Miracol pe Dîmboviţa

De fapt, nu chiar pe Dîmboviţa, ci în proximitate: Centrul Istoric al Capitalei a devenit, în sfîrşit, ceea ce aşteptam de douăzeci de ani. Străduţele lui întortocheate au devenit acum un loc de comunicare. Azi am păşit pe pavajul pe care l-am văzut răscolit, mutilat, mizerabil mereu şi nu-mi venea să cred.
Nu mai miroase a căcat, nu mă mai urmăresc haitele de cîini, nu mai văd puradei cu cururile goale şi nici pirande isterice.
Pe Lipscani, Şelari, Gabroveni, au apărut zeci de terase cu sute de mese şi, poate, mii de scaune de pe care socializează mii de oameni.
E criză, e, poate, preludiul celui de-al treilea război mondial, e luni, una din zilele dinaintea sfîrşitului lumii. Dar, poate tocmai de aia, toate scaunele sunt ocupate. Printre ele, se strecoară, ameţiţi de murmurul continuu, oameni frumoşi, rîvnind un loc în care să se alăture şi ei murmurului. Greu de găsit un loc. Pînă-n tîrziu de noapte, toate mesele sunt ocupate.
Bucureştiul reînvaţă să fie Micul Paris.
Blogerul român cu nr. 3, Tiberiu Lovin, şi jurnalistul Remus Radu, miliardar (tot român) în devenire, aflaţi în aceeaşi uimire generată de ce se întîmplă în ţara asta, pe strada Sfîntul Dumitru din Bucureşti.
Şi aici, magistrul managementului artistic român, Dan Măciucă, amuzîndu-se copios împreună cu celebrissimul Vali Crăciunescu de cum se împiedică şi cad lovite gagicile, tot pe strada sfîntului Dumitru, cînd îi văd cu trambucele în gură.