sâmbătă, mai 23, 2015

TOTUL A FOST FRUMOS ȘI NIMIC NU M-A DURUT



Au înflorit trandafirii în grădină, dar n-au niciun miros. Nici bujorii, care, în anii trecuți răspândeau adieri tulburătoare, nu miros. E o primăvară ciudată, o noapte anapoda cu stele strălucind mult mai departe de pământ, și cu luceafărul lipit ca naiba de o lună nouă, palidă și sfrijită.
În curând, dacă am ghinion, am să împlinesc 62 de ani. Ar trebui să fie o vârstă a înțelepciunii. Și a bilanțului. Tocmai de-aia, mi-a venit așa, să fac un calcul privitor la ce-am făcut cu viața asta a mea.
Am trăit 744 de luni, adică 22 754 de zile.
Cam 10 la sută din  acest timp, am luat lucrurile așa cum sunt. Restul, am încercat să înțeleg, să găsesc soluții, să fac.
Matematic, șase ani și două luni, am privit, am ascultat, am primit tot ce mi s-a dat. Nu mi-a părut rău să pierd ce aveam, am admis c-așa-i viața: câștig și pierdere, alb și negru, deznădejde și bucurie. Nu m-am mirat, n-am protestat, am stat cuminte în colțul meu. Mă durea, dar n-am jelit.
20 894 de zile mi-am zis că așa nu se poate, că lumea a luat-o razna și că o pot îndrepta dacă fac lucrurile cum se cuvine, oricât de greu mi-ar fi mie să-mi respect principiile. Așa că am învățat, am analizat,  m-am uimit, m-am întrebat, m-am frământat, m-am răzvrătit, mi-am făcut dușmani, m-am bătut, n-am dormit nopți în șir, m-am opus, mi-am ros unghiile, am tremurat de frică. Am refuzat să accept demnități în schimbul demnității mele. Romantic și revoluționar, tot încercând să schimb, mi-am pierdut iubiri și prieteni care m-au dezamăgit. Pentru că am fost neiertător, n-am avut parte de prea multă tandrețe. Dar m-am obișnuit și cu asta.  
În cei 45 de ani de când fumez, am am cumpărat 16.425 de pachete de țigări, am avut cinci mașini, am călătorit în 12 țări, am scris cinci cărți, am fost miner, tâmplar, profesor, director, regizor, inspector, ziarist, am făcut bine, am făcut rău. Depresiv și exuberant. Dar m-am străduit să nu fiu nesimțit. M-ar durea al naibii să știu că am rănit vreodată pe cineva.
Mi s-a părut, multă vreme, că sunt important pentru lumea în care am trăit. Mi s-a părut, zic. Acum, am certitudinea că am fost și sunt nesemnificativ. O ruină care nu mai poate fi renovată. Sunt o non-persoană. Un gol lăsat în ocean de o stridie amărâtă care s-a crezut cașalot, eșuată pe nisip.
O non-persoană nu contează pentru nimeni. Eventual, contează pentru el, dacă e suficient de egoist să se poată minți convingător în fiecare dimineață, mulțumindu-se cu puținul fals al stimei de sine. Nici nu mai sunt aici, de demult.
Sunt lucid. Văd și simt. Nu mă apasă nori întunecați, n-am remușcări sau regrete. Nu sunt copleșit de slăbiciuni de nici un fel. Nu sufăr.   
Nu sunt posomorât, uite, cânt, așa răgușit cum sunt:
Totul a fost frumos și nimic nu m-a durut, măi, măi. 

(Fragment din romanul ZDRUNCINAREA, în curs de pregătire)