Direcţia de scenă aparţine lui Petru Vutcărău, regizor descins de la Chişinău - cu studii de actorie şi de regie la Moscova şi deţinător al unui bogat palmares artistic - care, fără prea multe fasoane, filosofeli şi invenţii, respectând aproape literal textul şi indicaţiile autorului, în buna tradiţie a şcolii de teatru ruse, a realizat în Bacău un spectacol cuminte, bazat pe rezonanţa excelentă a titlului şi a reţetei de public câştigate de-a lungul celor 90 de ani de la premiera absolută a comediei Gaiţele de Alexandru Kiriţescu.
Montarea de la Bacău pare să întărească ideea pe care o formulează regizorul în fişa-program a spectacolului: O lume care a uitat să iubească, e o lume nefericită, jalnică, tristă. Mai ales dacă adăugăm după să iubească, cuvântul TEATRU.
Rolul principal, Aneta Duduleanu, lider al gaiţelor, a fost alocat experimentatului Florin Zăncescu. O alegere care poate părea îndrăzneaţă pentru cineva care nu cunoaşte antecedentele artistice ale redutabilului artist. Florin Zăncescu abordează compoziţia madamei Aneta în travesti şi face în scenă ceea ce ştie el mai bine, conturând un personaj parvenit, incult, harpagonic, pus mereu pe harţag, o Chiriţă ceva mai evoluată. Rol greu. Florin avea în actul trei, broboane de sudoare. Le-am văzut, eram în primul rând.
În partituri mai mult sau mai puţin episodice, dar care contribuie la aura de mare creator de caractere a lui Alexandru Kiriţescu, cea mai recentă premieră de pe scena teatrului băcăuan se remarcă prin câteva interpretări bine frazate, creionate fără stridenţe, cu umor şi inteligenţă artistică.
Firuţa Apetrei, în rolul Zoei, îşi menţine standardul de actor complex, nuanţat, inventiv şi convingător cu care ne-a obişnuit, realizând un rol memorabil ce completează trioul Gaiţelor, alături de Florina Găzdaru (Lena) şi de Florin Zăncescu (Aneta).
Momente savuroase crează şi Eliza Judeu (Colette), care transpune un personaj nostim, extravagant, caricaturizând elocvent, cu eleganţa şi ironia ce o definesc, trăsăturile unei soţii superficiale, dominată de dorinţe fără acoperire.
În aceeaşi notă de grotesc simpatic apare şi Corina Goranda, care, trecând mult de cerinţele rolului bazat pe comicul de limbaj, o individualizează convingător pe autoritara Fraulein, dând viaţă unui personaj simpatic şi autentic.
Cu intervenţii interesante, depăşind uneori corectitudinea profesională, evoluează Nina Ionescu (Zamfira), precum şi Bogdan Buzdugan (Ianache) şi Ştefan Ionescu (George).
Cel mai puţin atent lucrat mi s-a părut trioul conjugal Margareta - Mircea - Wanda, în care cei trei interpreţi joacă sentimente şi stări în volute emoţionale nefireşti, exaltate, fără motivaţie factuală.
Bogdan Matei, de altfel un actor cu calităţi excepţionale, strălucind în majoritatea celorlalte apariţii pe scena băcăuană, amplifică interpretarea peste măsură, susţinându-şi replicile pe un ton egal, iritat, cu impostaţii care covârşesc nuanţele, şi cu pauze lipsite de încărcătură emoţională, până la dispariţia oricărui sentiment credibil.
Aproape în aceeaşi măsură, spectaculoasa, seducătoarea, senzuala Wanda, alias Ana Adelaida Perjoiu, sacrifică pe altarul teatralâcului bunătate de talent, într-un discurs afectat şi emfatic, cu vorbe
rostite artificial. Tocmai ea, Adelaida, zeiţa firescului.
În pofida interesantei sale apariţii, singurul personaj pozitiv care ar trebui să câştige empatia spectatorilor, Margareta, întruchipată de frumoasa Alina Simionescu - este împovărat inutil în actul interpretativ de oftaturi, ţipete şi gesturi fără susţinerea pe care ar trebui să le-o dea o sumă de reacţii afective anterioare. Drama eroinei se transformă astfel într-o telenovelă, într-o dramoletă butaforică, lipsită de credibilitate. Cu cât relaţia cu celelalte personaje devine mai clară şi mai intensă, buna intenţie a actriţei de a evidenţia cât mai convingător puritatea sentimentelor şi curăţenia sufletească a Margaretei e din ce în ce mai puţin elocventă. Desigur, se înţelege: anxietatea, îndoielile, scârba faţa de mediul de bârfă perpetuă în care trăieşte, pot face pe oricine să urle. Dar cu pauze, măcar când meditezi la soarta ta.
În tentativa de a scoate în evidenţă trăsături caracteriale ale eroilor, trioul conjugal accentuază bombastic, fără de măsură şi deci, dificil de luat în serios, trăirile, diminuând forţa expresivă şi claritatea reflectării actului artistic. M-aş resemna dacă aş şti că trio-ul a respectat scrâşnind din dinţi indicaţiile dictatoriale ale directorului de scenă. (Speranţe.)
Dacă decorul pare mai degrabă sărăcăcios, încropit la repezeală (desigur, e doar un pretext pentru sugerarea spaţiului de joc, dar, orişicât!), o menţiune specială merită creatoarea costumelor în spiritul epocii interbelice, care vin impecabil, admirabil şi elegant pe toţi actorii, subliniindu-le nu doar calităţile fizice, ci şi trăsăturile de caracter. Rodica Arghir şi departamentul de croitorie al Teatrului, bravo!
La tragicomedioară se râde ponderat, cu grijă, fără risipă inutilă de aplauze. Semn că mai e ceva de făcut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu