Moldova vrea autostradă: Iaşi – Târgu Mureş. PRIN BACĂU!

       Frumoase vise cântă ţara, de dimineaţă până seara...

       Românii au talente imposibil de enumerat, o recunoaşte o lume-ntreagă. Dar cel mai mare talent îl au la visat. Nu la gândit. Sau, mai ales la făcut ceva. La visat.

Iar noi, ăştia care respirăm aerul poetic al bacăului îi întrecem pe toţi. Visăm ca nebunii, chiar şi când nu dormim. Visăm en gross şi en detail cu un talent irefutabil, inexorabil şi ineluctabil. Visele ne ţin în viaţă, veşnic tineri, flămânzi şi proşti. 

       Când realitatea ne arde peste bot câte-o scatoalcă, ne frecăm la ochi şi ne-apucăm să constatăm cât de nenorocită-i zona în care ne-a fost dat să trăim. Ne burzuluim cu vorbe alese, că la asta suntem buni, pe la conferinţe, forumuri, adunări, prin cârciumi şi cafenele, facem analize deştepte, swot-uri şi grafice de perspectivă care mereu ies foarte minunate. Aşa de minunate că ne-apucă iar visarea. Nici nu ne mai trebuie apă caldă, spitale, insule de agrement, drumuri, curăţenie prin oraş. Le visăm, şi gata. Ce să mai vorbim de autostrăzi. La astea visăm de douj' de ani şi nu ne mai săturăm admirându-ne cum zburăm la volan pân-la Bucureşti, pân-la Braşov, pân-la Iaşi, de-i mai lung visul decât drumul. Mai ales acum, când a apărut pe piaţă rachiul de toporaşi.

           Vineri ne-am adunat vreo treizeci de visători de ăştia de profesie, la prea-frumosul Centru de Afaceri din Bacău, (trecând în viteză pe lângă Puşcărie, Doamne fereşte, ptiu, ptiu!) ca să mai visăm niţel la cum o să fie Moldovioara noastră peste 15 ani. Şi ne-a plăcut mult că din toţi ăia pe care i-am trimis în Parlament să viseze pentru noi, doar vreo trei, repectiv Ionel Paler, Dragoş Luchian şi Vasile Nistor, în ani de zile, au prins rând la microfonul poporului şi au şoptit - ca să nu trezească naţia din visare - că am avea nevoie de niscai drumuri mai europene şi pe-aicişa, prin Est, că doar n-om fi ai nimănui.             

          Inventarul aplicat al intervenţiilor sterpe ale prealuminaţilor noştri aleşi, ilustrat cu docomente, l-a făcut Dorin Chirilescu, blogger, de la asociaţia Spirit Civic.

        Numa' ce s-a mâniat domnul arhitect Amâiei, care, de când tot face Catedrala Neamului, s-a săturat să tot piardă săptămânal câte şase ore dus şi tot atâtea întors, pân-la poala înalţilor popi de la Capitală, şi-a pus mâna pe microfon. Profesionist, exact şi inteligent, Volodea a demonstrat cu argumente cum vor să scape România şi Europa de prăpădita noastră Moldovă, lipsind-o de legături rutiere vitale cu celelalte regiuni istorice.

         După care, senatorul de Bacău, Dragoş Luchian, ne-a arătat elegant, vibrant şi înălţător, ce-nseamnă un visător ales: el a găsit resursele cu care se pot face toate autostrăzile visate, anume, patru deodată: Iaşi - Suceava - Cluj, Iaşi Tg. Neamţ - Tg. Mureş, Bacău - Paşcani şi Braşov - Bacău!!! Toate, până-n anul 2030! Numai creştere economică să fie. Că dacă-i creştere, e şi autostrăzi.

       Domnul Simovici, şeful Camerei de Comerţ Bacău, a visat pe viu şi mai profund. Domnia-sa a afirmat stentorial că, dacă se dezvoltă economic Moldova, atunci se reduce şi decalajul cu Ardealul.

        Dar, desigur, cum să nu. Dacă şi cu Parcă s-au suit în barcă. Dacă nu era, Parcă se-ntâmpla???

        Discursurile au avut o logică impecabilă, parcă erau ale unor oameni perfect treji: când vom avea căi de comunicaţie cu Vestul, va exista şi-n Moldova creştere economică. Şi reciproc. Şi, dacă va fi creştere economică, vom avea şi autostrăzi. Iar dacă nu, NU!

       Visam şi mă ţineam de burtă să nu-mi pocnească de râs. Să nu cad de pe scaunul pluşat. Da' ce tare-am râs, de-mi venea să plâng de cât de bine-am mai visat.

       Măcar, ne-am dat seama, la conferinţa organizată de afaceri.ro, că visătorii din Iaşi nu-s mai ai dracu' de deştepţi decât noi. Ba, din contra. Îs la fel de adormiţi şi de fraieri că nu visează să pună mâna pe joardă şi să dea năvală, în calitate de răzeşi, şi să-i altoiască pe impotenţii, pe nenorociţii, pe neica-nimenii pe care i-au trimis să-i reprezinte în Parlament.

         Uite-aşa, cum visăm şi noi, visătorii de Bacău, c-o s-o facem. Când ne-om trezi din visare.

Un bărbat şi orişicâte femei sau QUANDOQUE BONUS DORMITAT HOMERUS

Ca să nu generez aşteptări inutile celor interesaţi, o s-o spun încă de la început: destul de departe de a fi revelaţia mult aşteptată care să anunţe revirimentul calitativ al Teatrului Bacovia, cea de-a doua premieră a anului, "Un bărbat si...cam multe femei", adaptare după textul lui Leonid Zorin, este totuşi un spectacol pasabil. Spre bun. Direcţia de scenă aparţine cunoscutului Bogdan Ulmu, un veteran al montărilor teatrale, peste 140, el însuşi regizor, scenarist, scenograf, precum şi autor a mii şi mii de articole şi pastile umoristice  Un palmares prestigios, la care trebuie adăugate şi cele peste 20 de cărţi publicate, precum şi activitatea sa de profesor la universităţile din Iaşi, Bucureşti sau Bacău.

Aşadar, afişul teatrului băcăuan anunţă o combinaţie fericită: o comedie spumoasă, un colectiv talentat şi ambiţios şi un redutabil om de teatru pasionat de umor şi de replică sarcastică.

Spectacolul debutează furtunos cu o coloană sonoră dinamică (melanj de bucăţi muzicale cunoscute, între care şi maia strana radnaia, ca să ne fie clar că ne aflăm în spaţiul temporal al fostei Uniunii Sovietice). Un bărbat şi trei femei bat podeaua scenei cu toată dăruirea, într-un moment care durează până la istoveală. După care începe comedia. N-am să m-apuc să povestesc spectacolul, abia a fost premiera.

Pe masivul Ştefan Ionescu, l-am simţit pipăind cu timididate personalitatea personajului principal, Gavrunski, şi, uneori, chiar identificându-se cu soţul surmenat, cu pacientul resemnat şi ascultător, apoi cu ipostaza de Don Juan. Din păcate, strivit parcă de viteza cu care se succed scenele, pierde ordinea firească şi motivaţia stărilor emoţionale. În intenţia de a caricaturiza, gesticulează prea mult, se agită fără sens mimând trăiri neidentificabile şi tentează vizibil, prea vizibil, să stârnească hazul publicului. Fără mare succes, atâta vreme cât cel mai comic gag pe care-l comite e acela de a-şi  arunca vodca dintr-un pahar pe propria-i faţă. Personajul pe care-l dezvăluie este inegal în expresie, cu o dicţie deficitară, abundând în r-uri şi s-uri parazite care-i fac greu de înţeles şi, pe alocuri, de-a dreptul imperceptibil discursul actoricesc (nu şi atunci când mestecă un măr, sau când mănâncă floricele, momente în care, paradoxal, parcă replicile îi sună mai clar:).

Dimpotrivă, dezinvolte, cu pasiune, expresivitate şi mare poftă de joc sunt cele trei actriţe care fac, într-un tur de forţă demn de admiraţie, rolurile femeilor care-l poartă pe Gavrunski de la normalitate la nebunie şi de la disperare la extazul amoros. Bine mobilate emoţional, Anca Bucşă, Marlene Duduman şi Nina Ionescu se transpun cu farmec şi naturaleţe personajelor feminine, care, ca şi-n viaţă, pot fi îngeri, scorpii, victime,  sau fiinţe romantice.  

Scenografia semnată de Cris Ciobanu este una minimalistă, dar funcţională. Mi-am amintit că, în spectacolul cu aceeaşi piesă după Zorin, prezentat de Claudiu Bleonţ şi Magda Catone, la Thearstock, în scenă era un decor format din…două scaune.

   

Da, şi scenografia contează într-un spectacol. Şi luminile. Şi coregrafia, semnată aici de  Simona Baicu. E important şi cel care trage cortina. E o creaţie colectivă, cum se spune. Dar nimic nu poate fi mai important decât regizorul, cel care dă sensuri noi textului, şi, în absolut egală măsură, expresivitatea şi capacitatea actorilor de a transmite emoţie. Sunt lucruri prea bine cunoscute. Problema mea e că, melodramatismele ieftine nu mă emoţionează. Dar trebuie să le admit existenţa, aşa cum admit existenţa multor lucruri care mă enervează. Cum este şi celebrul dicton latin din subtitlu, care afirmă o realitate pe care nu mi-aş fi dorit-o: „şi bunul Homer mai adoarme uneori”.

SOMNUL LIBERTĂŢII NAŞTE MONŞTRI

Sub plapuma caldă a democraţiei originale, clocesc embrionii inepţi ai unei dictaturi mai perverse decât toate dictaturile la un loc: cea a proştilor.

Nu că eu aş fi deasupra plapumei, dar simt cum colcăie lângă mine gloata lipicioasă şi urât mirositoare.  În mulţime, feţe patibulare, fanatici ai bârfei de mahala, cu o expresie de ură cleioasă, agitând pancarte mobilizatoare şi scandând, la semnal, lozinci care netezesc creierul.

Pe scenă, lideri ai dezinformării, împlinind misiunea bine plătită a demagogiei ipocrite, mimând profesionist emoţia crocodilului blând, cu ochii în lacrimi, gata să hăpăie conştiinţe naive, capete cu un singur neuron.

Nu-mi amintesc să fi asistat la o manifestare mai penibilă, cu discursuri mai bombastice şi mai delirante, aidoma celor urlate la mitingurile naziste din anii 30 care l-au adus la putere pe Hitler.

Imagini iconice pentru modelul unui miting ridicol prin miză, mijloace şi rezultate: Madam Grecu în genunchi, miorlăind patetic cu lacrimile pe obraz şi Badea cel Şmeker, elogiindu-l greţos pe sfântul Voiculescu, eroul mistic al neamului.

Antena 3 e aici? Da, prieteni! Cu mare regret, mi-e teamă că Antena 3 e aici, chiar dacă scoateţi programul de pe telecomandă.

OMUL CARE A VĂZUT MOARTEA LA TEATRUL DIN BACĂU

Omul care a văzut moartea este o poveste despre aspiraţii existenţiale, despre forţa şi efectul manipulării experte, despre ipocrizie, despre dragoste şi politică. Textul lui Victor Eftimiu, scris în 1928 şi inclus în ciclul „Comedii provinciale”, construieşte o acţiune alertă, cu situaţii insolite şi dialoguri spumoase, criticând curajos politicianismul şi punând într-o lumină tragi-comică debusolarea individului.

Intenţia spectacolului pus în scenă recent la Teatrul Municipal Bacovia este aleatoriu tangenţială cu semnificaţiile propuse de textul de bază al piesei. Angajat într-un pariu - pe care l-aş caracteriza drept curajos - de mult câştigat de cele mai sonore nume ale teatrului românesc, regizorul Geo Balint – de altfel un artist dotat cu o experienţe scenică remarcabilă care a generat de multe ori spectacole memorabile – scapă firul poveştii din mână şi reprezentaţia capătă aspectul unei improvizaţii care ar mai fi avut nevoie de 10-15 repetiţii ca să devină o producţie memorabilă. Ceea ce am văzut la recenta premieră a fost o intenţie artistică remarcabilă prin bâlbe regizorale fatale. 

Cred că totul pleacă de la decupajul regizoral în care ambiţia de a reaşeza în zilele noastre acţiunea concepută de Victor Eftimiu în urmă cu 87 de ani subminează flagrant coerenţa minunatului text, generând confuzii în receptarea mesajului. De aici rezultă şi o anumită zăpăceală în creionarea personajelor, care se transmite şi publicului care nu mai ştie ce să creadă. Şi tot de aici, aplauzele mai mult decât timide, cu excepţia celor de final, şi a omagiilor florale depuse de cei doi viceprimari ai minunatului nostru Municipiu.  Cu Mu mare.

Remarcabilă energia şi pasiunea cu care actorii din distribuţie, Florin Zăncescu, Bogdan Matei, Viorel Baltag, Florina Găzdaru, Ştefan Alexiu, Daniela Vrînceanu şi Alexandra Paşcu, fără excepţie, fac eforturi vizibile să cucerească prin orice mijloace (din păcate şi prin gesturi exagerate, replici rostite fără intensitate lăuntrică, gaguri demne de Ţociu şi Palade) un public care aştepta să trăiască emoţiile unei noi viziuni a arhicunoscutei partituri teatrale care este Omul care a văzut moartea.

         Florina Găzdaru, în rolul său de matroană dictatorială, se agită ca un caporal în faţa superiorului, într-o permanentă mişcare browniană, ba mimând interesul pentru ce se petrece în scenă, ba etalându-şi provocator gambele, parcă vrând să se facă observată. Alexandra Paşcu, alias Alice, fiica ei, într-un tandem deseori disjunct cu Raluca Filimon, reliefat şi prin costumele similare, creionează un personaj simpatic, dar lipsit de consistenţă. George, logodnicul, interpretat de Ştefan Alexiu, are incoerenţe emoţionale şi un soi de incompatibilitate cu logodnica lui cu care se pupă totuşi pasional şi expozitiv de câteva ori.

Bogdan Matei, Înecatul beneficiază de un machiaj atât de ridicol, încât eşti tentat să crezi că exact asta s-a şi vrut, să fie ridicol. Dar actorul joacă bine şi precizează un personaj complex, elocvent şi persuasiv, poate singurul care ştie şi textul rolului său.

Totuşi, veteranii Viorel Baltag (Domnul Leon) şi Florin Zăncescu (Alexandru Filimon) reuşesc să creioneze două personaje (în mare parte) credibile prin jocul lor viguros şi caricatural, deşi cu sincope de abordare a textului care m-au făcut să mă întreb dacă în schema Teatrului mai există postul de sufleur.

Fiecare dintre eroii din scenă este, deopotrivă, şi personaj negativ, dar şi pozitiv. La buimăceala asta se adaugă prestaţia bieţilor actori chinuiţi de destinul lor care se încurcă în replici şi confundă până şi numele personajelor cu care sunt în dialog.

         Ca spectator, am mai avut parte de muzică rock, de telefoane mobile, de umor ieftin (uneori gregar), într-un melanj plin de ambiguităţi şi poncife actoriceşti, totul într-un decor clasic de spectacol cu resurse minime, ca să nu zic ieftin. Ca şi coloana sonoră, de o ambiguitate perfectă. Sincere felicitări, Ciprian!

M-am tot întrebat ce mesaj a vrut să-mi transmită Geo prin faptul că Servitoarea (Daniela Vrînceanu) vorbeşte ruseşte şi că în final îşi arată frumoasele, albe pulpe, într-un dans senzual. Şi de ce trona portretul lui Isus în partea centrală a scenografiei. Oare era portretul Înecatului şi eu nu mi-am dat seama? Care-i ideea pe care n-am priceput-o neam, că trei tablouri atârnate pe pereţi erau alb-negru şi numai unul era color? Ce trebuia să simt eu, spectatorul nesimţit, până-n gât sătul de excesele ortodoxiei, la finalul apoteotic, îngrozitor de patetic, cu Tatăl nostru rostit de o voce şepeleagă de copil? Trebuia să râd, sau să mă cutremur îngenuncheat de evlavie pe mocheta teatrului? 

Hai Geo, alege: ori dă-o dracului, ori Doamne-ajută!

            Prea melodramatic, prea ca la ţară.

  

…Pentru că parcasem maşina în spatele Teatrului, am fost nevoit să trec prin dreptul cabinelor, unde Geo Balint primea flori şi felicitări de la numeroşii săi prieteni şi admiratori. I-am întins mâna şi l-am salutat. „Nu te felicit”, i-am spus, iar el a zâmbit calp şi mi-a răspuns „Asta-i viaţa!”

EUROVISION 2016 - Clasamentul Varanus pentru România

Am ascultat de câteva ori cele 12 cântece selectate de juriul de specialişti români pentru EUROVISION.
Am notat cu note de la 1 la 10 fiecare piesă pentru: ritm, inovaţie, voce, melodie şi impresie. Primele trei, cu punctaj maxim la diferenţe minore, sunt:

Doru Todoruţ feat. Irina Baianţ - VOICE


Ovidiu Anton - MOMENT OF SILENCE


Andra Olteanu - NAI NAI


Dintre toate, ca mesaj, se detaşează Ovidiu Anton  cu MOMENT OF SILENCE:

Moment of Silence 
We stand on the edge They want us to break They want us to fall Cause power's at stake They parade, Laughing at us as we fade With blood on their hands Enjoying the feast The cross on the wall The eyes of the beast They parade, Laughing at us as we fade And I just, can't take anymore This hate is burning my soul In the darkest night Feel the power in you Take a moment of silence And fight for the truth Fight for the truth I ve seen them all come and go They' re to blame, Empty words wicked game Cause for all of their lies We pay with our lives In the darkest night Feel the power in you Take a moment of silence And fight for the truth Fight for the truth Watching the days go by Nothing changed Nothing new Take a moment of silence And fight for the truth In the darkest night Feel the power in you Take a moment of silence And fight for the truth Watching the days go by Nothing changed Nothing new Take a moment of silence...

Parcă e tot ce-ar trebui să facem ca să ne fie mai bine....

Pun, contra cost, la dispoziţia candidaţilor slogane electorale inedite şi persuasive, cu mare impact (sub)liminal asupra electoratului. Succes garantat! Concep slogane adaptate,la cerere, în funcţie de calitatea alegătorilor (fraieri, deştepţi, adormiţi, alcoolici, şmecheri, visători sau nehotărâţi). Subtile sau directe, grave sau comice, produsele noastre asigură victoria în alegeri a oricărui candidat, indiferent de studii sau experienţă, în lupta contra bunăstării guvizilor. Nu ezitaţi!