GEORGE ZĂRNESCU - TRECEREA PRIN FOC ŞI CULOARE

Albumul  ETAPE este un omagiu pe care Centrul  de Cultură George Apostu din Bacău îl aduce lui George Zărnescu, unul dintre cei mai apreciaţi artişti plastici români contemporani.  Noua apariţie, editată sub egida Ministerului Culturii, nu este doar o elegantă realizare tipografică  - pentru care trebuie să-i aplaudăm pe toţi cei care au contribuit la naşterea ei.

Catalogul nu este o simplă prezentare a evoluţiei  unui artist de-a lungul celor aproape trei decenii şi jumătate de viaţă creativă,  ci o atentă ilustrare a modului în care neastâmpărul imaginaţiei, perfecta stăpânire a meşteşugului, gândul  frumos despre oameni şi viaţă transformă pasiunea în artă.

Este un eveniment ce ilustrează modul cum se rotunjesc  ideile în timp, cum devin coerente şi  capătă concreteţe, prin construcţii ce poartă în ele nu doar rigoarea structurală bine studiată, ci şi poezia exprimării formelor.

Pagină cu pagină, lucrarea evocă stări de spirit, şi, dincolo de planul ideatic noncomformist, lipsit de orice prejudecăţi,  expresivitatea  spectacolului  imagistic este surprinzătoare.

Energiile creatoare pe care le simţi de la primul contact vizual, sunt semne că omul-artist este un creator de lume, pentru că el, omul-artist, a descoperit izvoarele nevă­zute ale lumii, ba şi pe acestea le curăţă, le înfrumuseţează şi le face cunoscute oamenilor, să se bucure şi ei de savoarea lor divină.

Acum, când multor contemporani raţiunea le pare mult superioară intuiţiei, când sentimentul este considerat inferior  inteligenţei de a supravieţui, lucrările lui George Zărnescu par a avea un halou hieratic care te prinde de haină şi-ţi şopteşte “Stai, te-ai uitat bine? Mai priveşte odată!” 

Dai pagina înapoi şi descoperi  că în oţelul, marmura, lemnul, plasticul sau cartonul, în formele care întruchipează  himerele lui George, sunt încă alte lumi,  făcute din aluaturi sui generis, din ce în ce mai fine şi mai subtile, în care îţi poţi odihni ochiul şi mintea, visând la rându-ţi.        

Dincolo de estetic, frumuseţea lucrărilor  vine din libertatea pe care artistul şi-o asumă la modul absolut,  înţelegând necesitatea  reintegrării în natură, sub alte forme, şi generând noi şi neaşteptate vibraţii.

În procesul fizic al creaţiei, focul corodează moleculele, deformează materia, dar ochiul inspirat al artistului găseşte rezerva de puls  vital şi ne-o arată, triumfător.  Obiectul, deşi recognoscibil la prima vedere, identificabil  formal  cu ce ştiam despre scaun, masă, creangă, ramă, ladă, fereastră, topor, (sau ansambluri rezultate din metisarea acestora) se transformă  în reper plastic.

Moartea devine o vrajă prin care cenuşa supravieţuieşte în curcubee, iar materialitatea cărbunelui este o graţioasă  coregrafie a obiectului trecut prin flacăra vie a vieţii. Paradoxal, Zărnescu conferă substanţei o nouă existenţă, de astă dată, fără de moarte. Renaştere. Reînviere. Re – cunoaştere.

Deseori ironic, plasticianul, mucalit cum îl ştim,  pare să ia în răspăr conformismul,  obedienţa, laşitatea, lenea de a gândi. El ne face cu ochiul, atenţionându-ne că  funcţiunile creaţiilor sale sunt destinate umplerii fisurilor noastre imaginative şi ne  îndeamnă să privim esenţa materială care ne înconjoară cu un altfel de simţ al realităţii, mai evoluat. El ne oferă spre observaţie conotaţii peste care trecem, de regulă, prea uşor , rugându-ne parcă să scormonim cu speranţă părţile întunecate din noi.

Sub cenuşa convenienţelor şi prejudecăţilor, cu siguranţă vom descoperi segmentele luminoase ale imaginaţiei şi ideilor.

Val Mănescu

Nina Cassian s-a plenturat

A plecat definitiv de pe planetă poeta Nina Cassian, o mare figură a literaturii române.  A trăit aproape 90 de ani, a scris poezii pentru copii, pentru patrie şi partid, dar, mai ales a fost o iubeaţă înfocată, în ciuda urâţeniei sale fizice. Inteligenţa şi felul ei de a fi o făceau însă fascinantă pentru mulţi bărbaţi ai anilor '50 - '70.

A fost atât de deşteaptă, încât a inventat o limbă nemaiîntâlnită, cu sonorităţi dinamice şi expresive,  în care a scris câteva poezii absolut remarcabile.

IMPRECAŢIE

Te-mboridez, guruvă şi stelpică norangă,
te-mboridez să-ţi calpeni introstul şi să-ţi gui
multembilara voşcă pe-o crepitură pangă
şi să-ţi jumizi firiga lângă-un hisar mârzui.

Te-mboridez, cu zarga veglină şi alteră,
să-ntrauri eligenţa unui letusc aţod
pe care tentezina humblidelor ţiferă
şi plenturează istra în care hurge Dod.

RONDEL

Tot mitigând, cărbosul fic
Se rumestise cu brezină.
De-atâta şampă arbazină.
Plăvea în grabă şi ţârchic.

S-ar fi crâmbat, dar nu cu blină.
Neînstrufat şi cam sugic,
Tot mitigând, cărbosul fic
Se rumestise cu brezină.

În fine, zborul de vremină
Printre volinci şi poroşic,
Se-morbobozase în ceplină
Şi hurbălea ca un sfiric

Tot mitigând, cărbosul fic

Pentru că mi-a făcut tinereţea mai veselă, îi mulţumesc. 

Să-i fie pace şi linişte!

GALA STAR 2014 – ziua a patra

COŞMARUL POEZIEI - Lari Georgescu

Prea lungul  recital al pletosului, agitatului, cabotin, fals, declamativ, monoton, ostentativ şi angoasant, pe numele lui de actor Lari Georgescu,  a plictisit până la exasperare.  Ar fi trebuit să fie un spectacol de poezie pe versurile poetului  Emil Botta, el însuşi actor din generaţia de mult apusă a legendei teatrului românesc, renumit pentru rezonanta inconfundabila a timbrului sau vocal si alura tipica de erou. Doar că, protagonistul  recitalului „regizat” de coregrafa  Miriam Răducanu, lipsit nu doar de vocea gravă şi de ţinuta magistrală a celebrului poet şi actor, încercând probabil să-i readucă de pe cea lume imaginea, s-a remarcat printr-o anti-interpretare atât de „serioasă” încât nimeni n-a mai încercat să zâmbească. Nici măcar ironic.

După primele zece minute de versuri rostite rar, îngrozitor de rar, şi de mişcări, chipurile artistice, ce simulau coşmarul unui individ dus uşurel cu pluta, mi-a trecut prin cap că e vorba de vreo caricaturizare a vechilor, mijloace de expresie actoricească sau de o încercare de a reabilita mijloace romantice de expresie scenică, taman când facebook-ul şi-a schimbat din nou faţa.
  

Iaca ce-a fost: închipuiţi-vă un bărbat în toată firea, desculţ, transpirat, în izmene,  şi purtând o cămeşoaie românească, - să se vadă că este vorba despre ţărişoara noastră, în care oamenii suferă rău de tot , vai de capul lor -,  etalându-şi tălpile murdare, respirând sacadat după fiecare cuvânt, a cărui rostire durează cel puţin zece secunde, oricât de scurt ar fi. În toiul coşmarului său, exprimat prin chinuitoare mişcări, ne spune cum l-au bătut pe el trei ciobănei, şi cum, în vâlceaua verde, moare un piiiiiţiiiiigooooooiiiiiiii, apoi, deodată îi vine să cânte la drâmbă şi să bată toaca. Oh, vai, cât dramatism! Oh, vai, ce suferinţă! Bine, domnu Lari, dă-i înainte, tot aşa, pentru tâmpirea naţiei.

După acest inimaginabil show, m-a tentat să-l întreb pe protagonist ce simboluri ar fi trebuit să descifrez în gesturile sale - legarea şi dezlegarea cămeşoaiei cu un şnur roşu, fularul cu semne cabalistice arborat la un moment dat, sau scoaterea în chinuri de sub cerşafurile care acopereau scena  a unei mantale cazone de culoare neagră.  Am evitat confruntarea cu marele actor.

Mi-am imaginat că mi-ar fi răspuns cu întrebări: ce studii am, cât port la pantofi,  dacă am citit Botta, dacă am văzut vreodată vreun spectacol de Miriam Răducanu, dacă am fost la Paris, etc.    

P.S. Tâmpenia de a urca publicul pe scenă, chipurile pentru ca eroul să comunice intim cu publicul, este de o desuetudine urlătoare la cer.  Mai ales când ai la îndemână o sală în care spectatorii pot să stea comod pe fotolii.   

P.S. Domnul Mancuso ( era să scriu Mancus-o!) se trezea din când în când, bietul de el, şi sorbea din paharul cu cafea ca să nu zică cineva că n-a fost prezent  la mirobolantul efort al domnului Lari. 

GALA STAR 2014 – ziua a treia

Emanuel Florentin - Fall

Am revăzut în recitalul ieşeanului Emanuel Florentin (41 de ani, actor la Teatrul Luceafărul) păsările  lui Marcel Marceau, legendarul mers legănat al lui Charlie Chaplin,  viermii celebrei trupe Mummenschanz, sau ghiduşiile lui Mister Bean. Un spectacol inteligent şi bizar, gândit de Alice Sfaiter,  în care protagonistul  pune în lumină un subiect dramatic, inspirat din propria existenţă, dându-i o anumită dimensiune poetică ce păstrează totuşi  fiorul speranţei.

Cu mijloacele clasice ale pantomimei – mimică, gest, mişcare - actorul traduce în plan real stările prin care a trecut după ce s-a prăbuşit cu adevărat, în timpul unei repetiţii,  pe scenă de la înălţimea sufitei.  Imobilizat, cu trupul suferind, pe patul unui spital, dar cu spiritul călătorind în cerul nesfârşit al speranţei,   el decodifică acţiuni şi sentimente tulburătoare , experienţe care, finalmente, încearcă să transmită publicului mesajul luminos al încrederii în forţele proprii.

 Minuţios lucrat în registrul tragic-comic, valorizând versatilitatea imaginativă, calităţile de improvizator, ascuţitul simţ de observaţie ale interpretului şi speculând (uneori prea abundentele) mijloace sceno-tehnice ( insistentul backround sonor cu nivel deranjant sau elementele scenografice încărcate de o simbolistică prolix, dificil de asimilat), recitalul  Fall lasă impresia că forţează într-un mod ostentativ  compasiunea publicului.  Gesturi  specific pantomimei executate neatent (deschiderea insuficientă a unei uşi imaginare de care actorul s-ar izbi dacă ar fi reală, sau săritura peste un zid sugerat, în care eroul uită să păşească şi cu celălalt picior), dar mai ales finalul edulcorant care umple  demonstrativ scena cu zeci de balonaşe albe şi roz pe care scrie “speranţă”, sunt deficienţe interpretative sau conceptuale care aruncă acest show  într-un registru amatoricesc.

CRISTIAN IORGA - Colateral, Oedip

45 de minute de agreabilă companie a oferit Galei Star 2014 Cristian Iorga, actor la Teatrul de Nord din Satu Mare, într-un spectacol premiat anul trecut la Gala Tânărului Actor HOP de la Costineşti.  Am asistat în neîncăpătoarea  Sală Studio la un stand  up comedy fără prea mare risipă de mijloace actoriceşti, dar cu două poveşti simpatice care explorează cu spumos umor  universul  unui tânăr care-şi analizează stările, angoasele şi emoţiile, conversând cu sinele propriu. 

Textul, semnat de scriitorul braşovean Mihai Ignat, este savuros şi nici chiar spectatorii  pudibonzi nu-şi pot ascunde zâmbete la replicile spumoase, rostite fără false prejudecăţi , chiar dacă ele conţin expresii  licenţioase.  În fond, este vorba de situaţii desprinse din viaţa reală, depre probleme existenţiale din care fac parte şi întrebări legate de erotism sau sexualitate.    

Interpretul punctează  cu aplomb şi sinceritate profilul şi stările personajului aflat într-o permanentă stare jenantă, oscilând între timiditate şi accese de vanitate,  evoluând  cu dezinvoltură într-o echilibristică bine controlată între comic şi candoare. Expresiv şi credibil, Cristian Iorga candidează cu siguranţă la premiul  publicului.

  

GALA STAR 2014 – prima zi de recitaluri

            

Monica Muşat  - Iubire persană

de Diana Mihailopol (după Vincent Paronnaud şi Marjane) Regia Diana Mihailopol

Deşi m-am nimerit în rândul al treilea, am bănuit, mai mult decât l-am auzit, textul ciudat, prea delicat şoptit ca să-i fie percepute nuanţele de forţă şi fragilitate, dar inspirata mişcare scenică era atât de încărcată de semnificaţii poetice, încât suplinea înseşi cuvintele, de multe ori neinteligibile, ori acoperite de coloana sonoră alcătuită din fermecătoare acorduri persane. Ici – colo, am reuşit să înţeleg, printre acordurile setar-ului şi al dargahi-ului, câte unul-două versuri din nemuritoarele rubaiate ale lui Khayam, Firdussi sau Rumi.  

Protagonista se străduieşte să aducă în scenă misterul oriental  într-o tirada şuierată,  fără prea multe accente, declamată aproape de transă  în cel mai pur stil romantic, la mare căutare până prin anii şaizeci ai secolului trecut. În efortul ei de a convinge, scapă de sub control vocea care devine patetică, de un dramatism desuet.

Totuşi, prestaţia  Monicăi Muşat este, prin dinamismul mişcărilor  o lecţie de riguroasă expresivitate corporală şi gestuală, o performanţă coregrafică augmentată şi accentuată de costumaţia excelent adaptată evoluţiei artistice a interpretei, dar şi poziţiilor  statuare, evidenţiate de jocul de lumini.

Eroina săvârşeşte un ritual insolit,  menit să pună în lumină eterna dramă a iubirii şi a morţii, întrepătrunderea lor conflictuală, şi-şi sublimează  strania  poveste prin coduri iniţiatice de rugă, de blestem, de extaz sau bocet, exprimate prin savante, graţioase  mişcări ale braţelor care par când păsări, când ramuri, când adieri mângâietoare, când  arme letale.

Katia Pascariu - Copii răi

de Mihaela Michailov Regia Alex Mihăescu

Katia Pascariu se reinventează într-un spectacol emoţionant care are ca subiect frământările unei fetiţe de unsprezece ani, obligată să suporte regulile şi nedreptăţile unei societăţi ce ucide personalitatea, într-o lume cinică, egoistă, dictatorială şi plină de prejudecăţi, reprezentată printr-o instituţie primară a statului: şcoala.

Recitalul debutează cu un filmuleţ-prolog care s-ar fi putut remarca prin absenţă. Imaginea proastă, coloana sonoră greu perceptibilă, montajul amatoricesc, au făcut ca menirea acestui prolog, aceea de a stârni interesul pentru ceea ce va urma live,  să fie departe de a fi împlinită.

Din fericire, intrarea actriţei în spaţiul de joc reaşează lucrurile aşa cum se cuvine într-o competiţie teatrală şi asistăm în continuare la un spectacol remarcabil nu doar prin mesajul său critic la adresa fracturii de comunicare între copii şi părinţi, profesori, societate, ci, mai ales prin jocul inteligent şi echilibrat al protagonistei.  

Talentul sensibilitatea şi inventivitatea cu care Katia Pascariu se transpune în pielea şi sufletul plăpîndei şi candidei fiinţe umane, dar şi persuasivitatea cu care interpretează celelalte personaje, declanşează ropote de aplauze. Actriţa ştie să comunice impecabil cu spectatorii, seducându-i să intre în jocul ei sincer şi frust, făcîndu-i părtaşi direcţi la judecata dramei declanşată de confruntarea cu Sistemul  care ne învaţă de mici să fim obedienţi, să ne reprimăm răbufnirile, sancţionând drastic devierile de la norme.

La fel de firesc cum aduce în scenă o fetiţă sensibilă, timorată, în pofida înclinaţiei naturale de a se juca, de rigorile pe care este obligată să le respecte acasă şi la şcoală, actriţa interpretează rolul  dogmaticei profesoare de istorie, dar şi pe cel al colegilor de clasă, punctând credibil  trăsăturile lor de caracter. Aflată pe un palier superior al capacităţilor de  comunicare şi reflexie emoţională, Katia Pascariu abordează cu naturaleţe rolurile de compoziţie, dând viaţă unor memorabile portrete.

Show-ul a fost colorat de inspiratele improvizaţii ale saxofonului lui Jak Neuman.