Mai tare ca fumul

ALBASTRU CA VIAŢA

Mix de elemente vitale de bază,  de la stânga spre mai încolo: 1.arh. Volodea  Amâiei, 2. lucrare în lemn de fabulosul Maxim Dumitraş şi, 3. ultimul ingredient, eu. În 2017, lăudată fie-i existenţa!

GENARU

 Să nu-ţi spun la mulţi ani de zece noiembrie ar însemna să mă ghemuiesc în umbra ta albă şi să şterg urmele tinereţii, lecţia de poezie şi exerciţiile de acrobatică generală deasupra mlaştinii pe care mi le-ai predat. Supravieţuim, Profesore!

Cu mulţumiri adecvate, îţi urez viaţă bună, dragul nostru Ovidiu!

 UN GÂND FRUMOS LA ANIVERSAREA DOMNULUI DOCTOR

Rareori în viaţă, ai norocul să întâlneşti o fiinţă umană care emană o lumină atât de caldă ca aceea care-l învăluie pe uriaşul doctor de inimi, legendarul Grigore Tinică. Un OM frumos, acest român moldovean  în preajma căruia speranţa învinge miraculos neputinţele trupului.

Vă mulţumim frumos, Domnule Profesor, pentru toate zilele în care trăim în plus, datorită talentului şi sfinţeniei Dumneavoastră profesionale!

Să ne trăiţi mulţi ani, sănătos şi puternic!

CU BACOVIA LA FESTIVALUL ORAŞULUI

Eu la volan

ascultând nimicul prelins pe unde

un apus ascuns în cutia de rezonanţă

de pe strada cu fantome de poeţi astmatici

Câştigători de miracole ieftine la pariuri contemporane 

când pocnesc sub aripi

suspine de calcar rămase din iarnă

şi timpul în municipiu este mai rar

 

pasiuni politice cu frac şi papion

atârnă floricele de mestecat drept medalii

la gâtul poporului  hăulind prin mahalale

Ameţit de lozinci şi alcooluri tari

îmbulzindu-se să prindă locuri cât mai în faţă

râde cât poate să râdă de propria umbră

la  festivalul elocinţei urbane

să-şi câştige gratuit viitorul enorm aşa bolnav cum e

Poporul cu visările lui mocnite

 

forţa vine cu tine forţa eşti Tu

se-aude din difuzoarele nichelate

Dar visul se-ascunde ca o metastază

în crepuscul vânăt ca pielea de prunc nou născut

Vezi clar în oglinda ovală că nici tu

nu eşti investiţia ideală pentru mâinele cel bun

nu eşti stindardul de lup aşteptat

ci doar o ameobă amputată ce se mişcă oriunde

în voia destinului

poster de înger exuberant şi fără păcate

cu ţinta de piept ce maschează ftizia

ce planează ambiguu către un alt mâine 

parşiv la dreapta tatălui

Care te cheamă spre negrul etern 

 

În definitiv  apusul te iubeşte mai mult

de cât te-a iubit dimineaţa de azi

Omule şi te aşteaptă răbdător

bietul de tine în singurătate       

 

Dar cine eşti tu tristule ca să fii anahoret

cine ești tu să rosteşti texte comice despre moarte

într-un pustiu atât de populat cu sunete lirice

femei cochete gramofoane reallităţi secunde

Cine eşti tu de te prefaci că nu simţi lovitura în stern a sublimului

de a nu mai şti nimic din ce trebuie

ca o vioară dezacordată

 

în parc au concert cohorte de ciori hotărâte

la teatru drame şi comedii străine care îţi seamănă

Trebuie să fie şi-o caterincă vreo harmonie  ceva

să ţină isonul decadent la fanfarele neamului de poeţi

De aceea în farmacii luminează electric

reclame în versuri la antinevralgic

şi la regrete veşnice proaspete

o sticlă de votcă romantică între Chopin şi Cehov

dragii de ei 

iar în fostele librării cosmosuri nemaivăzute

conexiuni sociale pixeli albaştri ficţiuni erotice

distracţii şi pandemii pe vechile dureri

 

Eu la volan un accesoriu la uliţa principală

cu sens unic spre zero şi tot mai puţine cuvinte

în giratoriul fostelor iubiri unde durerea nu încetează

dar scormoneşte desuet caldarâmul  şi se insinuează

în macadam pe un drum vechi spre un alt festival

 

Toamna nebună e de vânzare pe tarabele din piaţa centrală

precupeţi dau gratis  evenimente veştede în hârtie de ziar

Pe strada prin care târgul iese în lume

la numărul treisprezece

omenirea-n poziţie de drepţi

aşteaptă  justiţia poetului remanent

 

gata să vândă orice pentru alt măreţ viitor

 

descifrând în urma din zidul de plumb a unghiei sale

Instrucţiuni pentru levitaţie scântei galbene la apusuri de sânge

în cimitire educative de marmură

Ce veselie în mahalaua desfundată

 

Vine o primăvară de gheaţă

prezentul se scurtează mereu

la festival în Bacău

cine să bage de seamă când

poporul întreg

din iluzie distilează speranţa

(Apărut în revista ATENEU - sept.2021)

 

 

 

NU FI CA MINE! 

FII FERICIT! 

FII CA IOHANNIS!

ROLLING STONES

Era o după-amiază ploioasă de iulie când ai intrat în camera mea unde nu se-auzeau şuvoaiele de apă gata să inunde curtea în ritmul nebun de la honky tonk woman să scufunde casa şi să mă ducă dracului până în Memphis la maximum de infinit în toate variantele de pe you tube te uitai la mine de după perdea îmi curgeau din ochi fără să vreau şiroaie de lacrimi mă priveai cu un sarcasm specific anului 2021 ce semăna cu zâmbetul securistului când răspundeam la întrebări că nu ştiu câte ţigări am fumat ascultând rolling stones deşi era interzis în viaţa unui popor sensibil ca al nostru cu limba scoasă chiar nu ştiam de ce-mi curg lacrimile atât de uman când auzeam în engleză bătăile inimii şi O necunoscută îmi punea pe umărul drept petale de trandafiri şi mă târa în mansarda ei şi apoi tu-mi spărgeai nasul şi inima cu un pumn cum spargi pepenii dacă n-ai un cuţit la îndemână îndemnându-mă la revoltă sper că scriu corect numele domnului jagger e dat naibii şi merită dar tu ai rămas lângă mine după atâţia ani şi încă te miri că plâng când aud honky tonk blues

setea de trupul tău care mă iubea

O parodie ca un dans pe ruine sfâşia canonul iubirii ieşea din rană produsul deformării emoţiei sub formă de lup care muşcă din sinele lui şi-şi clăteşte dinţii cu votcă de contrabandă Un urlet în camera mea unde nu mă simţeai decât tu floare carnivoră la pândă de spermă topindu-te ca filamentul de wolfram într-un unghi imposibil pentru o fiinţă umană încercând să respire înainte de a mărturisi sub jurământ moartea pe moarte călcând în faţa curţii supreme o simplă afacere cotidiană în care sufletul e monedă de schimb Sunt într-un autobuz în bacău şi văd pe geam blocuri gunoaie femei cochete realităţi secunde şi totuşi îmi asum noaptea aceea ca o lovitură în piept ca o minciună cu mâna pe biblie doar o explozie mă poate readuce la viaţă după febra apusului dacă-mi mai flutură tricolorul la poartă

Mâinile mele căutând

găsesc pe cearşaf o insulă care pulsează în arhipeleagul coastelor tale şi-n oceanul acela lipicios substanţa visului de la trei dimineaţa când muzicanţii schimbă repertoriul şi buzele mele îţi rotunjesc numele picant într-o perlă care lasă o urmă fragilă printre etajele adormite direct în ceaşca de ness aşa ca o mică introducere în subiectul zilei de azi când te dezmeticeşti voi fi plecat şi vor fi ierni fără număr şi voi rămâne fără ţigări fără noimă totuşi pune pe masă o porţie de colţunaşi din dulcea ta raţie de supravieţuire să definim capodopera începută pe întuneric oricum gleznele tale nu mă lasă să dorm ca privighetoarea care cântă în zbor singura fiinţă care cântă în zbor fără teama de a se prăbuşi într-un moment de umor involuntar strânge-ţi aripile în jurul inimii mele e atâta de frig europa ne rabdă de prin luna februarie în aşteptarea soarelui ţine cafeaua fierbinte şi vinul la frigider poate am să mă-ntorc să te sărut când se va termina de răstignit trupul meu

A FOST PLĂCUT ŞI MIROSEA A PĂTRUNJEL SĂLBATIC

mergeam invers pe strada care duce la cer industria sărăciei mergea bine şi mirosea a pătrunjel verde deşi era interzis să ai prea multe idei ţara noatră se umpluse de poeţi şi de lanuri nesfârşite de pătrunjel abia se mai zăreau dintre cei care ştiau să scrie cu trandafiri sălbatici pe zid şi asta ne bucura mult ne trezeam generoşi şi nu ne speria pătrunjelul roşu din care se preparau ciorbe tractoare canale academicieni vremuri care nu se mai ştiu când eram pionieri şi aveam inima plină de patrie ca plăieşii lui ştefan cel mare ah ce cravate roşii cu tricolor ne sugrumau teama zilei de mâine ah cât de mândri eram să suflăm în trompeta de tinichea care chema inimile să se înalţe la cer acum poeţii bătrâni încă mai scriu cu pixeli de pătrunjel poeme de tinereţe pe ecrane de sticlă fără tobe şi fără trompete iar inima mea se înalţă la cer în mod firesc pe un drum cu sens unic

Părerea lui Ştefan Hagimă despre DIMITRIE RUPE TĂCEREA

Stefan Hagima 5 mai 2021 · " Dimitrie rupe tăcerea " Acum o lună mi-a căzut în mână această carte. Eram ușor sceptic, mai ales după ce "consumasem" greu, dar greu de tot un " Solenoid" de vo' 840 de pagini cântărind și vo' 2kg.la sfârșit întrebându-mă : Oare de asta ne ocolește Nobelul? Dar să revin.După primele pagini din " Dimitrie..." mi-a revenit pofta și gustul de a citi...carte românească. Am terminat-o repede, căci pofta a fost mare și gustul bun. O analiză fină, profundă făcută cu sarcasm, ironie și tristețe, o analiză făcută curajos ca o operație fără anestezie asupra lumii românești de ieri, de azi și de mâine (dacă va mai fi). Finalul cărții și a personajului este atât de ...românesc , de adevărat și de caracteristic, încât îți spui: Mai mult de-atât nu se poate spune. Personajul dispare rupând tăcerea prin moartea lui curajoasă, răbufnind precum vulcanii noroioși sau bulele de aer ce fâsâie din mămăligă înainte de a se întări. Val Mănescu este un scriitor adevărat, iar " Dimitrie rupe tăcerea" o carte ce merită a fi citită.

PĂREREA LUI ADRIAN ALUI GHEORGHE DESPRE "MENGHINA CU ELICE"

Încă un optzecist ”la masa celor bogați”: Val Mănescu Val Mănescu este un optzecist întîrziat la masa celor buni și bogați din literatura română, numai că, dacă îi citești ultimele cărți, simți nevoia să îl chemi și să îl așezi în capul mesei, acolo unde este aglomerație pe măsură. Val Mănescu (”Menghina cu elice”, Editura Timpul, 2020) scrie o poezie viguroasă, cinică adesea, pe mari pînze lirice se desfășoară povești dintr-o margine de lume în care viața și moartea își schimbă codurile cu o ușurință de prestidigitator. Iubirea este, în poezia din acest volum dar și din precedentele ale autorului nostru, o recluziune continuă, într-o provincie a cărnii, există un tîrziu care nu recuperează, ci îngînă clipocitul sîngelui în clepsidra inimii: ”Mi-ai făcut vrăji nebuno/ m-ai vrăjit să înțeleg că rândurile astea/ sunt o baricadă contra naturii/ și-n umbra ei stă pitulată dezamăgirea/ m-ai nenorocit/ tolănită ca o draperie de catifea indecentă în fața ecranului/ pe care se perindă lumea/ în care nu se întâmplă nimic/ hărțuindu-mă cu coapsele tale de pluș// (...) Cum să nu mă topesc atins de flacăra sânului tău/ pe care gravitația planetei Pământ născocise/ o aluniță în creștere/ un semn minuscul de sudură oxiacetilenică/ numai bun de mușcat/ dimineața când admir deschiderea porilor tăi/ minusculi vulcani din care purjează/ imperativ/ chemări de la facerea lumii... (...)” (Vulnerabil sub vrajă) În epoca globalizării forțate Val Mănescu are curajul de a scrie (și) poezie socială, patriotică, o face cu determinarea și chiar disperarea celui care pricepe că trăim în post-istorie: ”Poți să mă alungi din România/ Poți opri sinucideri incendii catastrofale/ Ploi diluviene și dispariții în univers/ Dar nu poți să scoți/ România din mine”. Sau în altă parte: ”Lenevesc copaci sedați de iarna polară/ În Bacău România/ iarnă grea/ Doar Mânuța domnului se mai întinde pe zid/ singura clorofilă/ În agonie ca și cursul bancar// Obicei din străbuni alcoolul rece/ aeroterme reci calorifere reci/ Tremur la geam cu flori de gheață/ Europeană// Moș vagabond cu fular/ Mănuși ironice cu un deget/ pierdut în zăpada căzută din păr/ un/ mic detaliu stelar (...)” (Ora trei într-o noapte de iarnă). Val Mănescu e, de fapt, un poet atipic pentru vremurile astea: scrie rar și numai când are ceva de spus. Publicat în: Revista de cultură ARGEŞ - ian.2021