sâmbătă, aprilie 27, 2019

WOW, DOAMNĂ DURERE



Wow semeni cu moartea dar nu eşti decât binecuvântata dimineaţă de vineri de aceea îmi scot pălăria când îţi întinzi tentaculele spre ochii mei orbindu-mă
şi-ţi scuipi otrava pe limba mea amuţindu-mă inundându-mi carotida cu magma ultimei nopţi de dragoste de mă faci să te cer de soţie

Wow cum să aprind bricheta şi să-mi fac inima de granit inexpugnabilă să nu mai iubesc niciodată să nu mi-o pătrundă niciun glonte de diamant din cele cu care ţinteşti terminaţiile mele nervoase doamnă durere fără să ţii seama că sunt şi eu o biată poveste despre o memorabilă călătorie spre o insulă care poate există
pe un ocean nedescoperit de lalele cu ochi inscripţionaţi cu sloganul
adio iubirea mea
bine mi-ar fi să am o inimă de diamant în care glonţul tău de diamant să nu poată pătrunde doamnă durere
să ricoşeze să umple de vânătăi galaxia asta plină de sentimente bătute în otravă să paralizeze toate glandele lacrimale de la amorul de sine
la dragostea de patrie
Încă nu ştiu unde-am să plec când va trebui să plec de aici

Uite parola mea doamnă durere pentru contul de amorez bătrân
ia tot ce am poate te înduri să fii otrava mea
Moartea mea
Wow

vineri, aprilie 26, 2019

HEI, NU VREAU NIMIC


Pe vremea când românii aveau istorie

Ştiam să fac poezie pe gratis
La comandă lăudam holda bogată
Salinelele care puteau hrăni Europa sute de ani
Hidrocarburile colcăind la poalele munţilor
şi pe oricine avea vreo idee care să facă poporul meu
Bogat şi puţin liber

Pusesem un tricolor la poartă
Eram confortabil în starea mea de nefericire

Pardon de expresie dar mi se fâlfâia
de farmecul desuet al suferinţei umane
Şi chiar de viaţa mea arsă cu ţigara
căreia i se-auzea ţipătul mut peste Carpaţi

În fond nu eram decât un guvid anonim pe malul siretului
Încercând să respir pe uscat
Oxigenul din apă
Un banc bun de care haita de lupi
Râde şi-acum
Împachetând glucoză şi creveţi vietnamezi
pentru naţia lui ilie pintilie

Nu mai aveam ce bea cu Tovarăşii mei de nădejde
Căci şi apa se distribuia pe cartelă
Prin pahare dansa nebuneşte ploaia de vară
Plină de hormoni tineri
Era hai la lupta cea mare
Era un rock We don't need no education
sau o samba si trabajo no naiba mai ştie
Noi plecasem cu hârleţe cu târnăcoape
să înălţăm groapa comună spre viitor
Rob cu rob să ne unim
Şi cântam în replay partidul ceauşescu românia
De se-auzea pân-la dumnezeu
Răguşeala fără speranţă a naţiei mele
ameţită de disperare  

Părăsisem iubite
(câteva otrăvite cu versuri de uitare
dispărute ulterior în cosmosul fără graniţe)
Mărşluiam trăgeam câte-o duşcă
fumam şi urlam imnul acela
Până când hârleţele şi târnăcoapele noastre
Au ruginit de-atâta salivă
şi s-a-ndurat dumnezeu
De ne-a auzit respiraţia care numai ea protesta
Şi printr-o minune specifică
A făcut să dispară hârleţele şi târnăcoapele
Şi-n locul lor am fost dotaţi cu paşapoarte
şi tastaturi

Eheu fugaces labuntur anni
Dacă mi-aş fi văzut de drumul meu
Jalonat frumos din kilometru în kilometru
cu iubiri postmoderne
Dacă nu mă opream la semafoarele roşii
Simţindu-mă vinovat de entuziasme
Dacă ştiam cum să fug de suferinţă
La intersecţii marcate cu sens interzis
Să nu se întâmple trupul meu oprindu-se
La bariere cu Protuberanţe poetice

Acum 
când sunt aproape de capătul firului
Conectat cu exemplare ciudate Din alte lumi
fondate pe şiruri de cuvinte
În world wibe web
N-aş fi plâns cu pixeli strălucitori
Sfidând gloria postumă
În timp ce o tânără sexy ce cunoaşte limba franceză
își caută pe internet un soț bogat
care ştie să graseieze bonjour madame

Totuşi exist
dacă încă scriu versuri
Din categoria România

Asta poate fi o mare afacere dacă eşti conştient
că poezia e un cataclism cardiac
de cele mai multe ori
Prost administrat de centrul de comandă
Mai ales noaptea când eşti
Depăşit în mod democratic de evenimente
Dezgolit de tot ce ţi-e drag
În plictisul adânc al periferiei

Poţi să mă alungi din România
Poţi opri sinucideri incendii catastrofale
Ploi diluviene şi dispariţii în univers
Dar nu poţi să scoţi
România din mine

marți, aprilie 23, 2019

SINDROM STOCKHOLM




De când empatizez cu teribilul
scaun stomatologic
Constat cum evoluează ergonomic
prietenos şi senzual
Formele lui sunt acum rotunjite
Braţele lui te îmbrăţişează
Forezele aliniate ca la paradă
îţi penetrează gingia cu simpatie aseptică
Mirosul de os ars e atenuat de aroma de mentă
Emanată silenţios de turbină

Iar peste masca albastră
ochii doamnei doctor sclipesc drăgălaş
ca luminile oraşului reflectate
În aparatul dentar cu diamante
Al adolescentei care-a încălzit înaintea mea
scaunul ăsta al naibii de ergonomic

Ochii doamnei doctor care se uită direct
În nervul dintelui meu bolnav
Ca şi mine
şi-l penetrează după ce novocaina
Îmi amorţeşte buza şi limba şi scoate din mine
gustul adevărat al durerii
şi tot ce-ar mai putea articula
Doctoriţo habar n-ai cât
aş vrea să fac dragoste cu tine
Să mă pierd în ochii tăi
Aşa mică cum eşti
rătăcit pe graniţa aia subţire care-ţi desparte sânii
sub halatul tău care-ţi ascunde coapsele
Aşa cum mă pierd în durerea asta
Ce-mi rupe sinapsele ca şi cum m-ai trage pe roată

Scoate dracului durerea din mine
Pune acul spiralat în mandrină şi extrage
Nervul nebun care-mi inflamează gingia
Şi-mi tulbură anotimpul glumeţ
în care încă respir

Cât mai am parte de el

luni, aprilie 15, 2019

GAIŢELE - PREMIERĂ LA TEATRUL MUNICIPAL BACOVIA



Direcţia de scenă aparţine lui Petru Vutcărău, regizor descins de la Chişinău - cu studii de actorie şi de regie la Moscova şi deţinător al unui bogat palmares artistic - care, fără prea multe fasoane, filosofeli şi invenţii, respectând aproape literal textul şi indicaţiile autorului, în buna tradiţie a şcolii de teatru ruse, a realizat în Bacău un spectacol cuminte, bazat pe rezonanţa excelentă a titlului şi a reţetei de public câştigate de-a lungul celor 90 de ani de la premiera absolută a comediei Gaiţele de Alexandru Kiriţescu.
Montarea de la Bacău pare să întărească ideea pe care o formulează regizorul în fişa-program a spectacolului: O lume care a uitat să iubească, e o lume nefericită, jalnică, tristă. Mai ales dacă adăugăm după să iubească, cuvântul TEATRU.
Rolul principal, Aneta Duduleanu, lider al gaiţelor, a fost alocat experimentatului Florin Zăncescu. O alegere care poate părea îndrăzneaţă pentru cineva care nu cunoaşte antecedentele artistice ale redutabilului artist. Florin Zăncescu abordează compoziţia madamei Aneta în travesti şi face în scenă ceea ce ştie el mai bine, conturând un personaj parvenit, incult, harpagonic, pus mereu pe harţag, o Chiriţă ceva mai evoluată. Rol greu. Florin avea în actul trei, broboane de sudoare. Le-am văzut, eram în primul rând.
În partituri mai mult sau mai puţin episodice, dar care contribuie la aura de mare creator de caractere a lui Alexandru Kiriţescu, cea mai recentă premieră de pe scena teatrului băcăuan se remarcă prin câteva interpretări bine frazate, creionate fără stridenţe, cu umor şi inteligenţă artistică.
Firuţa Apetrei, în rolul Zoei, îşi menţine standardul de actor complex, nuanţat, inventiv şi convingător cu care ne-a obişnuit, realizând un rol memorabil ce completează trioul Gaiţelor, alături de Florina Găzdaru (Lena) şi de Florin Zăncescu (Aneta).
Momente savuroase crează şi Eliza Judeu (Colette), care transpune un personaj nostim, extravagant, caricaturizând elocvent, cu eleganţa şi ironia ce o definesc, trăsăturile unei soţii superficiale, dominată de dorinţe fără acoperire.
În aceeaşi notă de grotesc simpatic apare şi Corina Goranda, care, trecând mult de cerinţele rolului bazat pe comicul de limbaj, o individualizează convingător pe autoritara Fraulein, dând viaţă unui personaj simpatic şi autentic.
Cu intervenţii interesante, depăşind uneori corectitudinea profesională, evoluează Nina Ionescu (Zamfira), precum şi Bogdan Buzdugan (Ianache) şi Ştefan Ionescu (George).  

Cel mai puţin atent lucrat mi s-a părut trioul conjugal Margareta - Mircea - Wanda, în care cei trei interpreţi joacă sentimente şi stări în volute emoţionale nefireşti, exaltate, fără motivaţie factuală.  
Bogdan Matei, de altfel un actor cu calităţi excepţionale, strălucind în majoritatea celorlalte apariţii pe scena băcăuană, amplifică interpretarea peste măsură, susţinându-şi replicile pe un ton egal, iritat, cu impostaţii care covârşesc nuanţele, şi cu pauze lipsite de încărcătură emoţională, până la dispariţia oricărui sentiment credibil.  
Aproape în aceeaşi măsură, spectaculoasa, seducătoarea, senzuala Wanda, alias Ana Adelaida Perjoiu, sacrifică pe altarul teatralâcului bunătate de talent, într-un discurs afectat şi emfatic, cu vorbe
rostite artificial. Tocmai ea, Adelaida, zeiţa firescului.
  În pofida interesantei sale apariţii, singurul personaj pozitiv care ar trebui să câştige empatia spectatorilor, Margareta, întruchipată de frumoasa Alina Simionescu - este împovărat inutil în actul interpretativ de oftaturi, ţipete şi gesturi fără susţinerea pe care ar trebui să le-o dea o sumă de reacţii afective anterioare. Drama eroinei se transformă astfel într-o telenovelă, într-o dramoletă butaforică, lipsită de credibilitate. Cu cât relaţia cu celelalte personaje devine mai clară şi mai intensă, buna intenţie a actriţei de a evidenţia cât mai convingător puritatea sentimentelor şi curăţenia sufletească a Margaretei e din ce în ce mai puţin elocventă. Desigur, se înţelege: anxietatea, îndoielile, scârba faţa de mediul de bârfă perpetuă în care trăieşte, pot face pe oricine să urle. Dar cu pauze, măcar când meditezi la soarta ta.  
În tentativa de a scoate în evidenţă trăsături caracteriale ale eroilor, trioul conjugal accentuază bombastic, fără de măsură şi deci, dificil de luat în serios, trăirile, diminuând forţa expresivă şi claritatea reflectării actului artistic. M-aş resemna dacă aş şti că trio-ul a respectat scrâşnind din dinţi indicaţiile dictatoriale ale directorului de scenă. (Speranţe.)

Dacă decorul pare mai degrabă sărăcăcios, încropit la repezeală (desigur, e doar un pretext pentru sugerarea spaţiului de joc, dar, orişicât!), o menţiune specială merită creatoarea costumelor în spiritul epocii interbelice, care vin impecabil, admirabil şi elegant pe toţi actorii, subliniindu-le nu doar calităţile fizice, ci şi trăsăturile de caracter. Rodica Arghir şi departamentul de croitorie al Teatrului, bravo!



La tragicomedioară se râde ponderat, cu grijă, fără risipă inutilă de aplauze. Semn că mai e ceva de făcut.

sâmbătă, aprilie 13, 2019

DA. PENTRU CE MI-E DRAG


Pot spune că eşti o plantă exotică
din teritorii străine de facerea lumii
O plantă carnivoră cu frunze dantelate
Care nu cunoaşte iertarea

Mesaj dintr-un univers de demult dispărut
Care descrie cum inspiri prin lenjeria ta vegetală
Bioxidul de carbon cianurile 
miile de toxine
tristeţea care dă dependenţă

în schimb
clorofila ta verde respiră parfum
Fără speranţă
tulburând petrecerea timpului

Pe de rost ştiu când te-apropii pe aleea cu cactuşi
Ferindu-ţi de ţepi gleznele coregrafice  
ca-n dansul literelor pe display
când adorm cu capul pe tastatură
Visând că m-am lăsat de fumat
Ca să te pot iubi cât mai mult

asta eşti 
o plantă exotică
Adusă de vânt în livada lui Cehov
Pe care am să-l recitesc odată
După ce mă las de fumat
Cândva
Poate mâine
Până la adânci bătrâneţi

Înainte ca hârtia pe care urma să printez
polenul tău provenit dintr-o lacrimă
Să se dizolve virtual
într-un emoticon de rahat