MENGHINA CU ELICE Sau PEDIGRIUL POETIC AL LUI VAL MĂNESCU
„Menghina cu elice” este al cincilea volum de versuri semnat de Val Mănescu, după „Delict de memorie” (Ed. Plumb, 1993, „O zi dinaintea sfârşitului lumii” (Ed. Aula 2003), „Efectul Placebo” (Ed. Babel, 2013) şi „Ochiul fără pleoape” (Ed. Junimea, 2018). Cum se poate lesne observa, de la debutul în revista „Ateneu (1976) până la debutul editorial s-au scurs 17 ani, poetul nostru a publicat puţin, dar când a făcut-o, a arătat chibzuinţă şi spirit critic dublat de o privire atentă asupra a ceea ce se întâmplă în poezia română contemporană. Parcimonia apariţiilor editoriale a lucrat în favoarea poetului: fiecare dintre cele cinci volume a însemnat nu doar asimilarea unei etape din parcursul poetic proiectat, ci şi un adaos valoric la proiectul poetic; intervalele dintre apariţiile editoriale au permis, aşa cum se vede din evoluţia tematico-stilistică a creaţiei sale lirice, să se raporteze mai bine la mediul cultural-estetic contemporan, să încerce să-şi aproximeze un loc în hăţişul poetic de azi. O aşteptare şi o cumpătare editorială cu folos, pe care nu şi le permite decât un poet bun. Nu intenţionez (şi nici nu aş avea cum!) să caut sau să identific semne sigure ale apartenenţei poeziei lui Val Mănescu la vreun curent, mişcare, grup din ultimii 40 de ani (entităţi poetice insuficient structurate din punct de vedere istoric, estetic, metodologic, stilistic, doctrinar-ideologic). Convenţiile literare şi maniera de a scrie integrate în formule poetice la modă îi displac lui Val Mănescu, deşi, în unele texte, când cu detaşare ironică abia stăpânită, când cu falsă duioşie, recurge la elemente din instrumentarul general al poeziei de azi, ori la mimarea unor „mişcări” decorative. La fel de dificil este să atribui poeziei lui Val Mănescu vreo genealogie sau vreo apartenenţă la vreo aşa-zisă generaţiei poetică, atâta vreme cât, la noi, conceptul de generaţie fie s-a devalorizat, fie s-a relativizat din cauza uzului, fie s-a fluidizat până la nerecunoaştere (excepţia ar fi, dacă vorbim despre ultimele patru decenii, Generaţia ‘80 care şi-a căpătat, în timp, un statut teoretic-discursiv-ontologic aproape istoricizat astăzi, deşi suscită încă unele revizuiri critice şi, de ce nu?, influenţe în poezia română contemporană).
Val Mănescu şi-a păstrat pe parcursul celor cinci volume de versuri, chiar cochetând cu unele mode discursive, luându-le pulsul şi asimilând unele tendinţe generate de optzecişti, profilul expresiv, inconfundabil, strategia scriiturii, posibilităţile de explorare a realului şi a condiţiei sale de poet. Fie şi orientativ, deşi, în lipsa unor clarificări estetico-ideologice, termenul a devenit derizoriu, aproape subversiv, – Val Mănescu este un poet postmodern, în sensul cel mai larg, în condiţiile în care judecăm postmodernitatea ca pe o secvenţă a modernităţii (toţi poeţii importanţi de azi sunt, într-un fel sau altul, postmoderni!). Din această perpectivă, să recunoaştem, greu de evitat în scrisul de astăzi, Val Mănescu „subminează” discret, atât poezia modernă propiu-zisă, cât şi produsul acesteia, poezia numită postmodernă.
Poetul îşi asumă o poetică fluidă, de o mobilitate fascinantă şi surprinzătoare, disponibilă la ecouri noi, chiar la experiment, cu spirit ludic şi amară ironie. Tehnica sa poetică ţine de omogenizarea prin cumul, prin aglomerarea sau prin suprapunerea obiectelor şi a sensurilor. Ceea ce e demn de reţinut e luciditatea perceperii lumii, instinctul realului, al cotidianului, fără vreo idealizare. Citeşti o stare de criză perpetuă a unui eu liric ultragiat de manifestările precare ale unui existent concret-violent, agresiv. Pentru Val Mănescu, limbajul poetic nu emană din iluzie, nici din muzicalitate ori din fascinaţia evaziunii, ci din coborârea în infernul zilnic, uneori din banalitatea amănuntului revelator. O astfel de poezie a realului radiografiat în visceralitatea lui nu exclude total recursul la autoreflexivitate, semn al prezenţei poetice. Observam mai sus că Val Mănescu, deşi este un poet cu discurs literar propriu, identificabil, încercând să-şi impună poetica, e cât se poate de atent la „mişcările” şi tendinţele poeziei române din anii recenţi, dar nu numai. El este, într-un fel, un martor al „întâmplărilor” textuale. Un martor cu reacţii. Un spectator cu atitudine. Asta, desigur, îl ajută să se poziţioneze mai bine în acest joc al modernităţii şi al produsului ei, postmodernitatea. În „Menghina cu elice”, mai mult decât în toate celelalte patru volume, „citim” în subsidiar, printre atâtea lucruri bune, o anumită distanţare faţă de aşa-zisa poezie postmodernă, distanţare echivalentă cu o subminare a acesteia. Aparţinând poeziei de azi, căreia îi adaugă, printre altele, o anumită articulare sintactică şi o viziune mai concordantă cu tematica, „Menghina cu elice” sugerează că e, în bună măsură, în răspăr cu ce şi cum se scrie acum, dar şi cu poezia anterioară, ironizând-o prin intertextualizare sau pastişând-o cu o duioşie reţinută. Mărturie stă inserţia în text de unor nume consacrate, aluzii literare, sintagme aluzive, ecouri ale unor lecturi, titluri de opere, trimiteri diverse etc. Toate aceastea nu sunt de prim-plan, ci sunt „aruncate” în unele texte, constituind un fundal referenţial al epocii, un soi de bibliografie inedită cât o concepţie poetică citită în dublu registru: al asimilării şi al transformării, ca să folosim termenii Juliei Kristeva. Iată un inventar selectiv de acrobaţii lirice constituite din sintagme cu dublă semnificaţie: „Tramvaiele nu erau inventate/ Iar fericirea naţiunii era încă în fază de proiect/ Ca şi acum” – „Poate vrea cineva/ să împartă cu el halca de postmodernism/ Pe care-o primise/ Să salveze omenirea/” – „Uită-i pe trădătorii care te-au învaţat destinul ca umilinţă/ uită poezia despre tandreţea ruginită de pistrui/ Lasă totul în urmă nu mai visa la prinţul/ Care te caută să-ţi potrivească pantoful/ Pe călcâiul tău fraged ca un măr pădureţ/” – „Eheu fugaces labuntur anni/ Dacă mi-aş fi văzut de drumul meu/ Jalonat frumos din kilometru în kilometru/ cu iubiri postmoderne/…Să nu se întâmple trupul meu/ oprindu-se La bariere cu Protuberanţe poetice/” – „Totuşi exist/ dacă încă scriu versuri/ Din categoria România/ conştient/ că poezia e un cataclism cardiac” – „…şi un cal cu roţi în loc de copite/ Opintit să ducă într-o căruţă/ Pixuri cu branulă pentru infarct/ Care nu-mi vor folosi la nimic/ – „Şi într-o noapte/ plimbă-te numai de-al naibii/ chiar pe strada revoluţiei unde e cald şi bine/ Unde lumea exuberantă se sfârşeşte râzând/” – „Am să comand o sticlă de votcă/ Şi-am să vând postmodernism la Kilogram/ fără autorizaţie de vagabond prin cosmosul mare/ Când pe-o stea/ Când pe alta/ înţeles numai de connaisseurs/” – „În oricare cartier te-ai afla/ poţi admira globalismul romantic/ rigoarea arhitecturală a stivelor de suflete/ Lacrima vine la întâlnire/ Ca un câine credincios/ în uşa bordeiului dintre bordeie/” – „În căşti răsuna child in time/ Interferat cu ştiri false despre/ Muncitori industriali şi constituţie/ despre şarpele casei vindecătorul/ Şi despre drepturi și avantagii ce decurg din amor/ Indiferent de coşul zilnic de pedepse” – „...Străinule cum să zbori cu elicea strânsă în menghină/ Gura ta se rotunjea într-un oftat abia auzit/ În timp ce eu îţi scormoneam rana/ Fără să ştiu că te iubesc/”.
* * *
„Menghina cu elice” este, din punct de vedere al fenomenologiei poetice, mai cu seamă, un volum de răscruce în creaţia lirică a lui Val Mănescu: în raport cu volumele anterioare, are valoarea unui diagnostic literar; în raport cu viitoarele volume, poate dobândi valoare de simptom. Proiecţia imaginarului poetic a început cu „Delict de memorie” şi s-a încheiat, cred, cu „Ochiul fără pleoape”. O lectură cronologică profundă a celor cinci volume, cu un ochi critic experimentat, ar revela o organizare internă a imaginarului poetic „angajat”, de la o carte la alta, într-o relaţionare funcţională cu beneficii importante în plan valoric. Comparând „Menghina cu elice” cu celelalte volume, ai impresia că acesta din urmă nu e o evoluţie în succesiune, nici mişcare în cerc, ci, mai degrabă, o spirală ce atinge, de mai multe ori aceleaşi puncte de referinţă din cărţile anterioare. Spirala, fidelă reperelor iniţiale, le atinge neîncetat, mereu de la o altă altitudine, cu o nouă atitudine, dintr-o altă perspectivă. Val Mănescu e conştient că trăieşte, poetic, în fatalitatea unor teme comune pe care poezia contemporană le explorează din 1980 încoace, dar şi într-o imanentă aşteptare, în ritmul continuu al unui presentiment în care gândirea poetică şi viaţa încearcă o intimă înnoire a limbajului şi existentului. Fără a evita cu obstinaţie programată confesiunea lirică, „Menghina cu elice” lasă imaginile să vorbească, să disloce existentul, aşa cum îl cunoaşte poetul graţie experienţei sale lumeşti, modelându-l şi, uneori, abstractizându-l. Textele abundă de lucruri şi fiinţe decupate ori extrase din contextul concret al realităţii şi regrupate într-o zonă care le solicită o nouă experienţă inedită, insidioasă, simbolică. În unele versuri, realul este abstractizat prin aglomerare de date concrete ( biografism, provincialism), sugerând un alt tâlc al lucrurilor, pe care acestea îl acceptă chiar din cauză că sunt silite să locuiască gregar în vechiul lor spaţiu. Evitând, chiar când e confesiv, orice declarativism sentimental, orice retorică a afectelor, poetul înregistrează, programatic, această viaţă a simţurilor, percepţia acută a realului, lăsând, într-un plan oarecum îndepărtat, să vibreze emoţia filtrată, recompusă, subtilă, sugestivă. Alteori se păstrează pentru o senzitivitate brută. Jocurile lumii, inepuizabilul ei spectacol somează conştiinţa poetică să ia necontenit act de existenţa ce o transcende.
Atingând punctul/ punctele de unde lucrurile i se propun ca un chip posibil al lumii, actul liric se transformă pe nesimţite din percepţia senzorială acută în reflecţie; din lăcomie obiectuală în dramă aintelectului ce se îndoieşte de valabilitatea experienţei sale poetice. Descoperim o funciară contradicţie pe care poetul şi-o asumă în actul de creaţie menit să capteze realul: inadecvarea cuvintelor la lucruri, pe de o parte, şi incapacitatea experienţei umane de a epuiza sensul lumii, pe de altă parte. Autorul face din actul liric o oglindă lucidă a existenţei, alegând mijloacele verbale, restructurându-le până la limita unde cuvintele devin, şi ele, un fel de obiecte cu ajutorul cărora eul liric reconfigurează universul: o iscusită recuperare în clipa în care alegerea părea imposibilă. În „Menghina cu elice” (ultimul poem e semnificativ), percepem mai clar încercarea disperată de a salva câte ceva din lumea interioară a unei umanităţi alienate de condiţiile societăţii postmoderne: recuperare prin scoaterea la suprafaţă, din adâncurile inconştiente ale eului, a ceea ce se păstrează încă în stare genuină, nepoluată de tot felul de conformisme. Într-un lexic ce nu se sfieşte să recurgă la zestrea diverselor registre semantice şi limbaje funcţionale, la neologisme intempestive, lirismul restituie sensibilităţii cititorului o lume ultragiată de mecanismele oarbe ale civilizaţiei tehnice, autenticul şi prspeţimea, spontaneitatea şi fertilitatea ei. Pare că raţionalul şi raţionalul, posibilul şi imposibilul, luciditatea şi halucinaţia se rarefiază prin golirea de sens a oricărui concept. Sensul alienării absolute, împotriva căreia poezia provoacă mereu susţinute şi fantastice realităţi uitate, este raţional şi lucid „indicat” în opoziţie cu aceste recuperări, tăioase şi necruţătoare, care testează salvarea omului, a eului sfâşiat şi aservit, într-o exaltare poetică triumfală. Contradicţii, fantezii suprareale şi imagini „strivite”, reflecţii abstracte şi sugestii polemice, revolte irascibile şi elocvenţe melancolice, sarcasme şi nostalgii (politice, familiale, erotice), nerăbdări şi compasiuni... Un fel de egalitarism al cuvintelor din diferite straturi şi ritmuri din orice „pedigri” poetic, ce, uneori, se rezolvă într-o proză involuntară, în pofida lirismului şi formulelor poetice aluzive se simte un lirism descărnat de strălucirea senzorială a percepţiei şi din ce în ce mai aplicat să redispună altfel obiectele, într-o „acţiune” destinată să constituie o exorcizare a realului, o umanizare a acestuia.
O menghină imaginară, îngreunată de prejudecăţi şi atavisme morale împiedică înaintarea în spirală a elicei reprezentând zborul avântat al ideilor prin nemărginita şi halucinanta stratosferă lirică. Dar, ca într-o spirală ce revine neîncetat asupra punctelor pe care le-a atins deja în volumele anterioare, poezia lui Val Mănescu este o zbatere dramatică sortită să-şi smulgă din menghină organul propulsor al spiritului şi să-i redea starea firească de rotire şi de înaintare prin meandrele complicate ale unui real agresat de tehnologii. „Menghina cu elice” are o dinamică circulară care elucidează evoluţia poetică a lui Val Mănescu. Expresia Eadem mutata resurgo (Cresc cu aceleaşi mişcări), este chiar mesajul subliminal al acestui valoros poet contemporan şi al unui cărţi identitare, cu neputinţă de ignorat.
GHEORGHE IORGA
