Bacău Fest Monodrame, ediția a 31-a, s-a deschis duminică, 20 septembrie 2026, cu premiera spectacolului Iorgu, după romanul omonim al lui Adrian Jicu, în regia lui Matei Lucaci-Grünberg. A fost o alegere inspirată și, într-un fel, inevitabilă. Nu e doar un gest de programare inteligentă. E o declarație de principiu a Teatrului Municipal Bacovia: ”încetăm să-l mai sărbătorim pe Bacovia ca pe o statuie din parcul central și începem să-l ascultăm ca pe un om”. Sinopsisul oficial, reluat de cronicile de festival, exprimă limpede intenția: montarea nu și-a propus să recompună solemn biografia poetului George Bacovia, născut Gheorghe Vasiliu și alintat de mama sa Iorgu, ci caută omul care a existat înaintea mitului și dincolo de el. Mai exact, cum scrie în prezentarea teatrului: „În certificatul de naștere a fost Gheorghe Vasiliu. Mama îi spunea Iorgu. Istoria și-l amintește drept Bacovia.”
Matei Lucaci-Grünberg este exact regizorul potrivit pentru o astfel de deconstrucție. Într-un peisaj teatral obsedat de prezentul imediat, el face parte din categoria rară a regizorilor preocupați de dialogul dintre istorie și prezent, de recuperarea memoriei culturale nu ca portret comemorativ, ci ca reflecție.
Punctul de plecare este romanul lui Adrian Jicu. Pentru cei care nu l-au citit, spun doar atât: Jicu propune ceea ce editurile numesc corect un „roman-document, care surprinde în acorduri fine viața unuia dintre cei mai importanți poeți români” și recreează totodată o epocă de semnificative transformări istorice și mentalitare, pornind de la surse edite și inedite. E o carte viu documentată, dar profund ficționalizată. Lucaci-Grünberg nu o ilustrează. O trădează, și o face asumat.
Cum observa excelent Nicoleta Munteanu în Alecart, ceea ce ajunge la noi pe scenă implică o dublă „trădare”: a textului lui Jicu, din care regizorul decupează esențe, ajungând la „propriul text”, și a biografiei lui Bacovia, bine documentată dar ficționalizată în roman. O dublă subiectivitate care oglindește adevărul de viață bacovian.
De aici forța spectacolului de la Bacovia: el nu face plecăciuni imaginii de manual. Nu avem poetul în mantaua de plumb, recitând cu voce de mormânt. Avem un copil bolnăvicios, un adolescent stângaci care descoperă brusc plăcerea și derizoriul ei, un funcționar inadaptat, un bețiv lucid, un soț care nu știe să fie soț. Un om care nu se potrivește nicăieri, un om cu mai multe vârste, mai multe fețe
Marea idee regizorală a serii este scindarea. Iorgu, conștiința și existența lui nu sunt jucate de un singur actor.
Distribuția reunește 12 actori ai teatrului: remarcabila Eliza Noemi Judeu, dar și inspirații Alexandru Bodron, Valentin Braniște, Minodora Broscoi, Bogdan Buzdugan, Eva Cosac, Florina Găzdaru, Corina Goranda, Ștefan Huluba, Tudor Hurmuz, Ștefan Ionescu și Daniela Vrînceanu. Cu toții, plini de fervoare, cu poftă de teatru și cu energie debordantă, cum n-am văzut totdeauna. Miza aceste premiere a re-creat o echipă bine sudată, expresivă și determinată să demonstreze încă odată că nasc și în Bacău actori adevărați, expresivi capabili să creeze emoții și să țină fără respirație o sală plină. Eva Cosac în Agatha este o revelație. Nu joacă Agatha pragmatică și tenace din istoria literară, ci o Agatha de o extraordinară candoare și vitalitate, neatinsă de dezamăgiri, care preia la un moment dat o atitudine aproape maternă față de acest copil mare care este Iorgu. E singurul personaj care nu îi cere să fie altcineva, în acest bâlci al lumii.
În viziunea lui Lucaci-Grünberg, ipostazele și vârstele personajului sunt interpretate de actori diferiți, accentuându-se ideea scindării, a măștilor. Ba mai mult, în pielea lui Iorgu / Iorguț / Bacovia au intrat atât actori, cât și actrițe. Eliza Noemi Judeu, Minodora Broscoi, Ștefan Huluba, Tudor Hurmuz - fiecare aduce în scenă un altfel de Iorgu, cu sensibilitățile și tarele lui.
Alegerea deconstrucției solitudinii și anxietății poetului prin distribuirea decupată a rolurilor nu e un truc. E o teză. Matei Lucaci-Grünberg ne spune că Bacovia nu a fost o identitate solidă, ci o succesiune de roluri ratate: Iorguț cum îl numește mama - copilul protejat și infantilizat, tânărul care nu va fi niciodată Gheorghe, numele de botez ales de tată, - suprapus peste ideea de autoritate și rol social de la care Iorgu se abate constant-, poetul devenit Bacovia datorită lui Macedonski.
Am văzut pe scenă dialogul acesta tulburător între vârste. Un Iorgu de 8 ani care ascultă descântece și vede spectre în timpul bolii, un Iorgu de 17 ani fascinat și îngrozit de două prostituate de bâlci, un Iorgu de 40 de ani care se uită la sinele de 17 ani ca la un străin. Toți purtând aceeași aură de inadecvare.
Cel mai emoționant moment al serii, cel care a lăsat sala în liniște câteva secunde bune după căderea luminii, este întâlnirea finală dintre cele două ipostaze ale lui Bacovia - persoana „reală” și cea care își privește propria viață - când își mângâie obrazul unul altuia. Un rămas-bun și, în același timp, sugestia unei ființe ce a trăit mereu între limite, fragilă, înstrăinată de adevăratul lui sine.
Dacă dimensiunea realistă a spectacolului - Bacăul de provincie, peregrinările la Iași și București, mahalaua cu lătratul lugubru al câinilor, slujbele, înmormântările - este necesară, ea nu este cea care rămâne. Ce rămâne este carnavalul grotesc al târgului de provincie, amplificat de sarcasmul trist al teatrului de umbre, amplificat cu măiestrie de light-designerul Costi Baciu.
Lucaci-Grünberg mizează, cum s-a mai observat, pe carnavalesc, pe butaforie, pe grotesc, pe distorsionarea realității pentru a surprinde o sensibilitate alienată. Și aici spectacolul devine extraordinar.
Lumea din jurul lui Iorgu este o lume de bâlci. O uriașă scenă de teatru în care discursul e gol, în afara convingerii, sau se transformă în funcție de constructul ideologic al epocii. Personaje îngroșate, cuvinte goale, reguli absurde, figuri tâmpe. Toată „viermuiala continuă a străzilor bucureștene, ridicolul și meschinăria intereselor mic burgheze” care reverberau în ființa lui Iorgu, irump în scena dominată de scheletul fantasmagoric al salciei lui Bacovia, un schelet butaforic, scorburos, înfricoșător. Scenografia semnată de Iuliana Vîlsan și de asistentul ei, Carl-Angelo Kivu, este esențială în acest sens. Nu avem decoruri realiste, ci un spațiu fluid, aproape pustiu, în care totul apare prin sugestie. Se lucrează mult cu imagini proiectate sub forma unui joc de umbre pe fundal (mânuite de Michi Murafa) - și poate cea mai frumoasă e aceea a crucilor parcă agonizând, căzând și ridicându-se continuu, într-o mișcare hipnotic amenințătoare - cu sonorități care sparg liniștea fragilă, cu ploaie, cu funebre, cu vacarm.
Sunt câteva scene care mizează exact pe linia ambiguă dintre grotesc și coșmaresc: bâlciul cu figurile lui stranii, fantasmele care poartă presentimentul eșecului, dimensiunea magică a descântecelor, distanța deformatoare pe care i-o dă alcoolul.
Și, printre toate, versul. Nu declamat, ci strecurat. Printre replicile actorilor răsună, aproape la fel de discret și de stingher ca prezența în propria viață a lui Bacovia, câte un crâmpei de vers, constant fiind acel Singur, singur, singur... spus pe multiple voci, semn al depersonalizării, dar și al unui adevăr care vizează destinul tuturor.
Finalul este de o simplitate devastatoare. După două ore de căutare a omului Iorgu, lumina scade, actorii dispar în umbră și din difuzoare coboară peste noi vocea reală a lui Bacovia din înregistrarea din 1954, recitând RAR. O voce obosită, care ne lovește cu tot adevărul uman al unei vieți în care vulnerabilitatea și măștile au coexistat.
Iorgu de la Teatrul Municipal Bacovia nu este un spectacol perfect. Ritmul trenează pe alocuri în partea mediană, iar trecerile între tablourile realiste nu sunt întotdeauna motivate de o coerență interioară deplină. Dar este un spectacol provocator, curajos și categoric necesar care, rodându-se, are toate premizele să devină unul de referință în repertoriul teatrului băcăuan.
La Bacău, unde Bacovia e deopotrivă mit fondator și povară, era nevoie de un spectacol care să spună: nu, nu te poți vindeca de cine ești. Și care să ne arate că în spatele poetului de plumb a stat mereu un copil pe nume Iorgu, care nu a învățat niciodată cum se trăiește în lume. Iar tema festivalului din acest an - „Singuri împreună” - nu putea găsi o ilustrare mai bună.
Bacăul și-a recuperat, cu acest spectacol, nu Poetul-emblemă, ci Omul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu