotism deseori vulgar, în care clujanca urlă, stă în cap, îşi arată pubisul, se cacă, vomită, recită, simulează sinuciderea, - totul de un realism bulversant care frizează bunul gust şi, deopotrivă bunul simţ.  

Într-un delir chinuit, cu susţinearea unui arsenal tehnic de invidiat (proiecţii video, stroboscoape, o coloană sonoră dominată de frecvenţe grave în ritmuri schizoide şi la nivel sonor insuportabil), Alexandra Cheroiu a delirat psihedelic, afectat şi cabotin, frazând anormal, într-un frivol şi chinuitor experiment contra naturii, departe de a avea vreo tangenţă cu estetica teatrală. Exemplar pentru impecabila ilustrare a comportamentului unui bolnav psihic cu grave tulburări de personalitate, din recitalul “Psihoză” se reţine un adevăr: “În vremuri greşite, nu există greşeală!” (!!!)  
    

Ora 18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Sebastian Lupu – Groparul, după Mihaela Mihai, un spectacol de Sebastian Lupu, Teatrul Art Emotion, Oradea

Un text cuminte şi previzibil, în tonalitatea unei tragicomedii contemporane, sub imperiul râsu-plânsului românesc. Bref, un fost inginer îşi găseşte libertatea sufletească în simplitatea muncii de gropar. Tot construind “locuinţe” pentru lumea cealaltă, săpătorul de gropi îşi clamează, fără lamentaţii şi regrete, singurătatea şi frustrările omului care nu şi-a găsit locul în societatea căreia îi era destinat. Într-un ritm susţinut, orădeanul destăinuieşte firesc şi cât se poate de natural morţilor din cimitir întâmplări din propria viaţă şi bârfe ale satului. Dotat cu autentice calităţi de povestitor, actorul Sebastian Lupu cucereşte repede atenţia şi simpatia publicului într-un monolog lipsit de mişcări dramatice de substanţă, dar cu motive serioase de meditaţie asupra existenţei umane.  

20.30 – Sala Mare: Marius Manole și Șerban Pavlu în Demnitate, text și regie Ignasi Vidal, Teatrul Avangardia, București

Sală dând pe-afară de mulţimea spectatorilor avizi să-i vadă pe ce doi monştri sacri a actoriei româneşti, într-un spectacol cu subiect politic calchiat parcă după modelul democraţiei noastre, pe care o credeam unică.

Demnitate este o analiză şfichiuitoare a profilului moral de politician din toate vremurile. Deşi, după numele personajelor, presupunem că acţiunea se întâmplă într-o ţară în care se vorbeşte limba spaniolă, metehnele celor ce conduc popoare, neschimbate decând în antichitate s-a inventat democraţia, sunt tulburător de valabile şi pentru societatea românească de azi. Cei doi actori ilustrează cu vigoarea incontestabilă a talentului jocurile de culise, dominate de ambiţii, trădări, corupţie şi interese din interiorul partidelor.      

Din păcate, o mare parte a replicilor lui Marius Manole a fost greu, dacă nu imposibil de auzit. În intenţia de a accentua calmul imperturbabil al personajului său, actorul a optat, de cele mai multe ori, la rostirea exagerat de şoptită a textului, ceea ce a diminuat capacitatea de receptare a nuanţelor dar, finalmente, nu şi plăcerea publicului de a asista la evoluţia celor două vedete pe scena Bacău Fest Monodrame.    

POPCORN ŞI DIAMANTE

 După ultima ninsoare dispărută acum mai bine de o lună, pe străzile Bacăului au rămas nişte pietricele, nici nisip, nici pietre, un fel de măzăriche care se insinuează în ridurile cauciucurilor şi, când rulezi, se izbesc de caroserie şi produc zgomote ca atunci când faci floricele de porumb. Mie-mi place, abia aştept să mă dau cu maşina prin Bacău, să aud cum pocnesc grăunţele de piatră şi-mi imaginez oraşul plin de floricele albe de porumb. Sau de păpuşoi. Ca să nu zic cucuruz. Foarte frumos. E specificul local al urbei noastre. Cu ce dracu să ne mândrim?

Dac-am mai avea un Bacovia, sigur ar scrie un vers celebru despre asta.

Cum ar fi:

Festival la Teatrul oraşului / Eu la volan ascultând nimicul/ Miraculos pariu / 

Deodată pocnesc sub aripe / Suspine de calcar / Timpul este mai rar / Pasiuni politice imaginează pietrele compromise / În floricele de mestecat poporul / Câştigat gratuit / Forţa vine cu tine./ Investiţie pentru mâinele visat/ Eşti pregătit pentru un viitor / Cu mesaj violet spre negru. / Titlu / Un apus care te iubeşte mai mult / Cohorte de ciori hotărâte / Algocalmin şi Chopin. / Durerea nu încetează / Totuşi spui că se distilează speranţa.

Primele două zile de Bacău Fest Monodrame 

Un efort susţinut, cu remarcabile rezultate, din partea echipei organizatoare. Productele prezente în Fest au avut parte de cele mai bune condiţii de exprimare. Oamenii Teatrului Bacovia, de la primire, tehnic, lumini, sunet şi până la onor direcţiunea fac un team profi pe care şi l-ar dori şi oricare mare instituţie teatrală.

( O scrumieră, două, în faţa intrării Teatrului ar fi totuşi un gest de omenie şi de civilizaţie faţă de comunitatea de puţini vicioşi care, deocamdată, fumează legal în bătaia vântului şi n-au unde depune chiştoacele. Un fleac care ne doboară prin provincialismul pe care-l conţine intrinsec.)

Ce am văzut cu ochii mei

Duminică, 15 aprilie

· 16.30 – Sala Petru Valter: Valentin Braniște – Maidanez, text și regie Valentin Braniște, Teatru de Kartier, Bacău

O evoluţie (muuuult prea) dinamică a actorului Valentin Branişte, un revoltat insaţiabil şi incontrolabil, cu dicţie şi voce excelentă. Sub masca unui câine sociabil, într-un decor simplu care putea foarte bine să nu fie, varsă peste public o cascadă de cuvinte care, probabil, conţin şi mesaje. Dar, atunci când priveşti o cascadă, nu poţi vedea stropii, intenţiile bune se învălmăşesc şi se anulează sub presiunea trăirilor exagerate, a giumbuşlucurilor verbale, a spiritelor de glumă frivole şi a chiaragoslâcurilor de cartier de care abuzează protagonistul. O actoriceală cu exagerate, şi deci false, trăiri care atenuează valoarea tentantei idei că mulţi dintre noi ar prefera condiţia de câine. Un ochi exterior prestaţiei lui Valentin Branişte i-ar fi necesar.   
  

18.00 – Sala Petru Valter: Luminița Bortă: City Break, după P. M. Arsch, regia Ania Cazan, proiect independent, Pitești

Nici mai mult nici mai puţin, suntem nişte gunoaie şi hai să facem un city break la groapa noastră de gunoi. Da, sunt de acord.

Luminiţa ne este ghid şi ne explică ce mişto, de fapt, nasol, e să fii gunoi. Eu însumi sunt un cinic clasic, şi accept fără să protestez că sunt un gunoi. Luminiţa se-apucă de ţipat când nu te-aştepţi, într-o recitare a unui text pe care-l ştie bine. Ştie al naibii de bine textul şi parcă vrea să scape de el cât se poate de repede. Nu mai contează reflectarea. Nu mai contează ce e dedesuptul vorbelor. O frazare ciudată, cu excese sonore, contra naturii, cu sprijinul unor elemente de decor care au miros de improvizaţie, nu mă pot convinge că e mişto o plimbare printre gonaiele din care fac parte.

20.00 – Sala Mare: PREMIERĂ – Dragă Elena Sergheevna, după Ludmila Razumovskaia, regia Mădălin Hîncu, Teatrul Bacovia, Bacău

Despre asta am scris şi-mi menţin părerea: https://varanus-varanus.blogspot.ro/2018/04/draga-elena-sergheevna.html

LUNI, 16.04.2018

· 16.30 – Sala Mare: Tiberiu Gabor-Bitere – Eu i-am îngropat pe Hamneți, eu l-am îngropat pe Gahudius, text și regie Laurențiu Budău, Teatrul Bacovia, Bacău

Despre asta am scris şi-mi menţin părerea: https://varanus-varanus.blogspot.ro/2018/03/ce-ati-avut-cu-hamlet-fratilor.html

· 18.15 – Sala Petru Valter: Alina Neagu – Spovedania unei videochatiste, text și regie Valentin Braniște, Teatru de Kartier, Bacău

O actriţă cu mari posibilităţi de exprimare aartistică pe un text interesant, chiar bun pe alocuri, degradat în acest spectacol de o viziune regizorală fără cap şi fără coadă, cu scopul clar de a şoca.  Nu că falusul ostentativ m-ar fi deranjat, mă întreb dacă gestul de a-l planta în prim-plan are răspunsul la întrebarea “de ce”. Un show ofuscant nu atât prin vulgaritatea impusă, ci prin precaritatea mijloacelor şi prin exagerările voite de interpretare.

20.30 – Sala Mare: Gheorghe Ifrim – Gigel, după Alexandru Popa, regia Vlad Zamfirescu, proiect independent, Bucureşti

Lumea din sală l-a scos la rampă de patru ori: un recital adevărat, pe un text bun şi o interpretare impecabilă. Un omagiu dedicat oamenilor de teatru excepţionali, într-o interpretare memorabilă, cu adevăr şi pasiune. Cu nuanţe şi farmec. Autentic şi pasional. O să mai scriu despre acest Gheorghe Ifrim, un actor formidabil. Aşa cum trebuie să fie artiştii adevăraţi.