24 de ani de la visata Revoluţie

Transmit sincerele mele felicitări tuturor românilor care au participat, acum 24 de ani, la lovitura revoluţionară din 1989, reamintindu-le strigătul de luptă care ne-a condus la instaurarea capitalismului în ţara noastră: 

FRAŢILOR, AM ÎNFRÂNT!

  http://varanus-varanus.blogspot.ro/2008/12/acum-16-ani-n-bacu-episodul-4-22.html

TITUS A TRECUT PRIN BACĂU

E câte un om cu care te întâlneşti în viaţă şi-ţi devine drag din prima. Simte ca tine, gândeşte ca tine, e la fel de dedicat lucrului frumos, bine făcut. E generos, calm, lipsit de prejudecăţi, zâmbeşte, ştie să asculte şi e neiertător cu impostura. O vreme, eşti legat de el, apoi, viaţa, timpul, tot mai grăbit şi mai scurt, fac să nu vă mai vedeţi. Vă mai sunaţi, din când în când. Ce mai faceţi, uite, pregătesc asta şi asta. Veau să fac din România o ţară de vedete. Că sunt talente cât lumea, da lumea nu le ştie. Dar tu? Păi şi eu, am de gând să fac cutare şi cutare pe-aici, prin Bacău. Bravo, nu te lăsa, prietene.

Nu mai aveţi proiecte comune, dar fiecare-şi vede de-ale lui. Şi anii trec.

Tu, aici, el acolo, undeva, afli că face bine ceea ce face, că e răsplătit cu premii şi meritele-i sunt recunoscute de cei pe care i-a crescut la şcoala lui şi acum sunt vedete. Şi te bucuri încă odată că l-ai cunoscut. Îţi zici că e prietenul tău şi că se gândeşte şi el la tine. Trec anii şi uiţi să-l suni, măcar de ziua lui. Dar el e în sufletul tău şi-ţi place să crezi că-i reciproc. Nici el nu te sună, sigur eşti bine cu viaţa, cu jobul, cu familia. Mai afli c-a mai făcut un spectacol, a mai inventat o emisiune, că-l mai invită cineva într-un juriu. Din ce în ce mai rar, din ce în ce mai puţin. A mai îmbătrânit şi el, îţi spui, se mai odihneşte şi el, după atâta şi-atâta muncă. Chiar deloc nu-i momentul să-l deranjezi. Apoi, într-o bună zi, ai o juma de zi liberă prin Bucureşti şi-l suni. E bucuros să te vadă la biroul lui de la o televiziune de băuturi răcoritoare. Vă-mbrăţişaţi. Ce faceţi, maestre? Ce să fac. Supravieţuiesc, prietene. Asta fac.

TITUS MUNTEANU a plecat, azi, dincolo. Avea 72 de ani.

Dumnezeu să-l odihnească.

În 1988 i-am fost asistent de regie la spectacolul de estradă „Bacău, oraşul soarelui” cu care Bacăul a obţinut medalia de aur la „Cântarea României” (Constantin Nadoleanu, Ciprian Manta, Doru Sascău, baletul lui Andrei Lupu, Dan şi Marina Ivanovici, Elena Zavate, Geo Seminaru, Viorel Bosnea, Tudor Ionescu, grupul Rockada, trupa de dans de salon a lui Ghiţă Vlase - şi cine-şi mai aminteşte n-are decât să mă completeze.)   

Titus Munteanu a fost realizator TV din anul 1966 şi a fost director al TVR 1.

În cei cincizeci de ani de carieră, a creat  numeroase emisiuni de divertisment şi muzicale: "Realităţi ilustrate" (emisiune produsă de Tudor Vornicu), "Un trio formidabil" (Premiul I la Festivalul "Charles Chaplin", Gabrovo, 1984), "Duelul vedetelor" (premiul APTR, 1992), "Astă seară ne distrăm în familie" (premiul APTR, 1993.
În 1995 a realizat celebra emisiune "Şcoala Vedetelor", care a primit premiul Criticii Muzicale "Mihail Jora", trofeul "Trandafirul de Argint" (Montreux, 1996). Din 2004 a reluat această producţie cu o altă generaţie a Şcolii Vedetelor. Loredana Groza, Carmen Rădulescu, Ştefan Bănică- junior, Calin Goia, Nadine, Adi Despot, Diana Munteanu, Kitty Cepraga, Calin Geambasu, Malina Olinescu şi multe alte vedete îi datorează notorietatea lui Titus Munteanu.  

Operaţie pe cord deschis

"Black Coffee", spectacolul trupei  The Storytellers, este bine aşezat, excelent dozat să creeze premeditata empatie cu publicul, administrându-i în cantităţi îndestulătoare efluvii sonore încărcate de tandreţe, inflexiuni de privighetoare oarbă, nicio şoaptă în minus, nicio şoaptă în plus. Tandemul pasional al celor doi instrumentişti străbate zone muzicale ale jazzului clasic ca un vehicul nemaivăzut şi nemaiauzit, condus cu abilitate, ocolind cabotinismul şi banalul, descoperindu-le valenţe neaşteptate. Recunosc Ghershwin, altfel decât îl ştiam. Recunosc evergreen-uri, perle ale muzicii de jazz pe care nu le-am mai auzit de multă vreme, şi asta îmi retrezeşte pofta pentru muzica de calitate. Am impresia că asist la o jam session, în care Florin Bejan la clape şi virtuosul George Bosnea la un magic violoncel, transformat uneori în chitară, construiesc bijuteriile muzicale care fac axa spectacolului, păstrîndu-le cunoscutele linii melodice, bazându-se numai pe inspirația de moment. Dar nu e deloc simplă improvizaţie. Ceea ce auzim sunt interpretări într-o perspectivă insolită, puse profesional pe note riguros şi îndelung exersate.

Fiecare pasaj muzical este o nouă surpriză, linia melodică pe care-o ştiai, devine doar un semn discret al trecerii prin cultura muzicală, te face să retrăieşti o stări ieşite din comun, îţi aduce în minte iubiri de demult şi-ţi răscolesc memoria, reînviind parfumul emoţionant al altor vârste.

Filosofia show-ului celor patru care alcătuiesc grupul The Storytellers este aceea de a face bine ceea ce-ţi place. Cu precizie chirurgicală, fiecare dintre protagonişti îşi decupează sufletul în felii delicate pe care le oferă spectatorilor.

Dialogul între pianul electronic şi violoncelul clasic degajă elegante efluvii de savantă improvizaţie, delectează în egală măsură cu vocea catifelată a solistei şi cu profunzimea recitalului poetic cu care Tiberiu Ioniţă, prezenţă tonică şi profundă, în secvenţe de adevărată măiestrie actoricească, colorează atmosfera încântătoare a acestei seri magice.

Despre Florin Bejan aş putea povesti zile şi nopţi. El urcă pe scenă încă din adolescenţa întâmplată undeva, prin anii şaptezeci, când ne-am şi cunoscut la Casa de cultură din Slănic Moldova, unde el era vedeta care cânta folk şi juca teatru. Anii de experienţă scenică l-au adus în teritoriul blues şi jazz, în care excelează prin tuşeul inspirat al clapelor şi prin vocea caldă, fără de stridenţe.

Cătălina Culbece e o apariţie mirabilă. Cucereşte prin atitudine, simţire şi o anumită graţie din care ar trebui eliminată timiditatea. Una dintre cele mai importante calităţi ale ei este, probabil, aceea că poţi s-o asculţi toată viata, indiferent de vârstă.

Seara de fusion jazz, dozată empatic şi inspirat cu armonii muzicale şi poetice, într-o sală cu un public respirând la unison bucuria unui act artistic autentic, a făcut să-mi renască speranţa că, măcar în ce priveşte dragostea pentru frumos, nu e încă totul pierdut.  

RĂZGÂNDACII DE PARTID ŞI DE STAT

După ce-au luat-o peste bot de la Băsescu, de la presă şi de la ambasadele străine pentru halucinanta votare a superimunităţii parlamentarilor, putorile emanate de popor să-i facă legi drepte, au găsit explicaţii pentru că cum s-a făcut de-a trecut noul cod penal românesc ca să poată fura EI şi baronii lor la adăpost de lege. Cică n-au comunicat şi că n-au fost corect informaţi şi că de-aia, na. Şi-au găsit şi acarul, pe tractoristul Zgonea, care a băgat pe şest niscai modificări în textul legii şi i-a hipnotizat pe aleşi să-şi bage votul, fără să le atragă atenţia că, bă, gagiilor, lăsaţi-o aşa, ca să ne fie la toţi bine.
Mititeii, vai de capul lor! M-apucă mila de ei când mă gândesc că derbedeul ăla de Zgonea putea să-i pună să voteze reducerea la jumate a propriilor indemnizaţii. Prinşi cu ocaua mică, răzgândacii de partid şi de stat se reped la tembeliziuni să se răzgândească, negându-şi votul, că au fost păcăliţi. Că nu şi-au dat seama. Că regretă şi nu-s de acord că au zis da. Şi-i cer demisia lui Valerică.Cu scuzele de rigoare în faţa prostimii care suntem noi.  Păi, cine i-a-mpiedicat să comunice? Le-a luat careva ochelarii, de n-au fost în stare să bunghească?
Băi, hahalerelor, băi panaramelor, băi, hoţomanilor! Băi, atenţie acilea! Că vă jucaţi cu soarta voastră, mi se rupe, că azi sunteţi, mâine ba.
Da' vă jucaţi cu soarta ţării care v-a făcut demnitarii ei, băăăăăă! Şi faceţi buba. 
   

BIATĂ ŢARĂ, RĂU TE-AI ALES

Nici pe vremea Marii Adunări Naţionale şi niciodată în istorie n-a avut România politicieni atât de năuci. O molimă ciudată care le atacă mintea i-a cuprins pe toţi cei aflaţi la putere în vârful ţării, o boală a lui Calache care-i împinge să ia hotărâri contrare oricărui bun simţ, oricărei minime raţiuni. Niciunul dintre ei nu pare să-şi dea seama că imbecilităţile pe care le discută în parlament, sunt mingi ridicate la fileu pentru Demisul prezident. Pozând în eroul salvator al naţiei, Băsescu, iese din ce în ce mai des şi se pune de-a contra, dându-le peste bot useliştilor. Boborul uită cât rău a pricinuit Băsescu ţării şi-l aplaudă, pe bună dreptate. Căci până şi mandatarul flotei pare mai lucid decât ameţiţii din palatul poporului, de aceea, câştigă simpatii şi procente care, pentru orbi, par să nu-i mai folosească la nimic. Dacă Băsescu a ajuns să fie justiţiarul care „singur împotriva tuturor” are curajul să se opună măsurilor aberante propuse (unele adoptate!) de către 70 la sută din cei cincisuteşinuştiucât de nuştiucine de lipitori sugătoare, atunci merită să-l mai alegem încă odată.

Oricum, Constituţia a ajuns un maculator din care nu ne rămâne decât să facem dopuri pentru cocteilurile Molotov.

Numai în ultimele două săptămâni, Cotroceniul a articulat, cu temperament şi voioşie,

următoarele teme la care guvernaţii au înghiţit găluşca:

  

- Accizele la combustibil

- Tembeliziunea Română

- Modificările la Codul Penal

- Gafa ministrului culturii

- Incidentele de la Pungeşti

- Legea amnistiei

- Legea Roşia Montana

- Planul de regionalizare

- Situaţia Sănătăţii

- Neimpozitarea jocurilor de noroc

- Superimunitatea parlamentarilor

De adăugat câte trei semne de exclamare în dreptul fiecărui punct. Poate c-am şi uitat ceva.

O TRISTĂ DISPARIŢIE

Pe 4 decembrie s-a împlinit un an decând a încetat din viaţa la Tel Aviv, după o lungă suferinţă, apreciata şi îndrăgita actriţă de teatru şi film Rozina Cambos, născută în Bacău. Tatăl ei, Vasile Cambos a fost dorector al Casei de cultură şi, apoi, o lungă perioadă, regizor tehnic la teatrul Bacovia din Bacău, iar mama sa, Lori Cambos, actriţă a aceluiaşi teatru. Fratele ei, Genu Cambos, a fost unul din întemeietorii celebrei în epocă Roşu şi Alb, una din primele trupe de pop rock din România anilor 1970-1973, împreună cu Nelu Diaconu şi, Dumnezeu să-i odihnească, Costel Mierlă şi Gigi Pruteanu.

De o frumuseţe remarcabilă şi cu un strălucitor talent, Rozina a urmat cursuri de actorie cu minunatul pedagog Maître Ion Ghelu Destelnica, reuşind cu brio admiterea la Institutul de Artă Teatrală din Bucureşti. Încă de pe băncile studenţiei a fost considerată una din marile speranţe ale teatrului românesc, iar la vârsta de 25 de ani deja interpretase rolul Lady Mackbeth. 
În anul 1983, când cariera sa atinsese apogeul în România, a luat decizia dramatică de a se stabili în Israel, lasând în urmă un public care o adora, prieteni şi nostalgii. 

O adevărată legendă pentru aspiranţii la gloria scenei şi un simbol al reuşitei prin talent şi dăruire, Rozina Cambos a fost pentru multe generaţii de actori un adevărat exemplu, pe care l-au urmat cu veneraţie actriţe provenite din şcoala de teatru de la Bacău, pepiniera aceluiaşi Maître Ghelu-Destelnica, din care-mi amintesc doar câteva nume importante pentru scena românească: Doina Deleanu, Diana Lupescu, Tatiana Ionesi, Lili Acatrinei Popa, Doina Iacob, Suzana Macovei, Anca Ovanez. 

O Doamnă de neuitat.

IUBIREA ARMĂ SOFISTICATĂ

cea mai răspândită puşcă

în rândul infractorilor sentimentali

funcţionează cu poveşti cu mult mai periculoase

decât gloanţele cu vârful crestat de AK 47

 

scula teribilă e pe-atât de scumpă

pe cât de redutabil îi este renumele

căci designul ei e conceput de  

vânătorii de fiare sălbatice

cătarea e proiectată de bogaţii căutători de diamante

iar trăgaciul e creaţia unui poet deprimat

din romanticul ultimul veac

în timp ce privea un pistil

 

puşcociul se vinde pe sub tejghea

căci cererea întrece orice ofertă

fiecare nenorocit de mascul se crede

vânător de elită şi-ntreabă de arma mortală

ca de iarba de leac

 

cuceritorii de meserie şi-o doresc

imediat după ce le-a răsărit primul fir de păr alb

în sprâncene să fie siguri că nu le scapă prada

 

de când a apărut reclama cu tipa aceea

ce-şi arăta întresânii voind un foc

orice bărbat adevărat vrea o armă ca asta

fie şi doar ca să-şi încerce norocul

cu un cartuş bine ţintit în norii violeţi

care-nconjoară turnul de televiziune

de pe culmea dealului

 

dar niciunul n-are răbdare să citească instrucţiunile

până la capăt unde cu majuscule scrie

că  apropierea de victimă poate provoca

ricoşeul glonţului direct în

carotida ce-ţi poartă sângele-n creier

şi să cazi pe vecie îndrăgostit

periculos cu trei semne de exclamare

SOLOMON CEL ÎNŢELEPT

Plăcută vocea necunoscutei care m-a invitat, în numele Colegiului Naţional Ferdinand I, la conferinţa susţinută de academicianul Solomon Marcus, eminent matematician, filozof şi umanist, născut în Bacău acum 88 de ani. I-am promis că o să mă străduiesc să ajung şi chiar am făcut-o, amânând ceva întîlniri şi reprogramând pentru la noapte lucrul la un proiect pe care trebuie să-l predau cam urgent. În fine, la 5 fără trei, ajung la Universitatea Alecsandri şi urc în aulă. Am plăcuta surpriză să găsesc un loc în sala arhiplină şi să salut câteva notabilităţi intelectuale de frunte ale oraşului, printre participanţi.
Solomon Marcus, fost elev al Colegiului care aniversează zilele acestea 146 de ani, are, ca de obicei, un discurs cuceritor, vivace.  Îşi expune ideile în stilul caracteristic, cu energie tinerească, argumentat, persuasiv. În rostirea sa domoală, se amestecă într-un mod oratoric savant, povestioare simpatice, demonstraţii de logică, concluzii pertinente. Savantul pare un patriarh al catedrei de a cărui înţelepciune ne umplem şi noi, novicii din sală, indiferent de scara deşteptăciunii pe care ne aflăm. Folosesc pluralul, deoarece, dac-ar fi vreo muscă  în aulă, s-ar auzi bâzâind printre sutele de profesorii, doctorii, inginerii, scriitorii, studenţii şi elevii din sală.
Academicianul demonstrează de ce a ajuns şcoala românească la un nivel atât de scăzut, încât elevii au o atitudine de incompatibilitate cu sistemul actual de învăţământ. Pentru că plăcerea de a învăţa pe care ar trebui s-o insufle şcoala, s-a transformat în necesitatea de a învăţa, în obligaţia de a şti, afirmă oratorul. Pentru că, asemenea societăţii care ne somează să fim competitivi, şcoala îi obligă pe elevi să-şi pună la bătaie toate forţele ca să asimileze cât mai mult, chiar dacă e vorba de cunoştinţe care nu-i vor folosi vreodată. Nu-l mai învaţă nimeni pe elev să gândească cu propriul creier, să descopere singur cum să rezolve problemele existenţiale. Bref, Solomon Marcus contestă valoarea sistemului actual de instruire, convins că şi mass media, precum şi internetul, au o influenţă negativă, contrară scopului pentru care au fost create, asupra tinerilor.
Din păcate, fascinantul discurs nu conţine şi soluţii. Îndemnul final de a schimba sistemul de jos în sus, este o mică parşivenie, căci, dacă o personalitate ştiinţifică de talia lui  Solomon Marcus n-a reuşit să impună transformarea învăţământului românesc dintr-unul sclerozat, într-unul atrăgător pentru elevii mileniului trei, atunci gândul unui viitor luminos nu poate fi decât superfluu, într-o ţară ca a noastră, dominată în posturi de decizie de dinozauri împietriţi în concepţii.
Pun pe seama oboselii (trei conferinţe în două zile!) cele câteva  incoerenţe produse de  magistru - altădată eclatant în demonstraţii şi imbatabil în argumentaţie - care însă n-au umbrit strălucitoarea sa prezenţă.
    

CUM AM PETRECUT DE 1 DECEMBRIE 2013

Racii sunt sensibili. Poate de aceea sunt emoţionat până la lacrimi când vine vorba de marile sărbători ale românilor. Şi tot de aia, de când mă ştiu, îmi doresc să mă bag într-o groapă, să nu mă ştie nimeni că plâng ca prostu la ocaziile astea. C-o fi de Crăciun, de Paşte, de 23 august, de 10 mai, de 23 august, de 1 Decembrie, de Revoluţie, ochii mei se fac izvoare pe care nu le pot stăpâni. Şi mi-e ruşine, de parcă aş face un mare păcat, dar nu-mi pot reprima trăirea, la dracu. Sinele meu face ce vrea cu mine.
Azi încă este ziua naţională. Am pus drapel nou pe catargul de la poarta mea, tricolor cumpărat cu 10 lei de la magazinul chinezesc. La magazinele româneşti dai 60 de lei, dacă eşti patriot adevărat. 

Cu Vasile, bărbat român de Şerbăneşti, hai să vedem ce e prin oraş, de ziua României.
Când să ies din curte, vecinu-mi zice La mulţi ani. Îi răspund şi eu, să-i fie bine. Până-n centru, am mai răspuns de vreo zece ori cu La mulţi ani la saluturi. E o zi minunată, cu un soare incredibil de cald.
Lume multă, ca la Revoluţie, în Piaţa Tricolorului. Mulţi şi pe treptele Prefecturii. Poate prea mulţi. Discursuri găunoase, de lemn. Constatatoare, nu mobilizatoare. Popi behăie sentimente
Fanfara militară, auzisem că s-a desfiinţat, dar uite-o ici, sună bine. Mi se umezesc ochii. Copii cu steguleţe tricolore pe umerii taţilor, fete cu tricolorul pictat pe pomeţi, babe cu tricolorul în mâini, îndrăgostiţi sărutându-se sub tricolor, o Dacie cu tricolorul înfipt cu holţşuruburi în portbagaj. Oameni senini, zâmbete. Or fi aşa că-i ziua frumoasă, sau că-s bucuroşi că-s români?
Fanfara cântă  Go west şi-n piaţa tricolorului românesc apar majorete crăcoase şi spasmodice să marcheze cu cururile lor flamboiante Ziua României. Foarte minunat, bravo că preluăm frumoasele obiceiuri ale lumii civilizate.

În acest timp, în spatele adunării, pe treptele Casei de cultură, câţiva tineri susţin o pânză pe care scrie: ADEVĂRATA ROMÂNIE SE AFLĂ ÎN STRADĂ, NU LA MICROFON. Vasile zice că au dreptate. Zic şi eu. Vin jandarmii şi-i saltă pe băieţaşii obraznici. Câţiva presari filmează şi fac poze. Mulţimea nu reacţionează. Mămăliga explodează greu.

Caut, cu Vasile, o cârciumă, două, trei, să împlinim tradiţia: ciolan cu fasole de Ziua Naţională. Canci. Eşuăm la Parcul Trandafirilor şi ne mulţumim cu frigărui porceşti la grătar cu gaz. Fade ca şi vinul la carafă.
La plasma din restaurant, TVR1 transmite un spectacol folcloric cu orchestra lui Botgros. Vasile intră-n vorbă cu şpriţangii de la masa de-alături, doi foşti securişti, acum miliardari. Le povesteşte cum i-au săltat jandarmii pe protestatarii de la Casa de cultură. Ce libertate de expresie, domle, zice cel mai tânăr, adică, vine oricine fără aprobare să tulbure o manifestare oficială? Băiete, n-ai aprobare, te-a şi săltat jandamii. Asta-i democraţia. Protestezi, faci scandal, cât vrei, da cu aprobare, frate. Păi n-ai văzut în America cum le dă cu flitu-n nas şi-i înmoaie cu bastoanele? Să zică mersi că n-a degenerat manevra să le dea borşu pe nas.
La mulţi ani, România, zice Vasile.

Cât să luăm un taxi, Vasile îmi arată ultima capodoperă arhitectonică din Parcul Trandafirilor: closetul public sub formă de căsuţă de ciocolată. De urât ce e, îmi vine să plâng.

Wow, ce frumos am petrecut 1 Decembrie, Ziua Naţională a României!