mâine va fi ziua mea norocoasă
simt în palpitul frunzei
ritmul unui nou început
mâine va avea o conotaţie istorică
pentru mine
va fi marea schimbare
ca semnarea unui tratat de pace
anunţată pe internet
mâine va fi ziua mea norocoasă
când am să mă nasc din nou
şi aş vrea să mai dorm
doar trebuie să am răbdare
mâine va fi ziua mea norocoasă
mâine
mâine
mâine
niciodată azi
VERSOIX DECEMBRIE 1990
Am strâns mâna întinsă a Maiestăţii Sale
m-am plecat în faţa lui cât îmi permitea
demnitatea secolului trecut
nu eram delegat de poporul român
şi-aş fi vrut să plâng când mi-a şoptit
că nu e momentul să revină ca rege peste un popor
care abia desluşea sensul libertăţii
o naţiune pervertită la minciuna endemică
a unei istorii perverse
la delaţiune şi furt
mă
usturau ochii dar mi-am înghiţit lacrima nucleară
ce se ivise sub ochelari
un poem întârziat în asfinţit
aerul se făcuse piatră
şi acolo eram respirând stâncă pe cont propriu
eram printre primii români care privea un rege
cu privire de şoc albastru
şi el nu refuza o coroană el refuza să promită
un viitor de neîmplinit deşi până la somn
mai era ceva drum
şi încă mai e de visat
vindem şi cumpărăm bucăţi de închipuire
fii fericit ai nimerit în ţara în care se poate intra fără paşaport
fără viză cu insule în portofoliu
cu
geamantane de diamante
fiecare declaraţie falsă e o infracţiune separată
tu ştii cum să scapi de ea
poţi să-ţi plănuieşti cu minuţie următoarea mişcare
poţi inventa maşinării de fabricat oxigen iluzii
de unică folosinţă
şi calde îmbrăţişări cu proiecte de viaţă
şi poţi să-ţi propui să te laşi de fumat şi de plăceri kafkiene
provocatoare de cancer uitare şi desfrânări
obligatoriu
priveşte-ţi cearcănul din jurul inimii dimineaţa
şi ascultă-ţi suflul sistolic
ai grijă să scrii corect toate cuvintele
nu bea alcool dacă urci la volan
şi nu uita să-ţi plăteşti taxele la termen
orice s-ar întâmpla în cotinuare
nu se va sfârşi aşa cum te-aştepţi
în tot acest timp
dincolo de sistemul ăsta solar
Dumnezeu râde de tine
aprilie zace în revoluţii neterminate
o lună perversă insinuează o ofertă de nerefuzat
printre nervii primilor muguri
la doi bani suta de grame
şi-n vis fiul meu încă o dată
refuzând să se nască în toiul războiului
dintre mine şi restul lumii
dintre mine şi mine de fapt
dragostea asta era un orgasm dureros
dospit aiurea în mine ceva ca o flacără mistuitoare
neauzit plânsul mocnit nimeni nu-l simte
în trupul meu conexat la metastaze
cu unica funcţie de a umple cu sânge vasele
ah vasele acelea de cristal epidermic despre care
se dusese vestea în lumea întreagă
de câte cearcăne pot ele cuprinde
să le poarte de la inimă la inimă
de parcă-aş fi fost un frumos nenăscut
Dragostea aceea era patria mea de final
mi-am schimbat înfăţişarea ca să o apăr
copiii i-am alungat în deşert fără milă
neauzit plânsul mocnit nimeni nu-l simte
mi-am desenat riduri şi cicatrici roşii
mi-am scos dinţii şi conştiinţa la vedere
eram un condensator ce păstra pe vecie
ovaţiile mulţimii în ambalaj de plastic
mi-am vopsit părul în alb şi-am învăţat să merg
cu paşi rari căutând cei mai frumoşi scaieţi de pe marginea drumului
recunoscător secolului care nu face nimic pentru nimeni
neauzit plânsul mocnit nimeni nu-l simte
Totuşi prin ultimul fum interzis
desculţ în pijama pe zăpadă
Un apus aproape patetic dă să se nască
Niciunul din noi nu s-a cerut în poză. Aşa a fost să fie. Tocmai mă sfătuia să mă las de fumat, iar eu scriam cu înverşunare vorbele lui.
De ziua Uriaşului Gheorghe Zamfir, rog Cosmosul cu toate zeităţile lui să-i dea sănătate şi zile bune în pace pentru încă o mie de vieţi!
Nu mă alunga din curtea mea plină de mine antipersonal
artificii
unde mimez periculos existenţa
doar să apăs pe buton şi
dintre tufe detonează volume de versuri
în jerbe cu strălucitoare conştiinţe castrate
cu aromă de praf de puşcă serbând
Ziua în care-am primit premiul pentru
starea mea umorală
Citisem într-o poveste că serotonina dizolvă pudoarea
dar stopul cardiac ce urmează în scenariu
îmi interzice să iubesc fără un mic discount
la teama de ziua scadenţei
deja
Un nimeni în negru îmi face semne de bun venit
la viitorul big-bang
ce să mă fac dacă numai tu ştii că sunt o pasăre
cu zborul spart în fereastra
prin Care văd din ce în ce mai aproape frontiera
acolo voi scormoni după o nouă formă de dragoste
poate nu se cuvine să fiu curajos la vremuri de crize
Să mă prefac zen că în sfârşit
a venit primăvara mondială când se împarte nefericirea
Cum am învăţat demult tuturor se repartizează
după posibilităţi fiecăruia după necesităţi
tristeţea
pe care o-ndesam în pubele atât de adânc
încât gunoieri vomitau aplecându-se să ridice putoarea emanată
de mucegaiul atletic răsărit printre flaiere de hârtie igienică
Scrise de mână cu sloganul
Nu lăsa moartea înaintea poeziei
presimţeam c-o să vină timpul să dau socoteală
pentru seninul pe care l-am ignorat
pentru florile de care nu m-am bucurat îndeajuns
ignorând în mod criminal spiritul iubirii globale
ce să zic trăim zile istorice când poeţii fac
exact ce fac şi ciumaţii la vreme de poezie
învaţă arta tăcerii la colegiul naţional unde deprinzi să alegi
Fără cuvinte între moarte şi ciocolată
(Declar pierdut manuscrisul romanului de 800 de pagini
Moarte şi ciocolată-n Bacău
oricum nimeni n-are timp să-mi depisteze tăcerea
În zarva mileniului trei)
acum mă mulţumesc cu mult mai puţin
sunt o simplă persoană fizică în sensul tehnic al cuvântului
şi e politically correct să recunosc în depărtare
întunericul şi să nu-l vorbesc de rău
îmi vine să fac o revoluţie cu arma în mână
Măcar de sfintele Paşti care se apropie Vrem sau nu vrem
doar ştiţi ce urât fac la foame la frig şi la mersul pe jos
Sunt un breaking news care dizolvă conflicte
sau poate o dronă cu aburi ce caută
punctul nevralgic al epocii care uită să tacă în
zilele astea nici sexul nu mai contează tot citesc ştiri
Despre idioţii utili
cu zgomotul lor de seminţe putrede de fiinţe inferioare
cum se scurge comunismul Mort încă din procesul gestaţiei
În canalele din oraşe şi sate
în şuvoaie de lozinci oxidate de scuipaţi şi bucăţi de căcat
eclozând oxiuri lucioşi fără de sfârşit
Pe întinsele câmpii ale patriei
poate pentru că nu m-am prea rugat la icoane văd toate astea
poate ar trebui să mă-mpac cu Dumnezeul ăsta care umblă prin mine
Şi-l respect şi mi-e teamă de El
ca de un suflu sistolic depistat prea târziu
Ca să fiu de acord că la început a fost cuvântul
dar şi Dumnezeu să fie de acord că la început a fost puterea
Să-l ia în serios pe sfântul Nicolae şi să-mi răspundă şi
El la bună ziua din când în când
chiar dacă bărbile noastre
cât drumurile noastre spre roma
nu se aseamănă
poate am să îngenunchez la noapte în faţa umbrei de pe zid
care aduce cu tata şi-am să spun rugăciunea
pentru o seară fără dureri
deşi aş putea foarte bine să tac
Respirăm aerul otrăvit al unei epoci în care fiecare are războiul lui. Cum dau zorii, oricine poate contesta pe oricine. Adevărul meu e mai adevărat decât al tău. Infarctul meu e linia ta de sosire. Zâzania e constituţională, democratică şi legală. Chiar obligatorie, dacă e vorba despre literatură. Nimeni nu se mai oboseşte să inventeze vaccinul bacovia împotriva acestei epidemii în care inutilul se îmbină armonios cu urâtul. În zarva asta, eu mai mult tac.
Când se va termina otrava din aerul planetar, poetul va respira şi îi va fi bine. Şi pentru omenire va fi bine, căci pandemia mizeriei sufleteşti se va fi sfârşit, iar iarna neiubirii va fi trecut. Valuri - valuri, pe măsura în care puteam plăti cu distopii chiria pentru statutul de om, veneau facturi pentru ţigările stinse în acel contur care-mi fusese trasat de Domnul Profesor. N-am avut nevoie de droguri. Poezia mi-a fost de ajuns.
Nu mă simţeam deloc o simplă moleculă în ecosistemul social, eram, mai degrabă, buricul pământului, fără de care legăturile dintre planete s-ar fi rupt şi însuşi soarele ar fi luat-o razna prin alte galaxii. Cam ăsta era Val Mănescu în momentul debutului literar în revista Ateneu, acum aproape cincizeci de ani. Când mi-am văzut numele sub două poezele la pagina cu Poşta Redacţiei, am uitat să mai respir. Am împăturit gazeta, am strâns-o la piept şi-am luat-o la fugă ca un nebun prin parc, spre niciunde. Cu timpul, am învăţat că nu e obligatoriu să câştigi fiecare luptă, că şi compromisurile fac parte din viaţă. Oricum, victoriile sunt trecătoare. Deoarece n-am fost în stare să-mi trăiesc viaţa de plastic cu metodă, după dictare, încărunţit, am acum la vânzare cărţi radioactive, ochi fără pleoape, menghine cu elice, delicte de memorie, efecte placebo, la alegere, doar-doar să nu mă prindă noaptea neiubit ca pe Domnul Profesor Bacovia.
Acum, bucurându-mă domol pentru luarea în seamă pe care o presupune acest premiu al revistei Ateneu, par mai înţelept, dar ştiu că nu am toate răspunsurile şi plouă ca-n noiembrie. E prea târziu să-mi doresc o maşină nouă, o altă pălărie, un alt ficat. O altă viaţă, da. Pe asta, aproape c-am trăit-o. Am avut-o. Ştiu de ce e-n stare. Trecutul meu e un viciu, o menghină cu elice care încătuşează zborul. Mulţumesc, Ateneu. Ai slăbit strânsoarea.
P.S. România a intrat în Primul război mondial la o zi după apariţia volumului Plumb de George Bacovia. Ce întâmplare galactică!
Era o după-amiază ploioasă de iulie
când ai intrat în camera mea de unde se-auzeau
şuvoaiele de apă grea inundându-mi plexul solar
în ritmul nebun de la honky tonk woman
Gata să scufunde casa şi să mă poarte
în iadul din Memphis
la maximum de infinit în toate variantele de pe you tube
te uitai la mine de după perdea
din ochi şiroia sarcasmul specific anului 2022
ce semăna cu zâmbetul securistului
când răspundeam la amintiri uitând
câte ţigări am fumat ascultând rolling stones
deşi visul era interzis în viaţa unui popor sensibil
cu limba scoasă ca al nostru suferind de o boală comică
Semnul zodiacal al legumei
În hăţişul social
chiar nu ştiam de ce-mi curg lacrimile
atât de uman
când auzeam în engleză bătăile inimii
Care mă îndreptăţeau să nu-mi recunosc abandonul
Biet poet într-o lume deja cotropită de poezie
necunoscută cum erai îmi puneai pe umărul drept
petale de trandafiri şi mă târai în mansarda ta
Cu parfum de natură egoistă
îndemnându-mă la revoltă
şi apoi spărgeam nasul şi inima anchetatorului
cu un pumn
cum spargi pepenii dacă n-ai cuţitul la îndemână
sper că scriu corect numele domnului jagger
e dat naibii şi merită aplauzele noastre de sfârşit de lume
dar tu ai rămas lângă mine
după atâţia ani
şi încă te miri că plâng când honky tonk blues
Îmi stârneşte adrenalina
