OMUL ŞI BICHONUL

Decînd nu mai erau împreună, se gîndeau amîndoi unul la celălalt ca şi atunci cînd erau împreună.

Acum, ea trăia singură. Nu-i lipsea aproape nimic. Avea un job bine plătit, era frumoasă, deşteaptă şi rîvnită, iar după-amiezele o scotea pe Kalida la plimbare în părculeţul din faţa blocului. Kalida e o căţeluşă bichon, elegantă, albă, zglobie şi inteligentă care-i încălzeşte nopţile.

Şi el trăia singur. Nu-i lipsea aproape nimic. De curînd, fusese avansat şi-şi schimbase maşina cu una din care să nu-i fie ruşine cînd coboară. Noaptea, în somn, zîmbea, simţindu-l pe Smoc dormind la picioare. Smoc e un mascul bichon, deasemenea zglobiu şi inteligent dar cam instinctual. La prima întîlnire cu Kalida, s-a purtat ca un derbedeu.

Cît timp fuseseră împreună, ea aflase de la el că viaţa-i făcută din mici compromisuri şi că fericirea ţi-o dă Dumnezeu cu linguriţa, cînd îşi face timp să-şi amintească de tine.

El aflase de la ea că nimic nu-i pe gratis şi că trebuie să te baţi ca să ai ce-ţi place.

Iubirea lor era fără de margini, deşi nici ea nu era dispusă la compromisuri, nici el nu prea avea chef de bătaie.

Cînd nu-i răspundea la telefon, ea credea că el e în vreo reuniune importantă, sau că face dragoste, sau că, pur şi simplu, e la un chef cu băieţii. Şi se oftica, de geloasă ce e.

Cînd nu-i răspundea la telefon, el credea că ea o fi la vreun spectacol, sau la mama ei, sau că face dragoste, sau că, pur şi simplu, i s-a descărcat telefonul. Şi era distrus.

Ea credea despre el că e fericit aşa, cu micile lui succese, cu maşina lui cea nouă, cu cărţile lui, cu Smoc al lui.

El credea despre ea că e fericită, cu munca ei de mare răspundere, cu admiratorii ei cărora le răspundea pe rînd la cele trei telefoane, şi cu drăgălaşa ei de Kalida.

Fiecare îşi mîngîia cîinele în somn, visîndu-l pe celălalt.

Cu toate acestea, timpul trecea şi ei mureau, în fiecare zi mai îndureraţi.

PATA DE CULOARE NU MAI ESTEM

Aţi aflat, desigur. Jean Constantin nu mai e. Dumnezeu să-l odihnească. Inima lui, mare şi veselă, s-a oprit ieri şi zîmbetul i-a îngheţat pe buze. În filme (peste 50!), pe scenă, n-a avut roluri mari. Dar a făcut roluri fabuloase, stîrnind valuri de rîs. Îmi pare rău, al naibii de rău.
Luni, cu doar două zile în urmă, avusese spectacol la Adamclisi, iar cu o seară înainte de marea plecare, fusese văzut plimbîndu-se singur pe faleza Constanţei.
Oare simţise că era ultimul lui rămas bun de la Marea Neagră?

EUROVISION 2010

Tot felul de şmecherii la Eurovisionul de anul ăsta. Vorbim despre ele. Savante lumini. Costumaţii care mai de care.
Înainte să fie votaţi primii 17 concurenţi din seara de debut a concursului, iaca preferinţele mele:
Finlanda
Serbia
Albania
Lituania
Polonia
Grecia
Rusia.
Dar Moldova, nu c-aş fi moldovean, a fost cea care mi-a ridicat părul, ăl de-l mai am. Excepţionali. Voci, prezenţe, mujeres, cojones, tot ce trebuie pentru o piesă care să radă topurile.
Om vedea.

UPDATE, după vot: Na că n-am avut aceleaşi gusturi cu 50 la sută dintre votanţi.
Ar fi fost culmea să fiu de aceeaşi părere cu toţi cocălarii Evropii.

BACOVIA – profet în ţara speranţei pierdute

În veşmînt funerar, „monstrul” Bacovia şi-a tras deasupra capacele de plumb, la 22 mai 1957. N-au sunat sirenele, nu s-au dărîmat munţii, n-au curs rîuri de lacrimi. Murise un poet minor, un profet deranjant prin viziunile lui, cine să-l plîngă? Apostoli în odăjdii violete, sicrie de plumb, tuberculoşi, cortegii funerare, voievozi cu plete, ploi care nu se mai termină, ninsori, frig, moină...Popor condamnat la nefericire, poporul care-l naşte pe Bacovia.

Simbol el însuşi al pesimismului funciar al românului, profesoraşul de desen a schiţat esenţa viitorului pe care-l trăim acum. A sintetizat în puţine cuvinte, printre rînduri, lehamitea, resemnarea şi laşitatea naţiei blestemată să supravieţuiască prin generaţii de sacrificiu succesive. Recitiţi şi constataţi actualitatea perpetuă a speranţei pierdute.

NERVI DE PRIMAVARĂ
de George Bacovia

Primăvara…
O pictură parfumată cu vibrări de violet.
În vitrine, versuri de un nou poet,
În oraş, suspină un vals de fanfară.

O lungă primăvară de visuri şi păreri …

O lungă deşertare zvoneşte împrejur,
E clar şi numai soare.
La geamul unei fabrici o pală lucrătoare
Aruncă o privire în zarea de azur.

O nouă primăvară pe vechile dureri …

Apar din nou ţăranii pe hăul de câmpie,
În infinit pământul se simte tresăltând :
Vor fi acum de toate cum este orişicând,
Dar iar rămâne totul o lungă teorie.

O, când va fi un cântec de alte primăveri ? ! …

(Portret în cărbune de pictorul Vasile Crăiţă Mândra - Bacău, anii 80)

CHESTII CARE MĂ DAU PESTE CAP

O serie de lucruri pe care nu mi le explic mă lasă rece.
Fenomenul Tungus, extratereştii, calendarul Maya, buletinul meteo, gripele aviare şi cele porcine, sunt doar cîteva dintre ele.
Altele însă, îmi dau peste cap sistemul de valori pe care să zicem că mi l-am elaborat în decursul prea îndelungatei mele vieţi. Astea mă tulbură în aşa hal, încît nici să mai scriu aici nu sunt în stare. Cînd se întîmplă să le constat, îmi vine să fumez, să mă-mbăt, să mă droghez, să-mi sap o groapă, să mă ascund, să fug, să mă spînzur. Am insomnii cînd n-am coşmaruri, plec dracului de-acasă la trei dimineaţa sperînd să dau peste-un smardoi cu chef care să mă umple de sînge. Eventual, să-şi facă pomană să mă mierlească.
Vreţi exemple? Poftim exemple.

- PENIBILUL:
- Marea şi inutila demonstraţie contra curbelor de sacrificiu care ne pasc. De supărare, naţia sindicală a cîntat, a dansat ca pinguinii, a jucat teatru. În loc să spargă palatul Victoria. Ba am văzut şi un ţăran care agita două jamboane de porc semi-desozate şi trăgea după el o oaie insolată. Cică el voia să arate cum ne tratează guvernanţii ca pe-o turmă, în timp ce înfulecă din jambonul poporului. Mamă, ce m-am rîs!
- Cretinul de CEREBEL, chemat la Realitatea să-şi dea cu părerea bîlbîită despre aşa zisa reformă băsesciană.
- Patriciu, solicitînd să ia două-trei firme de stat pe un dolar ca să le facă rentabile prin geniul lui financiar şi să le restituie după cinci ani statului, fără să pretindă nici un beneficiu.

MUIA PE FAŢĂ:
- Guvernanţii care anunţă că taie de-a valma pensii, salarii, subvenţii şi prime, dar dă prime substanţiale angajaţilor proprii.
- Ruşii care l-au asasinat pe cameramanul care a filmat locul unde-a căzut avionul prezidenţial polonez. Vezi http://www.youtube.com/watch?v=PxIFh3NkEvM&feature=player_embedded.
- EON Gaz care mi-a trimis 4 luni la rînd facturi de cîte 800 de lei, dublu la cît am plătit anul trecut la acelaşi consum, în aceeaşi casă.
- OTP Bank care-mi măreşte rata la credit fără preaviz.
- Lista cheltuielilor de-a dreptul porceşti ale parlamentarilor.
- Securiştii care se strică de rîs privindu-ne cum ne zbatem.
- Bogătanii idem ca mai sus.
- Băse, Boc, Udrea, Videanu şi toată liota, idem ca mai sus.
- Toţi puliticienii, indiferent de partid, idem ca mai sus.

IMBECILII:
- Care cred că România se va face bine în timpul vieţii noastre.
- Care au declarat ziua de Rusalii zi liberă.
- Care răspund la telefon în timp ce vorbesc cu mine.
- Care nu-şi pun centura, deşi e lege.
- Care fumează unde nu-i voie, deşi e lege.
- Care circulă cu tir-ul în weekend, deşi e lege.
- Care mă claxonează cînd semaforul e încă galben.
- Care se întrebă retoric în ce ţară trăim.

ALTE CĂCATURI:

- Naşpetele de la Capatos şi de la Mădălin Ionescu.
- Partizanatul făţiş al lui Tiberiu Lovin.
- Neutralitatea mea politică.
- Praful.
- Cei cinci muncitori care-l privesc pe cel de-al şaselea cum dă cu tîrnăcopul.
- Monedele de cinci bani. (Nu mai vorbesc de alea de 1 ban.)
- Ăia care-ncep fraza cu "deci".
- Femeile proaste.
- Bărbaţii proşti.
- Lehamitea naţiei.
- Noi.

STAREA DE ZERO

În ziua de 18 a fiecărei luni caut un răspuns la întrebarea "ce ar mai trebui?".
Nu-l primesc niciodată, aşa că bag mîna în săculeţul cu litere şi extrag. Nu ecstrag. Extrag.
Azi, de 18 mai 2010, au ieşit literele E, O, S, D, G, R, J şi K (amîndouă odată), V, D(a doua oară) şi A.
Decodificatorul sintetic pe care l-am achiziţionat pe internet din insulele Bora-Bora, unde n-am fost şi nici nu-mi propun, mi-a desluşit înţelesurile:
E - de la esofag
O - de la of
S - de la spaimă
D - de la dragă
G - de la gambler
R - de la Radu
JK - de la javră kataleptică
V - de la valoare 0 absolut
D - de la dorinţă
A - de la arbitru orb.

Şi eu, care aştept cu nerăbdare anul 2012, ca să înţeleg naibii ceva din toate astea!

Miracol pe Dîmboviţa

De fapt, nu chiar pe Dîmboviţa, ci în proximitate: Centrul Istoric al Capitalei a devenit, în sfîrşit, ceea ce aşteptam de douăzeci de ani. Străduţele lui întortocheate au devenit acum un loc de comunicare. Azi am păşit pe pavajul pe care l-am văzut răscolit, mutilat, mizerabil mereu şi nu-mi venea să cred.
Nu mai miroase a căcat, nu mă mai urmăresc haitele de cîini, nu mai văd puradei cu cururile goale şi nici pirande isterice.
Pe Lipscani, Şelari, Gabroveni, au apărut zeci de terase cu sute de mese şi, poate, mii de scaune de pe care socializează mii de oameni.
E criză, e, poate, preludiul celui de-al treilea război mondial, e luni, una din zilele dinaintea sfîrşitului lumii. Dar, poate tocmai de aia, toate scaunele sunt ocupate. Printre ele, se strecoară, ameţiţi de murmurul continuu, oameni frumoşi, rîvnind un loc în care să se alăture şi ei murmurului. Greu de găsit un loc. Pînă-n tîrziu de noapte, toate mesele sunt ocupate.
Bucureştiul reînvaţă să fie Micul Paris.
Blogerul român cu nr. 3, Tiberiu Lovin, şi jurnalistul Remus Radu, miliardar (tot român) în devenire, aflaţi în aceeaşi uimire generată de ce se întîmplă în ţara asta, pe strada Sfîntul Dumitru din Bucureşti.
Şi aici, magistrul managementului artistic român, Dan Măciucă, amuzîndu-se copios împreună cu celebrissimul Vali Crăciunescu de cum se împiedică şi cad lovite gagicile, tot pe strada sfîntului Dumitru, cînd îi văd cu trambucele în gură.

RECITAL CAMERAL LA ATENEUL ROMÂN

Păcat că n-aţi fost.
În repertoriu au fost dozaţi cu înţelepciune Haydn, Max Reger (de care, sorry, nu auzisem!), Mozart şi Beethoven, cu Serenada op.41.
A fost duminică seara, în Sala mare a Ateneului ( cînd treceţi prin Bucureşti, faceţi o pauză de juma de ceas să vedeţi de ce erau în stare românii la 1888,, în doar trei ani, dacă le spunea cum să facă arhitectul francez Albert Galleron , cel care a proiectat şi Palatul Ghika de la Comăneşti, Palatul Băncii Naţionale, superba clădire a CEC-ului şi multe alte edificii care ne fac să ne căutăm aparatele de fotografiat şi să facem clic.).

Pardon de paranteză. Dar n-am vreme să revin.

Concertul a fost dinamic, sclipitor, emoţionant. Consecinţa: aplauze generoase, fără de complezenţă.
Protagonişti: Cristina Anghelescu - vioară. (Foto Costin Tuchilă)
Arcuş tandru dar precis ca un bisturiu, taie nemilos spaţiul sonor, surprinde linia melodică şi o amplifică. Flageoletele crează bijuterii auditive emotionante
Ştefan Gheorghiu - violă. Slavă Domnului că nu uită că e artist, la cîte probleme are la CREDIDAM. Punctează exact, cu virtuozitate, momentele în care sincopa devine audibilă, recolorînd-o elegant în nuanţe neaşteptate. Se poate vorbi de culoarea unui vibrato? Dacă da, atunci el e pictorul.
Şi maestrul Nicolae Maxim. La peste 70 de ani, sărută flautul cu voluptate de adolescent în volute sonore. E un magician rafinat, cu degete agile care transformă aerul în armonie pură. Vrei nu vrei, te face să fii mai romantic decît eşti.

Toţi trei, un tot. Se simt, se completează, reflectă o singură stare: starea de muzică.
Dar e o vînătoare aici. Prada e subtilitatea modulatorie a flautului. Partiturile sunt planuri de luptă. Corzile îi urmăresc introurile savante, mişcările subtile, alternaţele între acut şi tern, şi îi aruncă nada. Vioara şi viola ţes o plasă de tuşeuri fine, flageolete de petală, bijuterii de tacturi şi staccato, împlinind armonia.
Confruntarea celor trei instrumente transmite vibraţii profunde. Pînă în cele mai îndepărtate amintiri. Pînă la momemntul cînd ai făcut cunoştinţa primară cu muzica. Pînă dintotdeauna.

Aş mai vorbi despre arhitectura muzicală a pieselor din concert, dar veţi găsi pe internet informaţii mult mai competente.
Îmi vine să mai spun doar că muzica e o cale spre îndumnezeire.
Dar nu-s deloc sigur că n-a mai spus-o cineva înaintea mea.Mulţumesc, Ilinca Paula Bumb pentru foto din sală.