BACOVIA – profet în ţara speranţei pierdute

În veşmînt funerar, „monstrul” Bacovia şi-a tras deasupra capacele de plumb, la 22 mai 1957. N-au sunat sirenele, nu s-au dărîmat munţii, n-au curs rîuri de lacrimi. Murise un poet minor, un profet deranjant prin viziunile lui, cine să-l plîngă? Apostoli în odăjdii violete, sicrie de plumb, tuberculoşi, cortegii funerare, voievozi cu plete, ploi care nu se mai termină, ninsori, frig, moină...Popor condamnat la nefericire, poporul care-l naşte pe Bacovia.

Simbol el însuşi al pesimismului funciar al românului, profesoraşul de desen a schiţat esenţa viitorului pe care-l trăim acum. A sintetizat în puţine cuvinte, printre rînduri, lehamitea, resemnarea şi laşitatea naţiei blestemată să supravieţuiască prin generaţii de sacrificiu succesive. Recitiţi şi constataţi actualitatea perpetuă a speranţei pierdute.

NERVI DE PRIMAVARĂ
de George Bacovia

Primăvara…
O pictură parfumată cu vibrări de violet.
În vitrine, versuri de un nou poet,
În oraş, suspină un vals de fanfară.

O lungă primăvară de visuri şi păreri …

O lungă deşertare zvoneşte împrejur,
E clar şi numai soare.
La geamul unei fabrici o pală lucrătoare
Aruncă o privire în zarea de azur.

O nouă primăvară pe vechile dureri …

Apar din nou ţăranii pe hăul de câmpie,
În infinit pământul se simte tresăltând :
Vor fi acum de toate cum este orişicând,
Dar iar rămâne totul o lungă teorie.

O, când va fi un cântec de alte primăveri ? ! …

(Portret în cărbune de pictorul Vasile Crăiţă Mândra - Bacău, anii 80)