MYRONII, STRĂMOŞII ROMÂNILOR

Natura funcţiei pe care o îndeplinesc momentan în folosul artiştilor mă obligă să abordez, de astă dată, o strălucitoare absenţă de la o adunare selectă de oameni de cultură la care am fost invitat să-mi dau cu părerea despre cartea prietenului meu Doru Kalmuski, Spre Vest prin Nord Est.

Oricum, aveam de gînd să citesc de pe o foaie de hîrtie, deoarece n-aş fi vrut să uit vreuna din intensele impresii pe care mi le-a cauzat lectura opusului.

Scriitorul, aflat la, dacă nu mă-nşel, cea de-a paisprezecea apariţie editorială, propune şi de astă dată, aşa cum ne-a obişnuit, o temă extrem de incitantă, care vizează într-un mod cît se poate de realist devenirea României în ultimii ani. Spun realist, pentru că personajele, desprinse din fauna noastră politică, sunt atît de minuţios descrise, cu  desăvîrşită atenţie la amănuntele fizice, dar mai ales la definirea modului de a gîndi, de a-şi justifica teoriile şi faptele.

Nu este o carte uşoară, deşi se citeşte repede, pasional. Relatarea arborescentă, cu multe intersecţii descriptive, obligă însă la o lectură concentrată, căci autorul aşează pe fiecare ramură narativă, ca pe nişte nestemate, amănunte deloc decorative ci, dimpotrivă, care se dovedesc esenţiale în acţiunea sau în caracterizarea personajelor pe care le desoperi în paginile următoare.

Guzgani rozalii, matrozi diabolici, pămpălăi politici mişună într-un teritoriu uşor de găsit pe harta Europei, un stat măcinat de conflicte, lăcomie şi orgolii, de ignoranţa vanitoasă şi la cheremul marilor rechini care o manevrează cu ajutorul politicienilor, judecătorilor şi banilor şi în care legea se aplică discreţionar. Doar faptul că nu poartă numele cunoscuţilor eroi de primă pagină, nu face personajele imediat recognoscibile. Identitatea lor e una comună cu a unui Iliescu, a unui Voican Voiculescu, a unui Atanasie Stănculescu, Mihai Chiţac ori Dan Voiculescu.

Aş zice că autorul este un maestru al descrierii, un artist al amănuntului care te face să simţi, aproape organic, mirosul fetid al putreziciunii morale, miasma fetidă a trădării sau gustul amar al înfrîngerii unui popor care tinde să se arunce prin el însuşi în haznaua istoriei.

Naraţiunea curge alert şi în forţă, aglomerată de caracterizări în alternanţă cu întîmplări biografice din viaţa protagoniştilor. Din planuri temporale diferite, Kalmuski, cu spiritul său liber, nervos şi critic, reface un puzzle de întîmplări ale căror protagonişti sunt personaje care au făcut mult „bine” ţării în anii de după 1990. Securişti, politicieni, militari, oameni de afaceri care învîrt averi fabuloase dobîndite pe căi oculte, dar mai ales, învîrt într-un carusel al minciunilor, perversităţilor şi înşelăciunii, un popor întreg, care vieţuieşte într-o ţară unde „Nu realitatea se dizolvase, ci credinţa oamenilor că pot fi deasupra ei şi, din cauza asta, orice întreprindere a lor ducea  spre absurd. Absurd care nu numai că ţinea loc de viaţă, dar îşi găsise propria raţiune...”

Între ele, beneficiază de remarcabile portrete: Generalul, meşter absolut în manipularea opiniei publice şi profesionist al crimei, pentru care „ Dacă trebuie, vom merge în iad, dar vom merge chiuind!”,  asistat de aghiotantul lui, Jonas, care are instinctul viril de prădător, sau Preşedintele partidului de guvernămînt, care se  conduce după deviza „Libertatea e ceea ce banii spun că este”, cu toţii au parte de reprezentări şfichiuitoare care le reliefează caracterele gregare, parşive şi insolente, de un cinism care frizează inumanul.       

Naraţiunea dă deoparte vălul zdrenţuit al democraţiei de pe edificiul unei naţiuni aflată în disoluţie, naţiune resemnată la otrava corupţiei, incompetenţei şi a fraudei. Şi, odată cu resemnarea, condamnarea la dispariţie urmează, ireversibil.

Drogaţi cu promisiuni mincinoase şi speranţe fără de acoperire, românii, nişte oameni acolo şi ei, sunt doar „suflete care nu-şi găsesc calea”, pentru că, funciarmente, ei nu pot avea decît reacţii emoţionale în faţa agresiunilor.  

Remarcabilă capacitatea de previziune a scriitorului care imaginează situaţii ce aveau să se petrecă de-adevăratelea după ce cartea fusese dată la tipar, aşa cum e secvenţa suspendării Preşedintelui.  De aceea, sfîrşitul cărţii declanşează frisoane, căci apocalipsa represiunii îndreptate împotriva Myronilor, locuitorii ipotetici ai unei Roşii Montana pline de aur scoasă la mezat de  către diriguitorii unui sistem criminal, pare să fie sfîrşitul preconizat al unui protest fără şanse de izbîndă. După masacrul insurgenţilor, în momentul inventarierii cadavrelor, atît de aidoma tristului final al Revoluţiei Române şi al Mineriadelor, maleficul General, mai stăpîn pe situaţie ca niciodată, îşi explică deciziile macabre: „Să se cureţe pînă nu apare presa ca data trecută...Au murit bărbaţii, colonele. Au rămas fătălăii, rîndaşii şi poponarii. Suplinitorii şi simulanţii se tocmesc cu tarabagii. Vor s-o ia spre vest, dar prin nord-est. Ştii ce înseamnă asta? Revoluţia Mondială. Singura rezolvare e nimicirea. Şi singura speranţă, credinţa în Salvatorul care s-o aducă. Pănă atunci, să punem tunurile pe ei...O să le dau scursurilor o lecţie pe care să n-o uite o mie de ani...”

Somnul naţiunii generează monştri. Puţin schimbat, titlul celebrului tablou al lui Goya, putea fi motto-ul acestei cărţi-avertisment asupra dominaţiei serviciilor secrete, a absolutismului structurilor de putere puse în slujba unui sistem abject pentru care poporul nu înseamnă decît masă de manevră. Imaginînd „Afacerea Chardonnay”, Doru Kalmuski nu a făcut decît să transcrie într-un registru dramatic situaţii pe care, dacă nu le-am fi trăit, le-am fi considerat halucinante, dacă nu imposibile.

Dar, nu-i aşa?, folosim cuvîntul „incredibil” din ce în ce mai des, obişnuiţi deja ca evenimentele din viaţa noastră de zi cu zi să depăşească orice imaginaţie.   

KAFKA LA TEATRU ÎN BACĂU

Geirun Ţino, revenit după mulţi ani pe afişele teatrului din Bacău, a avut îndrăzneala  să scrie un scenariu inspirat de romanul Procesul de Franz Kafka şi, mai mult decît atît, l-a şi urcat pe scenă. Nu-i la îndemîna oricui să accepte o provocare atît de incitantă dar, cunoscîndu-i antecedentele obsesive în privinţa teatrului absurd, nu ne-am prea mirat.

 

N-am să povestesc spectacolul, am să spun doar că e un pariu cîştigat: are tensiune dramatică, are ritm, are mister, te incită la meditaţie şi pune întrebări la care răspunsul nu e prea uşor de găsit. Afirm totuşi că directorul de scenă reuşeşte să extragă din talentul fiecăruia dintre protagonişti acele picături strălucitoare care, prin  atitudine, gest sau frazare stîrnesc interesul spectatorului, chiar dacă emoţia artistică e neglijată în bună parte a spectacolului, fiind preferată stîrnirea reflexiei raţionale. Aproape în fiecare replică se ghiceşte fermitatea regizorului mînat de intenţia  de a recreea în decorul „Procesului” similitudini cu situaţii elucubrante pe care le trăim sau la care suntem martori în fiecare zi. Asistînd la încercările zadarnice ale domnului Josef K, de a ieşi din marasmul ilogic al unui proces în care nu există nici cap de acuzare, nici judecată, nici sentinţă, nu se poate să nu-ţi vină în minte agresivitatea  mediului contemporan în care suntem asaltaţi de minciună, fraude, abuz de încredere, înşelătorie.

Procesul lui K e, de fapt procesul conşiinţei noastre funciarmente impregnată de meschinărie şi laşitate, aidoma mentalităţii grupului de personaje care-l înconjoară pe domnul K, mentalitate de minimă rezistenţă, de imunitate la prostie, de indiferenţă  la necazul celui de aproape.

Spectacolul evoluează tensionat şi iată-ne într-o lume imună la stupiditate, în care, singur, eroul principal vrea să spargă convenienţele absurdului.

Şi totuşi, te poţi opune, ca individ, sistemului? Ei bine, nu, atîta vreme cît la funcţionarea lui contribuie mulţimea care nu are frămîntări existenţiale şi e dispusă să respecte convenţiile, fie ele şi sfidînd logica, pentru a-şi pune în practică micile meschinării. Inspirat, regizorul aşează personajele în grupuri statuare compacte, sugerînd, prin plastica ipostazei şi a mişcării actorilor, pactizarea maselor cu autoritatea supremă, acceptarea sclaviei, şi solidarizarea senină cu dictatura.

Mulţimea apare ca o entitată gregară, impasibilă, imbecilă, manipulabilă, în contradicţie cu Josef K, singurul atins de otrava incertitudinii, singurul capabil de revoltă, singurul care are curajul să înfrunte sistemul:  Ce autoritate v-a trimis aici? Ce fel de lege mai e şi asta? Trăim într-un stat constituţional!

Cu o potrivită fizionomie de om care nu suportă înfrîngerea şi cu un fond psihic deasemenea adecvat, Matei Bogdan pare destinat rolului principal pe care-l face cu dăruire şi, de multe ori, competenţă. Din păcate, are însă şi momente (cum ar fi cel în care-şi afirmă standardul moral printr-o tentativă de protest sortit eşecului, sau cel al sinuciderii, unde patetismul şi exagerarea trăirii tind să ducă întreg finalul spre o dramoletă ieftină)  în care tînărul actor derapează în exagerări de interpretare care-i trimit personajul în incredibil şi care-i evidenţiază experienţa încă insuficient coaptă. Rătăcirile în actoriceală, patetismul şi o anumită afectare diminuează substanţa rolului şi duc în derizoriu eforturile, de altfel notabile, de a crea un personaj credibil care se zbate între nedreptatea de a fi acuzat fără vreo vină şi inhibarea revoltei. 

De o partitură generoasă are parte experimentatul Viorel Baltag, interpretul Inspectorului, al pictorului Titorelli şi al Preotului.  Fără excese, stăpînindu-şi atent gesturile, grimasele şi, nu în ultimul rînd, vocea, actorul creionează caractere uşor caricaturale, trecînd printr-o gamă largă de soluţii interpretative, de la  insidios la jovial, de la perfid la fals amical, cînd temperamental, cînd cu un calm care nu prevesteşte nimic bun.

Remarcabilă în sinergicul rol al doamnei Grubach, Firuţa Apetrei relevă cu aplomb şi expresivitate un personaj meschin pînă la abjecţie, ahtiat după cîştig, care, departe de a-şi pune întrebări despre etică sau morală, nu urmăreşte decît să-şi însuşească bunurile celui acuzat. La fel de sigură pe gesturi, şi de elocventă în intenţii, Florina Găzdaru construieşte fără inhibiţii un personaj – Ana -  insensibil la răsturnarea flagrantă a sistemului de valori. Fără prea multe replici, jocul ei viu este mobilat de o pantomimă uneori graţioasă, alteori senzuală şi provocatoare. Franz şi Willem - cuplul interpretat de Ştefan Ionescu şi Bogdan Buzdugan - dau culoare spectacolului, deşi, arborescenţa gesturilor şi a atitudinilor lor este, poate, prin inutilitatea lor, reprezentarea cea mai elocventă a absurdului. În fine, Valentin Branişte (Kominer) şi Dumitru Rusu (Kulich) crează un al doilea cuplu de paznici, a căror atitudine marţială, ridicolă, trimite la imaginea parodică a unor ucigaşi cu simbrie.

O scenografie frugală dar esenţială, care sugerează limita între două lumi – cea în care ne zbatem noi, plebea, şi cea în care se află cei meniţi să ne judece şi să ne pedepsească – accentuează senzaţia de anxietate pe care ţi-o impune subiectul unei piese în care realul este fracturat de absurd. Cu atît mai pregnant sentimentul de neputinţă în faţa unui sistem aberant şi nedrept cu cît, în final, poarta prin care spera să treacă domnul K spre dreptate şi raţiune, se ridică la cer.

PARIEZ CĂ N-AŢI PREA AUZIT ASTA

RÎS CU LACRIMI

Dramele lumii încep cu tristeţea clovnilor, dar nu se termină odată cu moartea lor.

Trei actriţe în travesti fac trei roluri excelente, interpretînd trei oameni, foste mici glorii ale circului, în recenta premieră de la Teatrul Bacovia, cu spectacolul Angajare de clovn de Matei Vişniec în regia lui Geo Balint. O piesă de loc uşor de abordat, cu atît mai mult cu cît, de la apariţia ei în 1991, s-a bucurat de montări memorabile cu distribuţii strălucitoare şi a fost întîmpinată de onor criticii dramatici cu aplauze şi multe premii.

Geo Balint, mereu surprinzător, se aventurează în descifrarea acestui text despre bătrîneţe, suferinţă şi speranţă, despre supravieţuirea în marasmul cotidian din ce în ce mai greu de înfruntat al epocii pe care o traversăm, şi depăşeşte cu detaşare aparenta încifrare a dialogului post-absurd, construind un spectacol realist, despre viaţă şi moarte, măsurînd atent distanţele dintre brutalitate şi tandreţe, dintre prietenie şi concurenţă, dintre laşitate şi loialitate.

El colorează cu discernămînt, fără ostentaţie, cu o melancolie tandră, un univers în aparenţă straniu, dar care, în fond, dincolo de marginea scenei, seamănă flagrant cu viaţa noastră de zi cu zi. Lupta pentru supravieţuire presupune aplicarea unor strategii în care existenţa depinde de puterea de a depăşi angoasa, dezamăgirea, invidia, frustrarea, propriul orgoliu şi, nu în ultimul rînd, capacitatea de a transpune visul în real.

Este remarcabilă tehnica subtilă prin care este ţesută relaţia dintre personaje. Altădată parteneri sub cupola circului, stîrnind hohote de rîs cu tumbe şi farse idioate, iată-i acum aşteptînd cu febrilitate în anticamera vieţii un nou contract care să-i readucă în arenă.

Geo Balint ştie să-şi aleagă instrumentele actoriceşti, le machiază, le îmbracă bărbăteşte şi are curajul să mizeze pe talentul şi inspiraţia lor de a clădi roluri de compoziţie, lăsînd interpretelor libertatea de a exprima conotaţiile subtile ale textului, de a descifra sensuri, de a da viaţă credibilă personajelor. Ghiceşti, printre gesturile conduse de ideea regizorală,  intervenţiile personale ale celor trei feminine, izvorîte din inteligenţa, pasiunea şi experienţa lor scenică şi din plăcerea de a face giumbuşlucuri, de a intra în costumul de bufon, de a spune minciuna frustă şi adevărul nemilos trecînd cu uşurinţă de la perfidie la sinceritate, de la ironie la deznădejde şi de la sarcasm la suferinţă.

Evoluţia scenică e dozată cu bun simţ şi respect pentru actul artistic. Reuşita constă în agregarea diverselor mijloace de expresie actoricească cu decorul minimalist şi cu discretul backround sonor. Spectatorului i se oferă cu generozitate totul, ca în viaţă, şi el acceptă în mod firesc intrarea în joc. Se simte asta în atmosfera din sală, tăcută, meditativă, compătimitoare sau amuzată, gata să izbucnească în hohote de rîs sau în lacrimi. Dar nu se aud aplauze la scenă deschisă, căci schimbarea rapidă a registrelor de la comic la grav şi retur estompează reacţia emoţională a publicului pînă la final, cînd, după un semnificativ pasaj muzical, emoţia atinge apogeul şi în sală erup aplauzele şi ovaţiile.

Dacă la început avem parte de un redutabil recital de pantomimă, în care descifrăm o gamă impresionantă de sentimente cărora Nina Ionescu (Nicolo) le dă sens cu  mobilitate de clovn autentic, trama scenică valorizează pe parcurs expresivitatea actriţei de a lucra cu obiectele, de a relaţiona cu partenerii de scenă, de a-şi exhiba trăirile, de la sensibil la insidios, de la slăbiciune la puterea de a lua decizii vitale. 

La rîndul său, Adelaida Perjoiu - debutantă pe scena băcăuană după ce a făcut roluri remarcabile în filme (între care şi unul principal în Ceva bun de la viaţă  în regia lui Dan Piţa) - întreţine cu inteligenţă tensiunea dramatică a spectacolului, pendulînd remarcabil între forţă şi fragilitate şi relevînd personajului înduioşătoare trăsături de caracter, hipertrofiate de nostalgia după vremurile de altădată.

Excelent mobilat pe dinăuntru cu amintiri ale succeselor dintr-o îndepărtată tinereţe şi cu iluzia că încă mai are o şansă, este clovnul Peppino interpretat de Eliza Judeu care

îşi joacă atitudinea cu o tensiune bine stăpînită, definind cu expresivitate un erou complex. Cabotin, sarcastic, bonom, glumeţ, cinic, maliţios, superior celorlalţi pentru că s-a găsit cîndva pe un plan profesional mai sus decît ceilalţi doi, Peppino devine, în convenţia pe care o propune Eliza, un erou des întîlnit în viaţa reală: impostorul.

Volutele ei caricaturale, atitudinea gestuală, mimica şi reacţia la jocul celorlalte personaje par secvenţe din filmele lui Buster Keaton. Dicţia nazalizată, frazarea bombastistică, sacadată, creionează un personaj jalnic, cel al unui ratat, vrednic în egală măsură de compasiunea şi de rîsul lumii. Farsa morţii, singura pe care o mai poate duce la bun sfîrşit, readuce spectacolul în teritoriul dramatic al realului în care rezistă cine poate, unde, nu-i aşa, the show must go on.  

Spectacolul  place pentru că este bine legat, viu, dinamic, deştept, sincer, fără şmecherii teatraliceşti. Cu siguranţă, pe parcursul existenţei lui, va căpăta un plus de profunzime şi culoare. Creatorii lui vor găsi, cu fiecare reprezenţaţie în plus, noi şi neaşteptate resurse conotative care vor întregi recitalul de semnificaţii din acest memorabil spectacol din care îmi stăruie o replică: Intelectualii nu rîd ca proştii. Oricum s-ar rosti, serios sau ironic, butada ar trebui însuşită şi de alţi autori de spectacole.   

 

EXTAZUL POATE CAUZA MOARTEA

Într-o ordine aleatorie, Mircea Bujor este pictor, poet, doctor şi bonom.

După exerciţiile de echilibru şi expresivitate între spaţiul vizual şi spaţiul poetic pe care ni le-a oferit în ultimii ani, care i-au dovedit indiscutabil capacitatea de reflectare a trăirilor, fiind, totodată, veritabile demonstraţii de virtuozitate imaginativă, surprinzînd secvenţial, cu delicate imagini florale, peisaje fruste, portrete din linii ferme, sau cu versuri sensibile de dragoste, Mircea Bujor scoate la iveală o nouă serie de producţii vizuale.

Aparent lipsit de angoase existenţiale, pictorul, de profesie anestezist, îşi provoacă publicul, excitîndu-i sensibilitatea cu o injecţie de experimente îndrăzneţe într-un teritoriu mult străbătut de mari artişti şi bine populat de capodopere intrate în istoria artelor, cel al colajului.

Chioşcul de ziare  reprezintă redescoperirea pasiunii jucăuşe a îmbinării formelor bidimensionale, a combinaţiilor insolite între substanţa mesajului textualist şi tuşa pensulată energic.

Ultima propunere vizuală a artistului materializează idea că lumea în care trăim a devenit un magazin în care totul e de vînzare, mai ales iluziile, visele, speranţele.

Tablourile dau expresie simbolurilor goliciunii spirituale, nimicului invaziv, dezbaterilor fără substanţă conflictelor fără cauză. În epoca Epoca Plasticului, a sexului, a shopping-ului ca formă de relaxare spirituală, a înregimentarii în canoanele globalismului, imaginile par a fi semne de avertizare că nebunia acestui început de mileniu, cu războaiele lui adevărate, dar mai ales cu cele interioare, cu revoluţiile lui suspendate în balcoane, cu inflaţia consumismului, trebuie să înceteze.

Într-o expoziţie de pictură-colaj, privitorul ar trebui să-şi dirijeze concentrarea asupra compoziţiei lucrărilor, a modului de aranjare a elementelor plastice în layout, a armoniei culorilor, a tăieturii de aur. Numai că, iniţiat sau novice, privitorul lucrărilor lui Mircea Bujor nu poate trece cu vederea substanţa textualistă a imaginii, reprezentată prin tăieturi din ziare şi reviste, pozate cu intuiţie şi savantă îndemînare în alăturări expresive, pe care artistul le subliniază cu tuşe curajoase şi fundaluri provocatoare.  

Fiecare tablou este o sumă de informaţii minimaliste din cotidianul derizoriu al titlurilor agresive, bombastice, al reclamelor, al ecranelor pe care se derulează scrolluri obositoare,  suprapuse peste dezbateri sferodocte despre scandaluri, violuri, crime, crize imaginare. Totul pare făcut la un ordin: alienarea.  

Nu e deloc strict ornamentală şi factice această expoziţie a lui Mircea Bujor. Ea are un mesaj subtil care condamnă universul straniu în care trăim, populat de sloganuri, de mesaje senzuale şi perverse care ne îndeamnă să cumpărăm orice, trade off, să mîncăm orice, să mergem oriunde, să vedem orice, să ne dăm viaţa pentru orice.

Scripturile par aleatorii, dar eterogenitatea lor se află într-un înţelept echilibru şi constituie avertismente. Extazul poate cauza moartea, ţipă un text dintr-un tablou. După doi paşi, o pînză clamează Cine citeşte astăzi, cu semnul întrebării, şi, pe verticală, you save money. Atîrnată de un stîlp al galeriei, o lucrare fără titlu, ca toate celelalte, semnalează trunchiat, pe verde,  cît costă să te tratezi în străinătate şi, desigur, neîntîmplător, în acelaşi cadru, citim Vînătorii de bătrîni singuri. În fine, Traviata, Roma şi La Sera, o atmosferă cvasi-peninsulară, dominată de obsedantul Trade off. Pe fond negru, elegant.

Cum spuneam, la un colaj, nu textul tipărit contează. Dar cum viaţa e un neîncetat  colaj între imagine, cuvînt şi simţire...

BABEL - o editură cu viziune şi curaj

 

Editura BABEL  şi-a propus încă de la începutul înfiinţării să urmeze o politică editorială la cele mai înalte standarde intelectuale şi în cele mai exigente condiţii grafice.

Portofoliul editurii BABEL cuprinde un număr important de cărţi  de referinţă, cu o tematică axată cu preponderenţă pe beletristică, memorii, cercetare istorică şi literară, sau volume de înaltă anvergură spirituală.  Avînd convingerea că editarea de carte este prima condiţie a îmbogăţirii patrimoniului cultural şi spiritual al României, consiliul editorial este decis să continue politica de promovare a autorilor autohtoni de valoare, neezitînd să scoată de sub tipar cărţi cu caracter de noutate absolută sau experimente de tehnici literare inedite.

Despre Boala şi moartea lui Eminescu de Nicolae Georgescu, una dintre ultimele apariţii ale editurii BABEL, reputatul critic Alex Ştefănescu spunea:  

Cum a murit Eminescu? Este adevărut că, internat în ospiciul doctorului Şuţu, şi-a pierdut viaţa lovit cu o cărămidă în cap de un nebun, Petrache Poenaru? A suferit poetul de sifilis? Se poate dovedi că a fost tratat în mod greşit cu mercur şi pucioasă? În ce a constat scandalul politic provocat de Eminescu cu puţină vreme înainte de a muri? Care este adevărul în legătură cu pistolul poetului, menţionat în relatarea unui fost redactor la "Timpul"? (Acesta îi povesteşte lui D. Teleor "cum Eminescu a îndreptat pistolul spre el pentru că i-a schimbat un text în tipografie"!) De ce a închiriat Eminescu o casă la Mânăstirea Văratec? Ce întâlnire a avut loc între Titu Maiorescu şi tatăl poetului?  Acestor întrebări şi multor altora le răspunde Nicolae Georgescu. El procedează adeseori ca un detectiv, ajungând la adevăruri la care n-a mai ajuns nimeni înaintea lui…

Din acest uriaş efort de investigaţie a rezultat, printre altele, o carte senzaţională.

Cu prezenţele remarcabile la tîrgurile de carte, cu  zecile de titluri apărute în ultimii ani, multe dintre ele epuizate, cu lansările de carte ocazionate de evenimente literare de răsunet la care se adaugă o strategie comercială cu preţuri decente, editura BABEL şi-a cîştigat un prestigiu incontestabil pe piaţa cărţii româneşti.