sâmbătă, martie 14, 2020

AMOR ÎN CARANTINĂ

Primăvara asta schimbă felul de a respira
de-acum vom muri cu masca pe faţă la bună vedere
corespunzător celor mai minunate idei
adaptaţi cerinţelor globale
deschiderii care se închide când solicită cine trebuie
sex şi sex pe youporn gratis fără frontiere
moarte şi moarte gratis fără frontiere
uitări şi uitări gratis fără frontiere

e un consum hedonist al iubirii de sine
şi se vorbeşte-n enigme
ca atunci când vânătorul vede cum prada se îndepărtează
ca atunci când se taie pelteaua rotită invers
acelor de ceasornic
ca atunci când raza de soare pluteşte sub pleoapele tale
ca o turmă sălbatică de fotoni perturbând axa de ochire

n-ai decât să crezi că dorul e un simptom
nu o boală care provoacă abuzuri ale eului liric
eu pot să beau din tine
pot să beau tot ce ai tu în tine
chiar dacă istoria se repetă ireversibil
ca într-un film românesc în care eu sunt un sfânt dintre cei mulţi
cu atât de puţin dumnezeu

totuşi zic ar fi bine să nu mai îndrăzneşti să-mi închizi telefonul

tocmai când ne aşteaptă luna aprilie
când eu numai eu decid că nu mai am nimic de mărturisit
despre gleznele tale de catifea
când nu mai vreau să-ţi mângâi genunchii
ce aventură sfârşită dramatic în aplauzele întregii cetăţi
oricum e mult prea târziu şi nu-mi pasă de oja spartă de
pe unghia ta mijlocie
pe care atât de mult o sărutam ieri

aşa că lasă telefonul deschis şi ascultă cum cânt
fără mâini recviemul
la un pian care arde

luni, martie 02, 2020

à la russe




Undeva există un document care atestă

că mi-am tras casca pe ochi şi-am ciripit prosteşte

mimând emoţia păsărilor ce cad din zbor

aidoma scenelor din filmele alb negru ruseşti

cu matrioşte care fumează-n tranşee




dragostea se prăbuşeşte fără legătură cu victoria finală

şi totuşi câştigă bătălia cu nemţii cei răi

măr dramatic fără de sâmburi în paharul cu votcă

îndulcit cu miere de propagandă




atât de puţin Dumnezeu şi atât de mulţi sfinţi

în procesul de ardere



joi, februarie 13, 2020

Dan Petruşcă disecă adânc OCHIUL FĂRĂ PLEOAPE


O lansare atipică de carte
Recunosc faptul că nu mi s-a mai întâmplat să particip la o lansare de carte a unui autor în viață care să nu fie de față la eveniment. Cam aceasta a fost realitatea acelei după-amieze de joi, 20 decembrie 2018, când poetul și prozatorul Val Mănescu, aflat cu treabă prin țară, ne-a permis nouă, amicilor, să-i lansăm cartea la Centrul de Cultură „George Apostu”. Era în atenția noastră atunci cartea sa de poeme, intitulată „Ochiul fără pleoape”, apărută prin octombrie 2018 la Editura Junimea din Iași. Pentru cine nu a băgat încă de seamă, Val Mănescu e originar din Comănești, județul Bacău, și e colegul nostru de redacție la revista „Vitraliu”. A debutat editorial cu volumul de poeme „Delict de memorie”, Editura Plumb, Bacău, 1993, deși e poet de când îl știu, adică din adolescență. I-au urmat, fără grabă, din zece în zece ani, alte două cărți de poeme: „O zi dinaintea sfârșitului lumii”, Editura Aula, Brașov, 2003, apoi „Efectul placebo”, Editura Babel, Bacău, 2013. În anul 2015, a publicat un „roman”, al cărui erou insolit este anunțat de titlu, „Dimitrie rupe tăcerea”, apărut la Editura Tracus Arte, București. Val Mănescu este membru USR, filiala Iași.
Această a patra carte de poeme, „Ochiul fără pleoape”, lansată pe 20 decembrie 2018, a fost pretextul unor gânduri pe care le-am rostit atunci în fața unui public numeros. Dacă îmi amintesc bine, am citit de pe coperta a  patra a cărții lui Val Mănescu sintetica prezentare, într-o singură frază, scrisă de Ovidiu Genaru, pe care o reproduc aici: „Val Mănescu și-a asumat răspunderea; acum poezia scrisă de el îi seamănă în întregime; fermecătoare și insolită, picantă și ingenioasă, cultă, spontană, elaborată cu măsără, debordând de fantezie și invenție, mereu datoare realului și însetată de utopia unei libertăți care, paradoxal, prin exaltare, se autonimicește”. Altfel spus, înțelegem noi, faptul că poetul Val Mănescu, în sfârșit, „și-a asumat răspunderea”, iar poezia din acest volum „îi seamănă în întregime” ar însemna că drumul său poetic a străbătut un șir de trepte ascendente, că ar exista o evoluție lirică în cele patru volume de poezie. Mie mi se pare că poetul Val Mănescu este același de la prima apariție editorială și că volumele sale de poeme sunt părți dintr-o aceeași carte. Dacă mi-aduc bine aminte, volumul de poezie lansat pe 20 decembrie, înainte de publicare, se numea „Structuri erotice”, titlu schimbat în ultima clipă în „Ochiul fără pleoape”. Primul titlu acoperă problematica volumului de poezie, iar cititorul prezumtiv ar putea observa erotismul, adesea debordant, care transpare din poemele lui Val Mănescu. În același timp, titlul „Structuri erotice” ar fi fost restrictiv, cantonând sugestia doar în această tematică. Titlul ultim, generos prin sugestie, susține ideea unui univers poetic complex prin problematică și prin diversitatea tematică: viață, moarte, iubire, lumea, orașul de provincie, România, binele, răul, nimicul existențial, nostalgia, dezamăgirea, răzvrătirea etc. Iar discursul său poetic se naște între spontaneitate și elaborare atentă, între expresia elegantă și vocabularul picant (democratic până la duritate), între ironie, autoironie, sarcasm și iluzie, mergând până la utopia asumată de un poet care, în multe fragmente de artă poetică, își înțelege condiția de creator într-un continuu raport polemic cu lumea.
Desigur, titlul „Ochiul fără pleoape” se regăsește într-un vers din poemul „Altădată” și, metaforic, are legătură cu vigilența înnăscută a creatorului care (nu ațipește niciodată și) simte orice modificare în briza existențială a universului în care viețuiește. Dezamăgit de prezent, din poemul „Altădată”, abia amintit, aflăm că, demult, doar „sufletul era singura monedă/ de schimb”. Dimensiunea nostalgică a trecutului nu are consistență, fiindcă poetul trăiește problematic în prezent: „dar vezi clar în oglindă că nici tu/ nu ești invenția ideală pentru mâinele cel bun” („Cu Bacovia la festivalul orașului”), fiindcă în lume tronează „nimicul nemuritor”, iar ca universul să existe este nevoie de „lanterna iluziei”. Poetul Val Mănescu e într-o continuă stare de autoscopie, ipostaziindu-se în imagini „romantice” sau voit hidoase, ironizându-se sau hărțuind el însuși universul agresiv în care trăiește. El este „un șchiop mereu ostil situației / pășind antipatic prin istoria / de două parale a municipiului gobal / liber să-mi iau bilet spre niciunde”. Dar libertatea aceasta nu și-o îngăduie, fiindcă noaptea scrie poeme și se bucură trăind „bucuriile simple”. Flămând, mănâncă pâine proaspătă „unsă din belșug” cu salată de vinete, dansând singur „un doi trei un doi trei / pe un ritm infernal de rapsody in blue” („Salată dansantă de vinete”).  Astfel, poetul nu pleacă niciunde, fiindcă se hrănește cu răzvrătirea lui: „până la urmă un huo răspicat oboselii / plecării fără țintă / aroganței paharului gol / cancerului evazionist la impozitul / pe respirația comunitară / în timp ce patria mea România / mărește taxa de urgență / pe aer muzică și răsfăț” („Petrecerea neagră”). Tot astfel, poetul nu pleacă niciunde, fiindcă este „Tot mai obosit de minciuna că soarele răsare / în fiecare dimineață”, pentru că „și-a umilit adolescența târând-o prin glodul primelor iubiri”, că, mai târziu, „a venit tinerețea măsluită cu revoluții de catifea” și că, până la urmă, „continuă să-și croiască potecă spre moarte” („Bărbatul care n-a cunoscut frica”). Mai tot timpul îndrăgostit, poetul n-a ucis niciodată „lupul” din el, fiindcă, orice s-ar spune, iubirea se hrănește din ea însăși. Și asta chiar dacă în poemul „Umbra de câine”, el constată cu un sarcasm reținut: „am admis totuși că iubirea e / un sport care face plictisul romantic / dându-ne seama mult prea târziu / că doar de un singur cuvânt e nevoie”... În poemul „Structuri erotice”, situat la sfârșitul cărții și care a generat, cum scriam anterior, primul titlu al volumului, poetul Val Mănescu, sub semnul unei ironii mușcătoare, ia în derâdere „colonia celor nestructurați pentru dragoste”, amintind, dacă mai era nevoie, de pericolul real ca dragostea, binele, frumosul, adevărul, generozitatea să nu mai fie reperele acestei lumi în care cei nestructurați pentru iubire, așa cum simte poetul, „se uită la mine compătimitor / ca la un cerșetor”...
Cine cunoaște „personajul” Val Mănescu și câte ceva din poezia sa, știe că textele sale nu sunt scrise pentru a fi citite în gând, ci mai degrabă rostite, declamate, el fiind unul dintre puținii poeți care nu-și „strică” poeziile atunci când și le recită. Poezia lui e „doldora” de lumea concretă, însă îmbibată adesea de o sacralitate a cotidianului, aparent paradoxală, conținând sarcasm, dezgust, tritețe, cinism, moartea luată în răspăr, iubiri plenare căzute în desuetudine, România (nostalgică) a sufletului său, Bacăul ca topos privilegiat și Bacovia, înstrăinarea cu superbie de tot și de toate, cangrena politicului... Într-un monolog autoadresat, ironic, poetul se ipostaziază  între „a fi” și „a scrie”, a căror sens și semnificație se amestecă dureros, pentru că se presupun și se condiționează, între comic și tragic: „cine ești tu tristule ca să fii / cine ești tu ca să scrii texte comice despre moarte”.
Nu cred că Val Mănescu se salvează din cotidianul agresiv prin poezie. Nu aceasta ar fi intenția sa. Universul său poetic este creația unui protestatar, care nu suportă ideea că lumea nu poate fi trăită  decât dacă e luminată de „lanterna iluziei”. Ironia, autoironia, sarcasmul, cinismul reprezintă o mască a sensibilității rănite și care este obligată „să muște”, ca să se apere. Dincolo de toate acestea însă, deloc paradoxal, există în poezia lui Val Mănescu o formă subtilă de optimism și o sete de viață debordantă, acestea amintindu-ne de faptul că, în lumea lui Dumnezeu, răul este încă sub semnul relativității, că omul se mai poate împăca totuși cu sine însuși prin libertatea de a se revolta și de a nu lăsa lumea să fie cum este.

Dan Petrușcă - Cronică apărută în revista VITRALIU nr. 50 - Centrul de cultură şi arte "George Apostu"

sâmbătă, februarie 08, 2020

POEM DE SÂMBĂTĂ CU FINAL AMBIGUU



Apare în uşa glisantă o fată în blugi supraelestici
Toate cuvintele cad pe gresia strălucitoare
Lumea calcă pe ele cu ochii-n vitrinele cu poveşti
Şi ea nu poate răspunde la telefon
fără să ştie că pentru un poet rătăcit în mileniul trei
Ziua ei de la mall e un poem cu final fericit
Ce-i încarcă bateria wirelles

Fiecare apel  pierdut o poartă spre oraşul ei imaginar
Mai ales noaptea când rămâne fără vise fără ţigări
Fără prieteni şi fără ziua de mâine
Chiar şi în mall ar trebui să răsune cântece slăvindu-i
Umbra de balerină

Iubitul fetei în blugi este poet
El o iubeşte cât toţi  căluţii de mare din oceanul planetar
Dar ce spun eu?
cât toate focile şi balenele mileniului trei
cât toate mesajele din internet
Şi cât toţi microbii de gripă  (poate că pixeli ar suna mai modern
Dar şi cu microbii suntem contemporani)

Oh nespus de mult o iubeşte pe fata asta în blugi slim
Se topeşte Ca plumbul la flacăra oxiacetilenică după
Trupul ei de chitară vibrând în uşa glisantă din mall
Dă în clocot imaginaţia lui erotică ieşită din comun
Şi aude cuvinte ce nu pot fi auzite de globulelele care zburdă
neştiute prin minunatele ei vene safene
Cu laptopul pe genunchi tastând când şi când
Câte o literă de amor în plin travaliu
simţind în pântec Ghionturile
Unui poem  demn de istoria literaturii pe scoarţă

N-are de unde şti când se termină gazul de la bricheta
Cu care dă foc pozelor alb-negru ale altor iubiri
N-are de unde şti când a vestit cocoşul o nouă iubire
Şi nici când ultima respiraţie îi va goli plămânii
de ceaţa oraşului Distrus de epidemia de rammstein
pe care cândva îl numea acasă

Fata în blugi slim cu picioare lungi
E îndrăgostită la rându-i de domnul poet
Aflat în durerile facerii
Îi aude gemetele când se forţează să scoată din el
Versuri wow despre articulaţiile ei de himenopteră
Despre buricul ca un muştiuc de flaut
şi despre zborul ei elegant pe balustrada scării rulante
Şi îi pune cafeaua amară pe marginea mesei

Cu ochii ei mari citeşte printre genele false poemul nou-născut
Poemul pink floyd
Îi schimbă pelinca romantică şi-l înfaşă
cu şuviţe de postmodernism
Şi abia se abţine să nu deschidă fereastra cu termopan
Să-l arate lumii
Şi să strige din toate puterile

Pe canalul ei de you tube
s-o audă întreg universul
Inclusiv o anume laura
O invidioasă care mereu îi spunea fato
Degeaba îţi lipeşti gene false
degeaba îţi înghesui fundul în blugi slim niciodată
Nu te va iubi un poet  
Never n-o să-ţi dedice cuvinte care nu se pot auzi

Categoric nici această laura ivită dintr-o amintire
acest personaj secundar Dintr-o recreaţie
uitată-ntr-o carte în care gelozia purta tocuri şi minijup  alb negru
n-are de unde şti
Că va veni ziua când fata în blugi va primi Un mobil ultimul tip
Şi va pleca pentru totdeauna
În costa rica la desamparados

joi, ianuarie 30, 2020

DECLARAŢIE DE DRAGOSTE PE PROPRIA RĂSPUNDERE


Pentru poezie am pixuri marca pilot cu biluţă ce lasă în urmă
O dâră de viaţă mai strălucitoare decât urma de melc  
tot mai aproape
de fereastra notarului iscusit care m-aşteaptă
să semnez olograf declaraţia de moarte  
(moartea ştie mai bine unde e) şi să pună ştampila

Vino încet să-ţi legalizez documentul mă cheamă domnul notar
Nu-i grabă mare poetule dar vino cu pixul
şterpelit din colecţia amicului tău arhitect de duminică
Emigrat în germania unde ferestrele dau mai multă lumină
Şi unde se ştie că din scris se poate muri cel mai simplu
când noaptea se-ngână cu o zi fără nume noi ştim din dosar
Uită  că iubirea şi ura sunt  pe sfârşite dacă nu mai vrei să fii căutat
Uită că sinuciderea e leac pentru salvarea ta şi a propriei lumi
Care ţi-a rătăcit numărul de mobil
Ca să nu-ţi mai trimită mesaje

Doar cine are această putere poate sta ca eroul cu pixul în mână
Deasupra muzeului sprijinit în vârful statuii
Nu te grăbi citeşte-nainte legile întunericului
Învaţă Procesul de fabricaţie a amurgului pe-ndelete
Dar atenţie la calea ferată urmează aceeaşi staţie fără nume
în care ai descins ieri
aceiaşi călători se duc la oraş
Să-şi vândă dezamăgirea în boccele de plastic
Pe propria răspundere
De parc-ar fi cald şi bine pe Ejobs

Ca un marfar fără scrupule Te loveşte românia din toate părţile
ştim că te doare
dar fii calm am să vorbesc cu dumnezeu
Să vedem ce se mai poate rezolva
Măcar de crăciun să ningă să fie
un ajun ca pe timpuri din reactoare de boeing
care trece ca o mare pisică albă cu aripi prin viaţa ta supersonică
Să curgă zăpada să avem recolte record să fie ieftin cartoful

Dar tu priveşti în oglindă ce bine-ţi stă şuviţa rebelă
Care acoperă ochiul tău stâng ca un SOS de pe când fumai
În closetul şcolii gimnaziale sub steagul uniunii europene
Mătrăgună-nvelită-n hârtie de ziar cu ştirile zilei
 
mai ales duminica după-amiază când nu e vreme de zbor
Noi ştim c-ai fi vrut să fii bun dar n-ai ştiut cum
Să hrăneşti din palmă virusul vagabond al uitării
Să salvezi lumea cu pixul marca pilot şterpelit
din colecţia prietenului tău arhitect de duminică
ce lasă în urmă O dâră de viaţă
Pe propria răspundere