Nu mai sunt demult şcolar nici soldat
Nu mai sunt să mă tem de umbra zilei de mâine
sortit să am o moarte fără sfârşit
Dar nici mort nu sunt de-a binelea în plonjeul elastic
Cu adieri de zână în plămâni şi nu las pe nimeni în urmă
Am învăţat să înot cu înverşunare cât mai am aer
Dau din mâini sacadat
dau sincron din picioare
să ies din zona de scârbă ca o zi ca o noapte
Prin ţara asta mereu condusă de un rechin orb
Urmat fără împotrivire de poporul de guvizi duioşi
Hrăniţi cu boabe de strugure stoarse din icrele lui
Vom vorbi altă dată despre toate acestea şi despre
Rezistenţa la milă şi la efortul de a trage aer în piept
Nu mă mai tem de bunăvoinţa perfidă a mâinelui
Fără medalii Nu mă sperie libertatea din megafoane
Mi-am ros unghiile şi disperarea în insomnii alcoolice
Îndemnând copiii neascultători să creadă
în lupta corp la corp cu destinul
Cu panica ultimei respiraţii deşi
nu sunt persoana în care omenirea ar trebui să-şi pună speranţa
Eu doar lăcrimez nu pot plânge Şoptesc
nu-mi urlu conştiinţa
Păşesc nu zbor şi nu stau în genunchi
Nu-mi cer scuze pentru deranj
Îi dau înainte spre larg cu puterea la limită
Mai departe decât îndrăzneam altădată
Trag de mine până la ultima moleculă de oxigen
până nu mă mai pot întoarce
Dincolo de geamandură dincolo de locul în care
Nu mai am de ales chiar dacă nu ştiu unde-i acel loc
Până ajung acolo departe de naufragiu Undeva în larg
dar va fi prea târziu
Să mai pot şterge de praf poarta naţiunii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu