joi, februarie 13, 2020

Dan Petruşcă disecă adânc OCHIUL FĂRĂ PLEOAPE


O lansare atipică de carte
Recunosc faptul că nu mi s-a mai întâmplat să particip la o lansare de carte a unui autor în viață care să nu fie de față la eveniment. Cam aceasta a fost realitatea acelei după-amieze de joi, 20 decembrie 2018, când poetul și prozatorul Val Mănescu, aflat cu treabă prin țară, ne-a permis nouă, amicilor, să-i lansăm cartea la Centrul de Cultură „George Apostu”. Era în atenția noastră atunci cartea sa de poeme, intitulată „Ochiul fără pleoape”, apărută prin octombrie 2018 la Editura Junimea din Iași. Pentru cine nu a băgat încă de seamă, Val Mănescu e originar din Comănești, județul Bacău, și e colegul nostru de redacție la revista „Vitraliu”. A debutat editorial cu volumul de poeme „Delict de memorie”, Editura Plumb, Bacău, 1993, deși e poet de când îl știu, adică din adolescență. I-au urmat, fără grabă, din zece în zece ani, alte două cărți de poeme: „O zi dinaintea sfârșitului lumii”, Editura Aula, Brașov, 2003, apoi „Efectul placebo”, Editura Babel, Bacău, 2013. În anul 2015, a publicat un „roman”, al cărui erou insolit este anunțat de titlu, „Dimitrie rupe tăcerea”, apărut la Editura Tracus Arte, București. Val Mănescu este membru USR, filiala Iași.
Această a patra carte de poeme, „Ochiul fără pleoape”, lansată pe 20 decembrie 2018, a fost pretextul unor gânduri pe care le-am rostit atunci în fața unui public numeros. Dacă îmi amintesc bine, am citit de pe coperta a  patra a cărții lui Val Mănescu sintetica prezentare, într-o singură frază, scrisă de Ovidiu Genaru, pe care o reproduc aici: „Val Mănescu și-a asumat răspunderea; acum poezia scrisă de el îi seamănă în întregime; fermecătoare și insolită, picantă și ingenioasă, cultă, spontană, elaborată cu măsără, debordând de fantezie și invenție, mereu datoare realului și însetată de utopia unei libertăți care, paradoxal, prin exaltare, se autonimicește”. Altfel spus, înțelegem noi, faptul că poetul Val Mănescu, în sfârșit, „și-a asumat răspunderea”, iar poezia din acest volum „îi seamănă în întregime” ar însemna că drumul său poetic a străbătut un șir de trepte ascendente, că ar exista o evoluție lirică în cele patru volume de poezie. Mie mi se pare că poetul Val Mănescu este același de la prima apariție editorială și că volumele sale de poeme sunt părți dintr-o aceeași carte. Dacă mi-aduc bine aminte, volumul de poezie lansat pe 20 decembrie, înainte de publicare, se numea „Structuri erotice”, titlu schimbat în ultima clipă în „Ochiul fără pleoape”. Primul titlu acoperă problematica volumului de poezie, iar cititorul prezumtiv ar putea observa erotismul, adesea debordant, care transpare din poemele lui Val Mănescu. În același timp, titlul „Structuri erotice” ar fi fost restrictiv, cantonând sugestia doar în această tematică. Titlul ultim, generos prin sugestie, susține ideea unui univers poetic complex prin problematică și prin diversitatea tematică: viață, moarte, iubire, lumea, orașul de provincie, România, binele, răul, nimicul existențial, nostalgia, dezamăgirea, răzvrătirea etc. Iar discursul său poetic se naște între spontaneitate și elaborare atentă, între expresia elegantă și vocabularul picant (democratic până la duritate), între ironie, autoironie, sarcasm și iluzie, mergând până la utopia asumată de un poet care, în multe fragmente de artă poetică, își înțelege condiția de creator într-un continuu raport polemic cu lumea.
Desigur, titlul „Ochiul fără pleoape” se regăsește într-un vers din poemul „Altădată” și, metaforic, are legătură cu vigilența înnăscută a creatorului care (nu ațipește niciodată și) simte orice modificare în briza existențială a universului în care viețuiește. Dezamăgit de prezent, din poemul „Altădată”, abia amintit, aflăm că, demult, doar „sufletul era singura monedă/ de schimb”. Dimensiunea nostalgică a trecutului nu are consistență, fiindcă poetul trăiește problematic în prezent: „dar vezi clar în oglindă că nici tu/ nu ești invenția ideală pentru mâinele cel bun” („Cu Bacovia la festivalul orașului”), fiindcă în lume tronează „nimicul nemuritor”, iar ca universul să existe este nevoie de „lanterna iluziei”. Poetul Val Mănescu e într-o continuă stare de autoscopie, ipostaziindu-se în imagini „romantice” sau voit hidoase, ironizându-se sau hărțuind el însuși universul agresiv în care trăiește. El este „un șchiop mereu ostil situației / pășind antipatic prin istoria / de două parale a municipiului gobal / liber să-mi iau bilet spre niciunde”. Dar libertatea aceasta nu și-o îngăduie, fiindcă noaptea scrie poeme și se bucură trăind „bucuriile simple”. Flămând, mănâncă pâine proaspătă „unsă din belșug” cu salată de vinete, dansând singur „un doi trei un doi trei / pe un ritm infernal de rapsody in blue” („Salată dansantă de vinete”).  Astfel, poetul nu pleacă niciunde, fiindcă se hrănește cu răzvrătirea lui: „până la urmă un huo răspicat oboselii / plecării fără țintă / aroganței paharului gol / cancerului evazionist la impozitul / pe respirația comunitară / în timp ce patria mea România / mărește taxa de urgență / pe aer muzică și răsfăț” („Petrecerea neagră”). Tot astfel, poetul nu pleacă niciunde, fiindcă este „Tot mai obosit de minciuna că soarele răsare / în fiecare dimineață”, pentru că „și-a umilit adolescența târând-o prin glodul primelor iubiri”, că, mai târziu, „a venit tinerețea măsluită cu revoluții de catifea” și că, până la urmă, „continuă să-și croiască potecă spre moarte” („Bărbatul care n-a cunoscut frica”). Mai tot timpul îndrăgostit, poetul n-a ucis niciodată „lupul” din el, fiindcă, orice s-ar spune, iubirea se hrănește din ea însăși. Și asta chiar dacă în poemul „Umbra de câine”, el constată cu un sarcasm reținut: „am admis totuși că iubirea e / un sport care face plictisul romantic / dându-ne seama mult prea târziu / că doar de un singur cuvânt e nevoie”... În poemul „Structuri erotice”, situat la sfârșitul cărții și care a generat, cum scriam anterior, primul titlu al volumului, poetul Val Mănescu, sub semnul unei ironii mușcătoare, ia în derâdere „colonia celor nestructurați pentru dragoste”, amintind, dacă mai era nevoie, de pericolul real ca dragostea, binele, frumosul, adevărul, generozitatea să nu mai fie reperele acestei lumi în care cei nestructurați pentru iubire, așa cum simte poetul, „se uită la mine compătimitor / ca la un cerșetor”...
Cine cunoaște „personajul” Val Mănescu și câte ceva din poezia sa, știe că textele sale nu sunt scrise pentru a fi citite în gând, ci mai degrabă rostite, declamate, el fiind unul dintre puținii poeți care nu-și „strică” poeziile atunci când și le recită. Poezia lui e „doldora” de lumea concretă, însă îmbibată adesea de o sacralitate a cotidianului, aparent paradoxală, conținând sarcasm, dezgust, tritețe, cinism, moartea luată în răspăr, iubiri plenare căzute în desuetudine, România (nostalgică) a sufletului său, Bacăul ca topos privilegiat și Bacovia, înstrăinarea cu superbie de tot și de toate, cangrena politicului... Într-un monolog autoadresat, ironic, poetul se ipostaziază  între „a fi” și „a scrie”, a căror sens și semnificație se amestecă dureros, pentru că se presupun și se condiționează, între comic și tragic: „cine ești tu tristule ca să fii / cine ești tu ca să scrii texte comice despre moarte”.
Nu cred că Val Mănescu se salvează din cotidianul agresiv prin poezie. Nu aceasta ar fi intenția sa. Universul său poetic este creația unui protestatar, care nu suportă ideea că lumea nu poate fi trăită  decât dacă e luminată de „lanterna iluziei”. Ironia, autoironia, sarcasmul, cinismul reprezintă o mască a sensibilității rănite și care este obligată „să muște”, ca să se apere. Dincolo de toate acestea însă, deloc paradoxal, există în poezia lui Val Mănescu o formă subtilă de optimism și o sete de viață debordantă, acestea amintindu-ne de faptul că, în lumea lui Dumnezeu, răul este încă sub semnul relativității, că omul se mai poate împăca totuși cu sine însuși prin libertatea de a se revolta și de a nu lăsa lumea să fie cum este.

Dan Petrușcă - Cronică apărută în revista VITRALIU nr. 50 - Centrul de cultură şi arte "George Apostu"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu