RECITAL CAMERAL LA ATENEUL ROMÂN

Păcat că n-aţi fost.
În repertoriu au fost dozaţi cu înţelepciune Haydn, Max Reger (de care, sorry, nu auzisem!), Mozart şi Beethoven, cu Serenada op.41.
A fost duminică seara, în Sala mare a Ateneului ( cînd treceţi prin Bucureşti, faceţi o pauză de juma de ceas să vedeţi de ce erau în stare românii la 1888,, în doar trei ani, dacă le spunea cum să facă arhitectul francez Albert Galleron , cel care a proiectat şi Palatul Ghika de la Comăneşti, Palatul Băncii Naţionale, superba clădire a CEC-ului şi multe alte edificii care ne fac să ne căutăm aparatele de fotografiat şi să facem clic.).

Pardon de paranteză. Dar n-am vreme să revin.

Concertul a fost dinamic, sclipitor, emoţionant. Consecinţa: aplauze generoase, fără de complezenţă.
Protagonişti: Cristina Anghelescu - vioară. (Foto Costin Tuchilă)
Arcuş tandru dar precis ca un bisturiu, taie nemilos spaţiul sonor, surprinde linia melodică şi o amplifică. Flageoletele crează bijuterii auditive emotionante
Ştefan Gheorghiu - violă. Slavă Domnului că nu uită că e artist, la cîte probleme are la CREDIDAM. Punctează exact, cu virtuozitate, momentele în care sincopa devine audibilă, recolorînd-o elegant în nuanţe neaşteptate. Se poate vorbi de culoarea unui vibrato? Dacă da, atunci el e pictorul.
Şi maestrul Nicolae Maxim. La peste 70 de ani, sărută flautul cu voluptate de adolescent în volute sonore. E un magician rafinat, cu degete agile care transformă aerul în armonie pură. Vrei nu vrei, te face să fii mai romantic decît eşti.

Toţi trei, un tot. Se simt, se completează, reflectă o singură stare: starea de muzică.
Dar e o vînătoare aici. Prada e subtilitatea modulatorie a flautului. Partiturile sunt planuri de luptă. Corzile îi urmăresc introurile savante, mişcările subtile, alternaţele între acut şi tern, şi îi aruncă nada. Vioara şi viola ţes o plasă de tuşeuri fine, flageolete de petală, bijuterii de tacturi şi staccato, împlinind armonia.
Confruntarea celor trei instrumente transmite vibraţii profunde. Pînă în cele mai îndepărtate amintiri. Pînă la momemntul cînd ai făcut cunoştinţa primară cu muzica. Pînă dintotdeauna.

Aş mai vorbi despre arhitectura muzicală a pieselor din concert, dar veţi găsi pe internet informaţii mult mai competente.
Îmi vine să mai spun doar că muzica e o cale spre îndumnezeire.
Dar nu-s deloc sigur că n-a mai spus-o cineva înaintea mea.Mulţumesc, Ilinca Paula Bumb pentru foto din sală.