Personalitãţi bãcãuane
Val MănescuMENGHINA CU ELICE
Umblã prin târg, urmuzian, ras în cap,cu geacã de piele & blugi, cu o privire de vultur, gata sã te sfâşie. Rãu de gurã, cu replici acide, e un Gicã-Contra studiat, mereu nemulţumit: de nivelul discuţiei, de calitatea aerului, de situaţia politicã, de gustul votcii, de grosimea stratului de ozon sau de mediocritatea revistelor de culturã. Are ieşiri studiate şi ţine, mereu, sã se delimiteze de ceilalţi. Îl ajutã nu doar inteligenţa, ci şi vocea spartã, care impune. Dacã nu-l cunoşti, ai putea crede, vorba lui nenea Iancu, cã n-are manere...În fapt, e o pozã de om sãtul de mediocritate şi de prostie. O pozã care a trecut şi în scrisul sãu, fiindcã, aşa cum ne învaţã clasicii, stilul e omul. Iar Val Mãnescu o confirmã din plin, în recentul volum de versuri, Menghina cu elice (Editura „Timpul“, 2020), unde ne propune un lirism atipic pentru lumea (procustianã) în care trãim. În plin globalism, el alege poezia patrioticã, într-un gest de frondã, care implicã nu doar riscul unui defazaj istoric, ci şi al violentãrii corectitudinii politice. Val Mãnescu ia peste picior atât despãrţirea noastrã de patriotism, cât şi retorica postmodernã, care a impus o serie de clişee mentale şi de exprimare.
Cu dezinhibarea unui sinucigaş, el trece peste aceste bariere, scriind o poezie pe muchie, în care trebuie vãzutã o rãfuialã cu sine. O tentativã de a-şiexorciza demonii, cãci, vrând-nevrând, a trãit în comunism, ceea ce a lãsat urme.Textele sale n-au, din fericire, nimic din aerul Cântãrii României sau din naţionalismul deşãnţat cultivat de poeţii de curte ai epocii ceauşiste. Ele ironizeazã, în egalã mãsurã, trecutul şi prezentul, într-o încercare disperatã de a le dezvãlui ipocrizia: „Ideea uniunii europene este/ Olunã liricoidã/ Ştim ce e luna liricoidã/ E satelitul acela al planetei Pãmânt/ Care ne îndrãgosteşte de viaţa asta/ de cãcat Metafizic/ de alcool/ şi de tuse tabagicã/ Solidaritatea democraţia libertatea/ De a urla/ zãmislesc în fiecare dimineaţã/ monştrii frumoşi ai speranţei/ Şi alte lozinci“.
Dezamãgit de aceastã „epocã pragmaticã/ asaltatã de ordonanţe de urgenţã/ în domeniul iubirii“, Val Mãnescu trãieşte senzaţia fundãturii existenţiale. Scârbit, de „patria mea/ Care nu se mai saturã de comedii/ în fond“, el reacţioneazã printr-o grimasã poeticã, dincolo de care se dezvãluie o mare dezamãgire. Într-o lume în care sunt „mai multe cãrţi decât cititori de iluzii“, în care „cresc doar preţurile şi prostia“, „unde ţara îi fuge de sub picioare“, aici, în UE, unde „n-ai ce sã-i faci“, el se refugiazã în sine, îşi pune o mascã, într-o încercare iluzorie de a supravieţui. Fiindcã nu poate fi el însuşi (asta e „menghina cu elice“), fiindcã e silit sã mimeze fericirea şi fiindcã nu vrea sã stea în rând, poetul se rãzbunã în versuri cu rol de leac imaginar sau, ca într-un volum mai vechi, de „efect Placebo“.
Val Mãnescu e, de fapt, un sentimental ascuns îndãrãtul unui cinic: „Ani de zile aşteptam maşina cu lapte/ În întuneric ploaie şi ger în spatele alimentarei de la orizont/ Patriot deznãdãjduit cu ţinta pe piept în mişcare/ Mã milogeam la responsabilii de rafturi goale/ Pentru un sfert de salam pentru fiuţul meu/ Pentru mãcar o jumãtate de pachet de unt/ Pentru o amãrâtã de ciocolatã/ Sau pentru douã banane şi trei portocale/ Numai sã-ţi vãd zâmbetul de copil fericit/ Primul la linia de sosire“. Un damnat în „puşcãria de primãvarã“ numitã România, pe care o iubeşte cu disperarea paradoxalã a pãsãrii din colivie, care nu poate concepe cã existã viaţã şi afarã.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu