OGATA, SAMURAI DE CARRARA
Sculptura nu s-a inventat ca să ne facă fericiţi.
Sculptura există pentru a ne arăta ceea ce nu suntem în stare
să vedem
într-un boţ de lut pe care-l călcăm în picioare,
într-o stâncă de granit care ne răneşte talpa,
într-un trunchi de copac sortit focului.
Yoshin Ogata este un mic japonez tăcut,
cu sculpturi semănate prin oraşele mari ale lumii.
Răspunde doar cu un zâmbet seren în mai multe limbi,
oricum l-ai striga, încercând o glumă:
Okinawa! Toyota! Murakami! Kaghemusha! Ogata!
fără să-şi întrerupă mângâierea lemnului, într-o rugăciune secretă
care, după zile şi zile de alinturi
cu şmirghelul granulat din ce în ce mai fin,
scoate la iveală fibra spiritului din lacrimile de lemn
atârnate de cer.
Tace,
preocupat de planurile formelor curbe din mintea lui
chiar şi după ce trunchiul de stejar i se ghemuieşte în mâini
într-un fruct perfect, lucios până la desăvârşire,
ca un măr de expoziţie.
Zeci de zile, ore în şir, niponul meticulos ca toţi niponii scorneşte forme
ronde, delicate şi elegante descinse din stampele lui Hokusai,
din şcolile de arta iubirii şi arta războiului,
din sutele de straturi de oţel bătute pe nicovală
pentru săbiile de samurai, din jocul de go
şi
din diabolica invenţe a conceptului kamikaze,
toate izvorâte din credinţă, onoare şi devotament
pentru perfecţiune.
Nu poţi fi geneza frumosului
daca frumosul nu este în adâncul ființei tale.
Nu ştiu de unde-am scos fraza asta.
Oi fi citit-o pe undeva şi stătea pitită
într-un cotlon al memoriei ca un jaguar albastru,
până am pătruns în segmentul acela vizual
din grădina cu statui din Bacău
unde liniştea
şi îndelunga răbdare a japonezului europenizat Ogata
zămislea coapsele senzuale ale unei gheişe de forma apei,
un haiku esenţial în trei dimensiuni
din îndepărtata Ţară a Soarelui
- ilustrat cu peniţa, poate, de Utamaro,
cândva,
pe hârtia de mătase.
Armonia zăcea neştiută şi paradoxală
în moarte aparentă,
sub coaja unui trunchi secular de gorun doborât
în munţii Carpaţi ai Europei de est
în aşteptarea dăltuitorului Ogata să transforme scorbura
în centrul unei mirări încercănate
ca o gură de oracol antic
din care curge o picătură de înţelepciune pandantă cu lacrima imponderabilă
de deasupra lucrării.
Momit cu o bomboană de eucalipt,
zâmbeşte şi-mi mulţumeşte în limba italiană. Spun:
Opere meravigliose, maestro!, Bravissimo!
Ochii lui râd.
Aparent, nu-i nimic albastru în lucrările lui măiastre,
lăcuite discret cu poezie aidoma valurilor din stampele lui Hiroshige,
dar, în luciul inefabil al dimensiunii lor umane
ca o amintire dintr-un album de epocă,
levitează azurul.
