Singur...in DOI...

EXCEPŢIONAL

https://www.facebook.com/bogdan.t.iacob/videos/3256285781062234/

TOŁHAJE - WATAHA - BIESZCZADY

AMOR ÎN CARANTINĂ

Primăvara asta schimbă felul de a respira

de-acum vom muri cu masca pe faţă la bună vedere

corespunzător celor mai minunate idei

adaptaţi cerinţelor globale

deschiderii care se închide când solicită cine trebuie

sex şi sex pe youporn gratis fără frontiere

moarte şi moarte gratis fără frontiere

uitări şi uitări gratis fără frontiere

e un consum hedonist al iubirii de sine

şi se vorbeşte-n enigme

ca atunci când vânătorul vede cum prada se îndepărtează

ca atunci când se taie pelteaua rotită invers

acelor de ceasornic

ca atunci când raza de soare pluteşte sub pleoapele tale

ca o turmă sălbatică de fotoni perturbând axa de ochire

n-ai decât să crezi că dorul e un simptom

nu o boală care provoacă abuzuri ale eului liric

eu pot să beau din tine

pot să beau tot ce ai tu în tine

chiar dacă istoria se repetă ireversibil

ca într-un film românesc în care eu sunt un sfânt dintre cei mulţi

cu atât de puţin dumnezeu

totuşi zic ar fi bine să nu mai îndrăzneşti să-mi închizi telefonul

tocmai când ne aşteaptă luna aprilie

când eu numai eu decid că nu mai am nimic de mărturisit

despre gleznele tale de catifea

când nu mai vreau să-ţi mângâi genunchii

ce aventură sfârşită dramatic în aplauzele întregii cetăţi

oricum e mult prea târziu şi nu-mi pasă de oja spartă de

pe unghia ta mijlocie

pe care atât de mult o sărutam ieri

aşa că lasă telefonul deschis şi ascultă cum cânt

fără mâini recviemul

la un pian care arde

à la russe

Undeva există un document care atestă

că mi-am tras casca pe ochi şi-am ciripit prosteşte

mimând emoţia păsărilor ce cad din zbor

aidoma scenelor din filmele alb negru ruseşti

cu matrioşte care fumează-n tranşee




dragostea se prăbuşeşte fără legătură cu victoria finală

şi totuşi câştigă bătălia cu nemţii cei răi

măr dramatic fără de sâmburi în paharul cu votcă

îndulcit cu miere de propagandă




atât de puţin Dumnezeu şi atât de mulţi sfinţi

în procesul de ardere

Dan Petruşcă disecă adânc OCHIUL FĂRĂ PLEOAPE

O lansare atipică de carte

Recunosc faptul că nu mi s-a mai întâmplat să particip la o lansare de carte a unui autor în viață care să nu fie de față la eveniment. Cam aceasta a fost realitatea acelei după-amieze de joi, 20 decembrie 2018, când poetul și prozatorul Val Mănescu, aflat cu treabă prin țară, ne-a permis nouă, amicilor, să-i lansăm cartea la Centrul de Cultură „George Apostu”. Era în atenția noastră atunci cartea sa de poeme, intitulată „Ochiul fără pleoape”, apărută prin octombrie 2018 la Editura Junimea din Iași. Pentru cine nu a băgat încă de seamă, Val Mănescu e originar din Comănești, județul Bacău, și e colegul nostru de redacție la revista „Vitraliu”. A debutat editorial cu volumul de poeme „Delict de memorie”, Editura Plumb, Bacău, 1993, deși e poet de când îl știu, adică din adolescență. I-au urmat, fără grabă, din zece în zece ani, alte două cărți de poeme: „O zi dinaintea sfârșitului lumii”, Editura Aula, Brașov, 2003, apoi „Efectul placebo”, Editura Babel, Bacău, 2013. În anul 2015, a publicat un „roman”, al cărui erou insolit este anunțat de titlu, „Dimitrie rupe tăcerea”, apărut la Editura Tracus Arte, București. Val Mănescu este membru USR, filiala Iași.

Această a patra carte de poeme, „Ochiul fără pleoape”, lansată pe 20 decembrie 2018, a fost pretextul unor gânduri pe care le-am rostit atunci în fața unui public numeros. Dacă îmi amintesc bine, am citit de pe coperta a  patra a cărții lui Val Mănescu sintetica prezentare, într-o singură frază, scrisă de Ovidiu Genaru, pe care o reproduc aici: „Val Mănescu și-a asumat răspunderea; acum poezia scrisă de el îi seamănă în întregime; fermecătoare și insolită, picantă și ingenioasă, cultă, spontană, elaborată cu măsără, debordând de fantezie și invenție, mereu datoare realului și însetată de utopia unei libertăți care, paradoxal, prin exaltare, se autonimicește”. Altfel spus, înțelegem noi, faptul că poetul Val Mănescu, în sfârșit, „și-a asumat răspunderea”, iar poezia din acest volum „îi seamănă în întregime” ar însemna că drumul său poetic a străbătut un șir de trepte ascendente, că ar exista o evoluție lirică în cele patru volume de poezie. Mie mi se pare că poetul Val Mănescu este același de la prima apariție editorială și că volumele sale de poeme sunt părți dintr-o aceeași carte. Dacă mi-aduc bine aminte, volumul de poezie lansat pe 20 decembrie, înainte de publicare, se numea „Structuri erotice”, titlu schimbat în ultima clipă în „Ochiul fără pleoape”. Primul titlu acoperă problematica volumului de poezie, iar cititorul prezumtiv ar putea observa erotismul, adesea debordant, care transpare din poemele lui Val Mănescu. În același timp, titlul „Structuri erotice” ar fi fost restrictiv, cantonând sugestia doar în această tematică. Titlul ultim, generos prin sugestie, susține ideea unui univers poetic complex prin problematică și prin diversitatea tematică: viață, moarte, iubire, lumea, orașul de provincie, România, binele, răul, nimicul existențial, nostalgia, dezamăgirea, răzvrătirea etc. Iar discursul său poetic se naște între spontaneitate și elaborare atentă, între expresia elegantă și vocabularul picant (democratic până la duritate), între ironie, autoironie, sarcasm și iluzie, mergând până la utopia asumată de un poet care, în multe fragmente de artă poetică, își înțelege condiția de creator într-un continuu raport polemic cu lumea.

Desigur, titlul „Ochiul fără pleoape” se regăsește într-un vers din poemul „Altădată” și, metaforic, are legătură cu vigilența înnăscută a creatorului care (nu ațipește niciodată și) simte orice modificare în briza existențială a universului în care viețuiește. Dezamăgit de prezent, din poemul „Altădată”, abia amintit, aflăm că, demult, doar „sufletul era singura monedă/ de schimb”. Dimensiunea nostalgică a trecutului nu are consistență, fiindcă poetul trăiește problematic în prezent: „dar vezi clar în oglindă că nici tu/ nu ești invenția ideală pentru mâinele cel bun” („Cu Bacovia la festivalul orașului”), fiindcă în lume tronează „nimicul nemuritor”, iar ca universul să existe este nevoie de „lanterna iluziei”. Poetul Val Mănescu e într-o continuă stare de autoscopie, ipostaziindu-se în imagini „romantice” sau voit hidoase, ironizându-se sau hărțuind el însuși universul agresiv în care trăiește. El este „un șchiop mereu ostil situației / pășind antipatic prin istoria / de două parale a municipiului gobal / liber să-mi iau bilet spre niciunde”. Dar libertatea aceasta nu și-o îngăduie, fiindcă noaptea scrie poeme și se bucură trăind „bucuriile simple”. Flămând, mănâncă pâine proaspătă „unsă din belșug” cu salată de vinete, dansând singur „un doi trei un doi trei / pe un ritm infernal de rapsody in blue” („Salată dansantă de vinete”).  Astfel, poetul nu pleacă niciunde, fiindcă se hrănește cu răzvrătirea lui: „până la urmă un huo răspicat oboselii / plecării fără țintă / aroganței paharului gol / cancerului evazionist la impozitul / pe respirația comunitară / în timp ce patria mea România / mărește taxa de urgență / pe aer muzică și răsfăț” („Petrecerea neagră”). Tot astfel, poetul nu pleacă niciunde, fiindcă este „Tot mai obosit de minciuna că soarele răsare / în fiecare dimineață”, pentru că „și-a umilit adolescența târând-o prin glodul primelor iubiri”, că, mai târziu, „a venit tinerețea măsluită cu revoluții de catifea” și că, până la urmă, „continuă să-și croiască potecă spre moarte” („Bărbatul care n-a cunoscut frica”). Mai tot timpul îndrăgostit, poetul n-a ucis niciodată „lupul” din el, fiindcă, orice s-ar spune, iubirea se hrănește din ea însăși. Și asta chiar dacă în poemul „Umbra de câine”, el constată cu un sarcasm reținut: „am admis totuși că iubirea e / un sport care face plictisul romantic / dându-ne seama mult prea târziu / că doar de un singur cuvânt e nevoie”... În poemul „Structuri erotice”, situat la sfârșitul cărții și care a generat, cum scriam anterior, primul titlu al volumului, poetul Val Mănescu, sub semnul unei ironii mușcătoare, ia în derâdere „colonia celor nestructurați pentru dragoste”, amintind, dacă mai era nevoie, de pericolul real ca dragostea, binele, frumosul, adevărul, generozitatea să nu mai fie reperele acestei lumi în care cei nestructurați pentru iubire, așa cum simte poetul, „se uită la mine compătimitor / ca la un cerșetor”...

Cine cunoaște „personajul” Val Mănescu și câte ceva din poezia sa, știe că textele sale nu sunt scrise pentru a fi citite în gând, ci mai degrabă rostite, declamate, el fiind unul dintre puținii poeți care nu-și „strică” poeziile atunci când și le recită. Poezia lui e „doldora” de lumea concretă, însă îmbibată adesea de o sacralitate a cotidianului, aparent paradoxală, conținând sarcasm, dezgust, tritețe, cinism, moartea luată în răspăr, iubiri plenare căzute în desuetudine, România (nostalgică) a sufletului său, Bacăul ca topos privilegiat și Bacovia, înstrăinarea cu superbie de tot și de toate, cangrena politicului... Într-un monolog autoadresat, ironic, poetul se ipostaziază  între „a fi” și „a scrie”, a căror sens și semnificație se amestecă dureros, pentru că se presupun și se condiționează, între comic și tragic: „cine ești tu tristule ca să fii / cine ești tu ca să scrii texte comice despre moarte”.

Nu cred că Val Mănescu se salvează din cotidianul agresiv prin poezie. Nu aceasta ar fi intenția sa. Universul său poetic este creația unui protestatar, care nu suportă ideea că lumea nu poate fi trăită  decât dacă e luminată de „lanterna iluziei”. Ironia, autoironia, sarcasmul, cinismul reprezintă o mască a sensibilității rănite și care este obligată „să muște”, ca să se apere. Dincolo de toate acestea însă, deloc paradoxal, există în poezia lui Val Mănescu o formă subtilă de optimism și o sete de viață debordantă, acestea amintindu-ne de faptul că, în lumea lui Dumnezeu, răul este încă sub semnul relativității, că omul se mai poate împăca totuși cu sine însuși prin libertatea de a se revolta și de a nu lăsa lumea să fie cum este.

Dan Petrușcă - Cronică apărută în revista VITRALIU nr. 50 - Centrul de cultură şi arte "George Apostu"

POEM DE SÂMBĂTĂ CU FINAL AMBIGUU

Apare în uşa glisantă o fată în blugi supraelestici

Toate cuvintele cad pe gresia strălucitoare

Lumea calcă pe ele cu ochii-n vitrinele cu poveşti

Şi ea nu poate răspunde la telefon

fără să ştie că pentru un poet rătăcit în mileniul trei

Ziua ei de la mall e un poem cu final fericit

Ce-i încarcă bateria wirelles

Fiecare apel  pierdut o poartă spre oraşul ei imaginar

Mai ales noaptea când rămâne fără vise fără ţigări

Fără prieteni şi fără ziua de mâine

Chiar şi în mall ar trebui să răsune cântece slăvindu-i

Umbra de balerină

Iubitul fetei în blugi este poet

El o iubeşte cât toţi  căluţii de mare din oceanul planetar

Dar ce spun eu?

cât toate focile şi balenele mileniului trei

cât toate mesajele din internet

Şi cât toţi microbii de gripă  (poate că pixeli ar suna mai modern

Dar şi cu microbii suntem contemporani)

Oh nespus de mult o iubeşte pe fata asta în blugi slim

Se topeşte Ca plumbul la flacăra oxiacetilenică după

Trupul ei de chitară vibrând în uşa glisantă din mall

Dă în clocot imaginaţia lui erotică ieşită din comun

Şi aude cuvinte ce nu pot fi auzite de globulelele care zburdă

neştiute prin minunatele ei vene safene

Cu laptopul pe genunchi tastând când şi când

Câte o literă de amor în plin travaliu

simţind în pântec Ghionturile

Unui poem  demn de istoria literaturii pe scoarţă

N-are de unde şti când se termină gazul de la bricheta

Cu care dă foc pozelor alb-negru ale altor iubiri

N-are de unde şti când a vestit cocoşul o nouă iubire

Şi nici când ultima respiraţie îi va goli plămânii

de ceaţa oraşului Distrus de epidemia de rammstein

pe care cândva îl numea acasă

Fata în blugi slim cu picioare lungi

E îndrăgostită la rându-i de domnul poet

Aflat în durerile facerii

Îi aude gemetele când se forţează să scoată din el

Versuri wow despre articulaţiile ei de himenopteră

Despre buricul ca un muştiuc de flaut

şi despre zborul ei elegant pe balustrada scării rulante

Şi îi pune cafeaua amară pe marginea mesei

Cu ochii ei mari citeşte printre genele false poemul nou-născut

Poemul pink floyd

Îi schimbă pelinca romantică şi-l înfaşă

cu şuviţe de postmodernism

Şi abia se abţine să nu deschidă fereastra cu termopan

Să-l arate lumii

Şi să strige din toate puterile

Pe canalul ei de you tube

s-o audă întreg universul

Inclusiv o anume laura

O invidioasă care mereu îi spunea fato

Degeaba îţi lipeşti gene false

degeaba îţi înghesui fundul în blugi slim niciodată

Nu te va iubi un poet  

Never n-o să-ţi dedice cuvinte care nu se pot auzi

Categoric nici această laura ivită dintr-o amintire

acest personaj secundar Dintr-o recreaţie

uitată-ntr-o carte în care gelozia purta tocuri şi minijup  alb negru

n-are de unde şti

Că va veni ziua când fata în blugi va primi Un mobil ultimul tip

Şi va pleca pentru totdeauna

În costa rica la desamparados

DECLARAŢIE DE DRAGOSTE PE PROPRIA RĂSPUNDERE

Pentru poezie am pixuri marca pilot cu biluţă ce lasă în urmă

O dâră de viaţă mai strălucitoare decât urma de melc  

tot mai aproape

de fereastra notarului iscusit care m-aşteaptă

să semnez olograf declaraţia de moarte  

(moartea ştie mai bine unde e) şi să pună ştampila

Vino încet să-ţi legalizez documentul mă cheamă domnul notar

Nu-i grabă mare poetule dar vino cu pixul

şterpelit din colecţia amicului tău arhitect de duminică

Emigrat în germania unde ferestrele dau mai multă lumină

Şi unde se ştie că din scris se poate muri cel mai simplu

când noaptea se-ngână cu o zi fără nume noi ştim din dosar

Uită  că iubirea şi ura sunt  pe sfârşite dacă nu mai vrei să fii căutat

Uită că sinuciderea e leac pentru salvarea ta şi a propriei lumi

Care ţi-a rătăcit numărul de mobil

Ca să nu-ţi mai trimită mesaje

Doar cine are această putere poate sta ca eroul cu pixul în mână

Deasupra muzeului sprijinit în vârful statuii

Nu te grăbi citeşte-nainte legile întunericului

Învaţă Procesul de fabricaţie a amurgului pe-ndelete

Dar atenţie la calea ferată urmează aceeaşi staţie fără nume

în care ai descins ieri

aceiaşi călători se duc la oraş

Să-şi vândă dezamăgirea în boccele de plastic

Pe propria răspundere

De parc-ar fi cald şi bine pe Ejobs

Ca un marfar fără scrupule Te loveşte românia din toate părţile

ştim că te doare

dar fii calm am să vorbesc cu dumnezeu

Să vedem ce se mai poate rezolva

Măcar de crăciun să ningă să fie

un ajun ca pe timpuri din reactoare de boeing

care trece ca o mare pisică albă cu aripi prin viaţa ta supersonică

Să curgă zăpada să avem recolte record să fie ieftin cartoful

Dar tu priveşti în oglindă ce bine-ţi stă şuviţa rebelă

Care acoperă ochiul tău stâng ca un SOS de pe când fumai

În closetul şcolii gimnaziale sub steagul uniunii europene

Mătrăgună-nvelită-n hârtie de ziar cu ştirile zilei

 

mai ales duminica după-amiază când nu e vreme de zbor

Noi ştim c-ai fi vrut să fii bun dar n-ai ştiut cum

Să hrăneşti din palmă virusul vagabond al uitării

Să salvezi lumea cu pixul marca pilot şterpelit

din colecţia prietenului tău arhitect de duminică

ce lasă în urmă O dâră de viaţă

Pe propria răspundere