LUNTREA LUI CHARON PLEACĂ DE PE MALUL DE DINCOLO

Sunt aici călare pe tastatură

Aidoma nebunului călare pe Rosinanta

Fumez tutun interzis învârtit în fotografii alb negru

numai bun de-ngălbenit amintirile vechi

Nu mai primesc scrisori, nu mai citesc urări de la prieteni

Literele sunt din ce în ce mai rare

Conţinutul lor nu mai are înţeles

În sensul uriaşei libertăţi care ni s-a dat.

Dar uite că încă sunt fiabil.

Prea furios ca să fiu mort.

Entităţi virtuale ecunoscute

Îmi trimit mesaje vizuale în plicul fb

Aflu că ţigările se fumează singure

Şi că planuri măreţe ne-aşteaptă într-o altă matrice

Atât de frumoasă de-mi vine să plâng

Deocamdată înverşunat locuiesc în trupul acesta

Chiar dacă

Noaptea de dragoste e mult mai scurtă

Ca să înţeleg dintr-o oră picătura de ploaie

Nici ulcerul nu mai e boala dragostei neîmplinite

s-a inventat pastila care atacă în forţă durerea

Pentru dor uleiul verde de rapiţă

schimbă culoarea zilei în otrăvitoare iarbă sălbatică

E prea târziu şi simt că numai ca poet sub acoperire

pot trece prin noaptea cosmică de mâine

EU ROMÂNIA

nu contează că scrie la pagina-ntâia că sunt pe primul loc

la toate testele pentru bătăliile lumii

pentru cucerirea frumoaselor femei şi a neantului

pentru creşterea celor mai puternici fii

sau la concursurile de inteligenţă şi îndemânare

realitatea e alta când prima pasăre îşi ia zborul

speriată de leneşa explozie a sângelui de românia

când frumoasele fete şi frumoşii bărbaţi

cei mai deştepţi şi mai puternici copii ai inimii mele

se duc aiurea ca şi când n-ar fi fost românia

şi ţara mea devine cu timpul ea însăşi glorios neant

mai ales noaptea când sunt adâncit în românia mea

văd unduind viruşi stupizi pe ecran pe linoleum

în păduri şi câmpii în computer în tramvaiele goale

în ceaşca de cafea în rugina locomotivelor

din inerţie împinse la vale de vagoanele goale

dimineaţa la prânz şi seara mă doare că românia

se mişcă în jocul de gleznă al continentului

cu privirea ei de animal rănit care se târăşte mut

să-şi dea sfârşitul la uşa stăpânului

pe care atât de mult dedemult l-a iubit

de aceea eu cer ţigara din urmă şi în lumina luceafărului

fumul creează efectul de tricolor

efectul placebo pentru dezamăgire

să las măcar adâncă şi mirositoare urmă de om

privind oblic spre nori

definitiv condamnat la românia mea

atât de aproape de dureroasa tragere pe roata istoriei

când urmează să i se presare pe răni sarea din fundul munţilor ei

iar lamentaţia e drog pentru prevenirea uitării

în războiul cu mine se-ntâmplă lucruri teribile noaptea

când sunt adâncit în românia mea care naufragiază

cu o pungă pe faţă în genunea zilei de mâine

şi casa mea se scufundă în fosa cea mai adâncă

trasă-n uitare de greutatea fabuloasei comori românia

  

  

caut înţelesuri nebănuite în această sinucidere

aşteptând fără teamă pe calea romanului

să se oprească inima mea

până să se consume lumina

din secţia de neurologie politică românia

Şi strivesc ţigara de adio

numai că îngerul meu păzitor deodată zice Nu

nu acum Nu N-ai să mori înainte să mărturiseşti tuturor

de ce rana din ochii tăi românia nu se mai vindecă

de ce rana de sub tâmpla ta românia nu se mai vindecă

de ce rana din dedesubtul adânc al inimii tale românia

sângerează mereu sânge de românia

Tatiana Navka şi Andrei Burcovski, spiritul slav

Eu sunt european convins, dar bine că n-am murit înainte să-i văd pe ăştia doi e x t r a o r d i n a r i artişti. M-au făcut mândru că încă respir pe aceeaşi planetă cu ei. Deşi mi-au tăiat respiraţia. Fabuloşi. Înţeleg acum de ce profesorul meu de rusă https://www.facebook.com/virgil.mihai.142?fref=ts de la care am învăţat 100 de cuvinte, spunea, în 1970, că poporul rus este abisal şi nu va putea fi cucerit nciodată. Tatiana Navka şi Andrei Burcovski, campioni mondiali, pur spirit slav.
PS PS Doamna Tatiana, campioană mondială, este soţia purtătorului de cuvânt a lui Putin. Dar n-are nicio importanţă...   

CARMEN POENARU - PATA DE MOV

Vineri, m-a dus Geo Popa cu o Alfa Romeo abia scoasă din service, la Moineşti, la vernisajul unei expoziţii cu tablouri scornite de Carmen Poenaru. Pe serpentinele de la Scorţeni, m-am declarat plictisit de avalanşa de abstract care domină arta contemporană, acoperind orice urmă de gând normal despre viziunea artistică. Dom’le, de la Jackson Pollock încoace, care mai de care artist plastician se trezeşte că pictura figurativă, - aia prin care artistul transfigurează realitatea, arătându-ne-o aşa cum o vede el, prin prisma educaţiei şi a visului său, în peisaje, portret, naturi statice sau grafică, cu tuşe de penel sau pensulă sau poantilism sau chiar cu unghiile lui - e un mare nimic, un rahat depăşit de gustul epocii. Am fost amândoi de acord că abstractizarea ficţională, non-figurativul, post şi hiper-modernismul nu sunt decât rezultatul întâmplării, similare cu gestul inconştient al maimuţei care, având la îndemână culori şi pensulă, mâzgăleşte aşa-zise tablouri. Cuvântul snobism s-a auzit de câteva ori în discuţia noastră, apăsat, cu obstinaţie. Simple păreri, chestiuni de gust, care, din eleganţă, nu se discută.  

    

În nou-nouţa galerie, impecabil modernizată, a Centrului Cultural Lira din Moineşti, ne-am amestecat cu o lume bună şi multă care îşi clătea cu bucurie ochii obosiţi de cenuşiul zilei de noiembrie cu spectrul solar împrăştiat pe pereţii albi, în armoniile lui complementare, rareori văzute în oraşul lui Tzara.

Evenimentul plastic prilejuit de vernisajul expoziţiei de pictură Rezonanţa culorii semnată de Carmen Poenaru, mi-a dat senzaţia că mă aflu într-un spaţiu destinat revelaţiei: de pe simeze, din tablouri de dimensiuni generoase, izbucneşte lumina cu toate culorile ei, întrepătrunse ca într-un captivant şi excitant joc al dragostei.

După ce a experimentat cu fervoare şi curaj diferite domenii ale artei utilitare - fashion design, mobila pictată, icoana pe sticlă, plastica decorativă - artista abordează într-un personal spectru poetico-filosofic, subiecte dintr-o tematică proprie, ilustrate printr-o juxtapunere de tonuri armonice, în savante ritmuri secvenţiale.

Amurguri, grădini exotice, lagune, veri fierbinţi, ritmuri, rezonanţe şi reflexii sunt câteva din zonele pe care artista le explorează în expoziţia Rezonanţa culorii (reiterată de la Complexul Muzeal Iulian Antonescu, instituţie care a finanţat şi elegantul album al expoziţiei), invitând privitorul să-i descopere duioşia şi revolta, tandreţea şi energia. Atingerea pensulei de pânză, în aparenţă rebelă, în profunzime tandră, capătă corporalitate şi rafinament, dând la iveală nuanţe insolite care dezvăluie un spirit descătuşat de convenţii şi conformisme.

Imaginile abundă în mişcări nervoase, controlate de un afect pe care-l poţi bănui puternic, capabil să combine poetic nuanţe nocive cu dulci miresme conceptuale, în care sensibilitatea sparge proteic canoanele clasice.

De obicei, pictorul preferă să asculte părerile altora despre creaţia lui. Dar, Carmen nu e o simplă zugrăviţă care lasă în urmă semne cromatice, ea are o proprie filosofie a creaţiei pe care o exprimă şi verbal, cu noşalanţă, convingere şi pasiune, ajutându-te să înţelegi logica rezonanţei culorilor care invadează pânza tablourilor. Aşa că, a vorbit, iar speech-ul ei a fost pe înţelesul tuturor, explicând şi pentru neofiţi mecanismele care declaşează în om nevoia de frumos.

A fost un altfel de vernisaj, lipsit de discursuri conformiste preţioase, de volute lingvistice pentru care trebuie să faci apel la dicţionar. Ad hoc invitat la cuvânt, profesorul moineştean Ion Văsâi, el însuşi pictor, a subliniat, amical, spiritul liber al artistei şi forţa cu care seduce ea, prin culoare, ochiul privitorului.

 


La final, într-un gest firesc de gazdă îndatoritoare, inginerul Ilie Viorel, edilul Moineştiului, a oferit artistei cinci trandafiri, ireal de mari şi de albi, şi a rostit o frază de mulţumire: Poate ar fi trebuit să fie roşii, în semn de preţuire, dar sunt albi, pentru că albul cuprinde toate culorile universului.

Scenariile de lumină născocite de Carmen au o constantă: mirosul discret de lavandă care umple galeria. Izvorât din misteroasa şi senzuala pată de mov, nelipsită de pe nicio pânză.

Am fost speaker

La invitaţia fundaţiei BookLand, am vorbit vrute şi nevrute ( am depăşit cu 5 minute timpul acordat) în faţa a circa 150 de tineri (foarte educaţi, de vreme ce nu m-au fluierat) despre prostie şi inteligenţă. Am vorbit, dar m-am pregătit pentru asta vreo trei zile şi m-am ajutat de textul pe care-l aveam scris. Îl public (e un eseu cam lung) şi pe cuvânt că am fost sincer până la sânge.  Am  măcar curajul să recunosc că am fost, de-a lungul vieţii, de multe ori mai prost decât deştept. Abia aştept fiu contrazis:)

PROST SAU DEŞTEPT? ALEGEREA TA

Vă salut!
Cu peste 2500 de ani în urmă, Siddhartha Gautama Buddha a atins iluminarea prin meditaţie şi a întemeiat budismul, una din principalele religii ale lumii la care are în prezent peste un miliard de credincioşi. Că prostia e veche decând lumea, o dovedeşte şi acest aforism izvorât din marea înţelepciune a lui Buddha:
Este mai bine să fii prost şi să ştii asta, decât să fii prost şi să te crezi înţelept.  Numai că tre să-ţi meargă mintea ca să-nţelegi cât eşti de prost. Şi asta-i ceva mai dificil...Depinde de câteva noţiuni antipatice, inventate de psihologi, sociologi, filosofi şi alţi draci cu doctorate pe bune, ca să ne tulbure existenţa. Am depistat 8 cuvinte care fac diferenţa între prostie şi inteligenţă: Educaţie. Principii.
Atitudine. Implicare. Performanţă. Bun gust. Eleganţă. DEMNITATE.
De cele mai multe ori, a fi prost este similar cu a fi mitocan. Mai nou, cocălar sau piţipoancă. Hai să vedem cum se recunosc!
E destul de simplu: vorbesc tare şi necontenit, se cred superiori, se bagă inaintea altora la rând, râd strident, ca să-i convingă pe ceilalţi că-s veseli, se pricep la orice şi, dacă-i contrazici, ţi-ai dat foc la valiză!
Nimeni nu s-a născut învăţat, dar n-ai nicio scuză dacă mori prost…din păcate, lumea e plina de oameni care, pare-se ca au găsit scuze. Una din vorbele bunicului meu pe care-am înţeles-o mult mai târziu, era: N-are rost să fii prea prost! 
Educatia e generatorul care mână o societate spre prosperitate. Pe cei actualmente "proşti" cu greu îi mai schimbi. Din păcate, umanitatea a dat mai puţine genii fără studii şi mult mai mulţi idioţi cu diplomă. Şi, după cum se observă, mama proştilor e mereu gravidă...

 Un mare scriitor, Umberto Eco, a constatat că Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența. Inteligența are limitele ei. Prostia, nu. 
Iar un profesor de-al meu spunea că „Diferenţa dintre un om prost şi un om inteligent este că prostul face mereu aceeaşi greşeală iar deşteptul tot timpul alta.”
Tot el zicea: Fii deştept, că ţara geme!
A fi deştept, înseamnă să ai idei, să fii creativ. Nu neapărat să reinventezi roata, ci să găseşti soluţia optimă ca să ieşi dintr-un impas. Creativitatea vine din capacitatea de a conexa informaţii din domenii diverse. Cu cât circumvoluţiunile noastre sunt mai populate cu informaţii, cu atât mai mari sunt posibilităţile de a ieşi inteligent din situaţii imprevizibile.
Specialiştii afirmă că majoritatea oamenilor folosesc doar 10 % din capacitatea cerebrală. Vă imaginaţi că într-un creier uman există între 85 și 100 miliarde de neuroni, fiecare dintre ei având cam 10.000 de conexiuni?
E o minunăţie a naturii partea cea mai de sus a corpului nostru şi, oricât de mult ai utiliza-o, nu faci febră musculară! Din fericire, gândirea nu doare! Dar trebuie să admiteţi că sunt mulţi, chiar printre cei pe care-i cunoaşteţi, care parcă se feresc să gândească, de frică să nu sufere. Aşadar, gândeşte! Nu doare! Şi nici nu-i ilegal...încă!
Am auzit cu toţii, de multe ori, expresia: E deştept, domle, îi merge mintea! 
A fi deştept înseamnă să fii cu ochii deschişi tot timpul, gata să observi, să analizezi, să-ţi explici ce, de ce, cum se întâmplă în jurul tău. Cu cât o faci mai temeinic şi mai profund, cu atât mai repede poţi găsi rezolvarea problemelor cu care viaţa nu conteneşte să te provoace.

Dar, ca să devii deştept, trebuie să vrei să ştii. Nu poţi şti dacă nu citeşti, dacă nu te informezi. Informaţia face puterea, îţi conferă abilitatea de a vedea clar lucrurile cu adevărat importante cărora merită să le dedici timpul tău. Şi, poate acum nu vă daţi seama, sau nu vă prea interesează, dar, credeţi-mă, odată cu trecerea anilor, TIMPUL devine din ce în ce mai scurt şi mai preţios.   
În ce mă priveşte, din cea mai fragedă tinereţe, am fost un curios. M-a interesat orice. Mi-aduc aminte cum cotrobăiam prin sertarele bunicii şi dădeam peste câte-un obiect care avea povestea lui, şi cum mă jucam cu un camion de lemn, încercând să pricep de ce-i dispare umbra când intră soarele-n nori.
M-au urmărit o sumedenie de pasiuni care, în aparenţă, n-au aproape nicio legătură una cu alta: muzica, şahul, electronica, tâmplăria, călătoriile, grădinăritul, handbalul, sculptura, pictura, scrisul, arhitectura, mecanica, chimia, fizica, teatrul, şofatul, limba română, franceză, rusă, italiană şi engleză, televiziunea, jurnalismul. Am învăţat să trag la ţintă, ştiu să bat un cui şi să folosesc şublerul sau lera.
Ştiu cum se face betonul, lucrez pe computer încă de prin anii 80, ştiu ce face ambreiajul unui automobil şi care-i deosebirea dintre sirocco şi mistral. În fine, ştiu să sudez şi sunt capabil să repar aproape orice aparat electric sau instalaţie sanitară.
Sunt, dacă-mi permiteţi, o comoară la casa omului !!! Băgaţi de seamă că nu mă dă modestia afară! Dar eu zic că modestia-i pentru proşti!
Nu chiar tot ce fac îmi ies ca la carte şi, de multe ori recurg la improvizaţii deloc ortodoxe care, culmea!, o vreme funcţionează. Până se strică definitiv! Dar n-am ezitat niciodată să încerc să fac ordine în dezordinea lumii şi să consider problemele care se ivesc drept provocări ale destinului. În calitatea mea de om mă simt obligat să le înfrunt cu toată priceperea. Şi cu plăcere, pe cât e posibil. Oricum, vă asigur că nu mă plictisesc niciodată.
Nu mi-a fost niciodată frică de moarte, dar vă spun că m-a urmărit mereu teama că o să trăiesc o viaţă în care n-aş fi în stare să fac ceea ce trebuie, cât mai corect şi mai benefic pentru mine şi pentru ceilalţi.    
Am fost şi sunt un norocos, am putut să mă dedic, din curiozitate şi cu plăcere multora din aceste pasiuni, şi, cu timpul, unele dintre ele şi-au pierdut caracterul de hobby şi au devenit meserii de pe urma cărora mi-am câştigat existenţa.
Ce satisfacţie uriaşă: să faci ce-ţi place şi să fii şi plătit pentru asta! Vă garantez că nu mulţi oameni au parte de-o asemenea fericire.
Viaţa mi-a dăruit enorme satisfacţii, toate motivate de pasiunea cu care am vrut şi vreau să ştiu cât mai multe.
Pentru că am fost fascinat de principiile mecanice, ani la rând mi-am reparat singur bicicleta şi, mai târziu, maşina. Geometria m-a ajutat să-mi fac singur planurile casei în care locuiesc. Pentru că am fost curios să aflu tot ce se poate despre forţele ascunse ale electronilor, am înţeles repede cum lucrează un calculator şi cum va schimba internetul relaţiile umane. Pentru că mi-a plăcut gramatica, literatura şi teatrul, am putut să mă adaptez uşor la fascinanta muncă de presă şi televiziune. Şi, uite, , pentru că am citit cândva Arta oratoriei a lui Cicero, am curaj acum să vorbesc în faţa voastră...

Nici nu mai ştiu cum s-au cuibărit în mintea mea Moctezuma şi legenda lui Ariel, aselenizarea lui Amstrong pe lună, Marea revoluţie socialistă din octombrie şi limbajul Cobol, istoria României şi expediţia lui Magellan, genialele invenţii ale lui Leonardo da Vinci şi minunile lui Picasso sau Brâncuşi...
Din experienţă, vă spun că nicio informaţie nu trebuie s-o consideraţi inutilă. Odată şi-o dată vă va folosi în viaţă. În liceu, pasionat de poezie, de chitară şi de-o blondă superbă din clasa a douăsprezecea D, nu prea mă omoram cu chimia. Cât pe-aci să rămân corigent pe vară. La ultima oră de curs, profesoara m-a întrebat care-i formula zahărului. Dac-o ştiam, îmi punea o notă de trecere. Ei bine, n-o ştiam! A scos o pungă de zahăr şi m-a pus să-l mănânc cu linguriţa aia de laborator, după care m-a trecut la tablă, unde am scris de o sută de ori afurisita de formulă.
C12 H22 O11. Ce să zic? Eram extrem de ofuscat şi mă simţeam umilit pe nedrept. La ce naiba să-mi trebuiască mie să ştiu formula zahărului? Eu eram Poetul, Artistul liceului, ce dracu!
Ei bine, peste vreo zece ani, la Constanţa, în concediu, un hoţ m-a uşurat de portofel. Eram disperat, mă lasase lefter. Cu ultimii cinci lei, am intrat într-o cafenea şi am cerut o cafea. La o masă de vizavi, doi bătrânei discutau aprins despre diabetul zaharat.  La un moment dat, unul dintre ei, zice: La urma urmei, tu nici nu ştii formula zahărului!...Ba o ştiu, răspunse celălalt. Punem pariu? Pe două sute! Fii atent: e C22 H12 011! Mă scuzaţi, domnule, zic eu, e C12 H22 O11! Na, ţi-am zis ? Hai, scoate banii şi dă-i tânărului, el a câştigat pariul!
Aţi înţeles: tânărul ăla eu eram.

  
Şi acum o să vă rog să fiţi foarte foarte atenţi! Pentru că o să vă dezvălui care este secretul unei vieţi în care să nu vă plictisiţi. Mai ales, să nu vă plictisiţi de voi înşivă. Pentru că plictiseala este preludiul nepăsării, iar nepăsarea este preludiul urii. Iar ura duce la moartea sufletului, a simţirii.
Ia fiţi atenţi! Nu uitaţi niciodată că înaintea voastră, de la omul descins din maimuţă şi până în clipa asta, pe planeta asta au trăit miliarde şi miliarde de fiinţe umane. Toţi, dar absolut toţi, au avut de înfruntat provocări dure, mai mari de la o epocă la alta. Am constatat pe pielea mea, şi cred că şi voi la fel, că viaţa extrauterină e plină de probleme. Ei bine, nu există problemă umană pe care o poţi avea şi despre care să nu fi scris cineva într-o carte! Cititul este fundamental! Face bine creierului! Îl alimentează cu idei, îi dă rezolvări pentru dilemele tale, îl luminează. Iar pe tine, ca fiinţă, te învaţă să judeci corect şi te conştientizează că eşti om cu puteri nebănuite. Şi că nu eşti singur.  
Lăsaţi telecomanda şi tableta pentru două ore pe zi şi citiţi! Orice carte a fost scrisă pentru că autorul a vrut să vă înveţe ceva. Ceva util pentru viaţă. Cine a văzut măcar un episod din Las Fierbinţi? V-aţi amuzat de cât de limitate sunt personajele? Câtă prostie bubuitoare sufocă satul acela, din fericire imaginar. Dar aţi văzut vreo carte în vreo secvenţă?
Cine n-a petrecut o după-amiază întreagă cu urechile încinse şi cu părul zbîrlit aplecat deasupra unei cărţi, citind şi iar citind, şi uitînd de lumea din jurul său, şi nebăgînd de seamă că-i e foame sau frig? Cine n-a citit niciodată pe ascuns sub plapumă, la lumina unei lanterne de buzunar, fiindcă tata sau mama sau vreo altă persoană grijulie a stins lumina pe motivul bine intenţionat că acum trebuie să dormi, căci mîine te scoli devreme? Cine n-a vărsat niciodată lacrimi amare, fie pe faţă, fie în ascuns, fiindcă o poveste minunată se sfirşea şi urma despărţirea de personajele alături de care luaseşi parte la atîtea aventuri, fiinţe iubite şi admirate ce îţi stîrniseră îngrijorări şi speranţe, şi fără a căror prezenţă viaţa părea dintr-o dată goală şi lipsită de sens? (Never ending story - Michael Ende)
 Din prima clipă când îţi apleci privirea pe un text scris, creierul se pune în funcţiune. El trebuie să descifreze simbolurile grafice ale literelor. Simultan, pe măsură ce decriptează cuvintele, mintea crează prin sinapse, asociaţii cu realul. Citeşti Ana are mere şi-n mintea ta se iveşte o fată cu braţele pline cu mere. Citeşti “Zăpada s-a aşternut peste oraş” şi ai imaginea iernii, în toată splendoarea ei. Fotograma capătă viaţă, vezi oameni zgribuliţi, fulgi mari şi pufoşi, un brad încărcat, copii cu patine.
Confucius, unul din marii gânditori ai lumii precreştine, afirma, acum două milenii şi jumătate: “Cel care este stăpânul minţii sale, este stăpânul universului”...
Cărţi de citit până la 25 de ani. Ca să fii om întreg.
Poveşti - Creangă, Ispirescu, Fraţii Grimm,
Aventurile lui Habarnam -  Nikolai Nosov
Alice în ţara minunilor - Carroll Lewis
Marile legende ale lumii
Cărţile lui Mark Twain, Jules Verne şi Fenimore Cooper
Aşa s-a călit oţelul - Nikolai Ostrovski
Eneida şi Odiseea - Homer
Adam şi Eva - Liviu Rebreanu
Opera lui William Shakespeare
Science fiction
Feodor Dostoievski
Fahrenheit 451 de Ray Bradbury
Civilizaţia aztecă - George Vaillant
Principele şi Caietele Principelui de Eugen Barbu
Al treilea val - Alvin Toffler
Un veac de singurătate - Garcia Marquez
Romanele lui Ernest Hemingway
Marii scriitori ai lumii şi ai literaturii române
Vieţile şi operele marilor pictori, muzicieni, scriitori, actori ai lumii.
Văd că, de curând, a apărut o teorie nouă care defineşte tineretul cuprins între 13 şi 20 de ani drept generaţia Z, şi vă caracterizează drept grăbiţi, încăpăţânaţi, independenţi şi pragmatici, respirând într-o perfectă armonie cu universul digital. Vă recunoaşteţi în această descriere? Înafară de chestia cu universul digital care nu exista pe vremuri, totate celelalte atribute mi se potriveau mănuşă şi mie, când eram de vârsta voastră. Aici mi se pare mie că generaţia voastră are o serioasă bătălie de dat între uşurinţa cu care poţi obţine din mediul virtual orice informaţie şi necesitatea construirii unei culturi generale proprii care să te servească oricând, mai ales când nu dispui de un computer. Informaţiile captate din mediul virtual nu au timpul necesar să se depoziteze. Viteza uluitoare cu care eşti bombardat de informaţiile de pe display şi diversitatea acestora, nu dau timp creierului să le asimileze. Nu se fixează în memorie. De aceea, nu sunt transformate în cunoştinţe şi nu-ţi îmbogăţesc un fond cultural. Cultură înseamnă să păstrezi informaţia în minte, printr-un efort răbdător şi îndelung, prin lectură.
Personajul biblic Solomon, fiul lui David, este recunoscut in istorie ca unul dintre cei mai întelepti oameni. Pilda lui Solomon despre sensul vieţii şi împlinire.
„Cand regele Solomon s-a intors din munti, dupa apusul soarelui, cei adunati la poale l-au intrebat:
— Eşti sursa noastră de inspiraţie. Cuvintele tale ne ating inima. Iar înţelepciunea ta ne luminează mintea. Suntem flamânzi să te ascultăm. Spune-ne: Cine suntem noi?
El le-a zâmbit şi le-a răspuns:
— Voi sunteţi lumina universului. Voi sunteţi stelele. Voi sunteţi altarul credinţei. În fiecare dintre voi este un univers. Grămădiţi înţelepciunea în inimă, ascultaţi-vă inima, ascultaţi prin dragostea voastră.
— Care este sensul vietii?
— Viaţa  este un drum, un scop şi o victorie. Viaţa este un dans al iubirii. Misiunea voastră este să infloriţi. Să FII e un dar pentru toată lumea. Viaţa voastră – este istoria omenirii. De asta viaţa este mai frumoasă decât orice teorie. Creează din viaţa ta o sărbătoare, pentru ca asta este adevarata ei valoare. Viaţa este compusă din prezent. Iar sensul prezentului este să trăieşti in prezent.
— De ce ne urmareşte necazul?
— Ceea ce ai semănat, aceea vei culege. Nefericirile sunt alegerile noastre. Sărăcia este creaţia omului. Iar nemulţumirea este fructul neglijenţei. Învinovăţind pe cineva, îţi pierzi puterea. Nefericit este acel care nu se cunoaşte pe sine. Sărac devine acel care pierde timpul in zadar. Nu permite mulţimii să-ţi omoare sufletul.
— Cum sa trecem peste nefericiri?
— Nu te analiza. Nu te compara si nu te impărţi . Mulţumeste pentru tot ce ai. Bucură-te, pentru că bucuria crează minuni. Iubeşte-te, pentru că, pe cei care se iubesc pe sine, îi iubesc toti. Roagă-te când eşti fericit şi ghinionul te va evita.
— Care este drumul către fericire?
— Fericiţi sunt cei care iubesc, fericiţi sunt cei care mulţumesc. Fericiţii trăiesc în armonie. Fericiţii văd adevărata frumuseţe a lumii. Fericiţii se bucură de soare. Fericiţii sunt gata sa primească soarele în braţe. Fericiţii sunt liberi. Fericiţii iartă.
— Şi cum să trăim în lumină?
— Savuraţi fiecare picatură a vieţii, o viaţă traită in zadar va da naştere nefericirii. Şi să ştii că ceea ce se află in interior, aceea se află şi in exterior. Lumea este sumbră pentru că inima este sumbră.
— Cum putem să trăim în armonie?

— Trăieşte simplu. Nu fă rău nimănui. Nu invidia. Lasă indoielile sa treacă si nu căuta altele noi. Dăruieşte-ţi viaţa frumosului. Crează pentru artă, dar nu pentru recunoaştere. Dă viaţă trecutului, uitându-l. Adu in lume ceva nou. Umple-l cu iubire.
Traieşte in armonie! Fii tu însuţi!”- a încheiat regele Solomon.
Şi parcă mă roade pizma că a spus asta înaintea mea.
Cu toate astea, am să-nchei şi eu la fel: Trăiţi în armonie! Fiţi voi înşivă!
Şi nu uitaţi nicio clipă: N-are rost să fii prea prost!

Fotos: Ioan Bâscă